Adresa de e-mail:


Parola:

(am uitat parola)



Sunt un client nou.
Creează un cont
Informaţii
Informaţii
Apaosuri
[978-606-594-170-0]
5,00 RON
scrisă de: Cătălin-Mihai Ștefan Data adăugării: smbt 01 februarie, 2014
Zbor pe un cal de porţelan, articol de Nicolae Crețu

„Copiii” din titlurile celor două cicluri în care este organizat volumul, fie ei „cei mici de la ţară”, fie, pe mai puţine pagini, ceilalţi, „mari de la oraş”, sunt peste tot acolo, în miezul textului, fireşte nu neapărat singuri, nu rămaşi doar între ei, prinşi în jocurile şi în joaca lor, ci şi cu şi alături de cei mari, părinţii înainte de toate traşi ei înşişi, fără să ştie şi fără a o bănui măcar, către un fel aparte ¬¬– copilăresc numai în nucleele-i originare – , care este al autorului de-„a se juca”: cu închipuirea, ca „atunci”, cu amintirile, ca „acum”, şi mai cu seamă cu un soi de metaforic „navetism”, mai mereu sugerat în mişcarea internă a poemului, a tonalităţii lui, între ceea ce ţine de vârsta copilăriei, de emoţiile, „aventurile” şi descoperirile ei, şi de cealaltă parte, un climat interior al rememorării – „ecou” difuz, nu doar „mărturisire”, ci şi proiecţie lirică dată unei trăiri animate de dialogul celor două timpuri modelatoare, fiecare cu perspectiva şi „accentul” său, distincte.
La urma urmelor, evocarea ca atare a jocurilor copilăriei, a momentelor de joc – în înţelesul obişnuit şi comun al unui asemenea fond de amintiri ale vârstei, acela care e al tuturor copiilor de altcândva – e destul de rară. Şi chiar şi atunci, fugitivă, iluminată parcă în treacăt, înainte de a se eclipsa oarecum, într-un circuit al asocierilor de translări şi „developări” metaforice: „situaţia”, întâmplarea, imaginea de la care s-a plecat le slujesc mai curând ca o sui generis rampă de lansare într-un alt orizont, al unui alt fel de „joc”. Realul – amorsă a întoarcerii în memorie către acel timp revolut, nu are, în sine, de oferit, el, în „litera” sa, nimic extraordinar: „Eu şi sora mea ne-am născut la oraş./Într-un bloc. La etajul trei./Ne-am petrecut copilăria cu vecini de scară/ încălţaţi în picioarele lor de copii cu pantofii părinţilor,/machiaţi şi daţi cu ruj, cu mărgele de la gât pân’ la pământ.” Coaja banalului capătă însă un alt ecleraj, o altă reliefare când răzbate în text şi ecoul de pildă al unei „invidii” copilăreşti, faţă de cei de „la parter sau la etajele joase”: „Ei puteau dispărea şi apărea oricând/costumaţi la loc în copii/deoarece stăteau la parter sau la etajele joase./Pentru noi totul ar fi durat prea mult,/şi ne-am fi rupt de jocurile de pe asfalt, dar făceam toate astea în casă,/şi nu ne vedea nimeni pentru că stăteam la etajul trei,/născuţi la oraş fiind.” (Generaţia din pantofi) Etaje de bloc, scara, asfaltul şi tristeţea de atunci a unor jocuri de nimeni văzute. „Jucam fotbal cu nişte băieţi răguşiţi./Să zicem că voiam să le arăt mulţumire pentru că m-au admis în jocul lor/şi alergam după fiecare minge ca să nu se mistuie/în gurile de subsol ale blocului de peste stradă...”, dar fotbalul, ca şi accidentul (sau doar riscul lui: „...am auzit un claxon şi frâna unor roţi imense/precum cele cu care l-am visat pe Dumnezeu că mergea pe cer şi ara.”) nu sunt decât treptele dinspre care se produce saltul într-o altă coerenţă de lectură transfigurată a realului, în spiritul căreia braţele protectoare ale „...unui bărbat care semăna foarte bine cu bunicul patern.”, ruşinea (celui întins „gol pe o masă”) de personajele „personajele poveştii spusă de-asistentă”, nălucirea a nu ştiu ce îngeri şi prezenţa ocrotitoare a mamei, care „...se prindea de cearşafuri ca să rămână cu mine/şi să vedem împreună cum soarele călca în picioare neonul de la capul meu.” (Doi paşi) duc întâmplarea, realul către un decupaj de imagini ale căror „Sunt”, cu topica, rupturile şi ritmul lui toate sunt metaforice: un metaforism al memoriei înseşi, înainte de a fi al poemului.
Fără să apară prea frecvent, jucăriile iau parte, în felul lor, la mici ritualuri ale unui imaginar infantil, intră cu eroii-copii într-o „complicitate” căreia farmecul îi vine din „secretul” de odinioară evocat nu fără o undă de discret umor retrospectiv: „Aveam o replică în miniatură a turnului Eiffel/în care eu cu sora mea urcam noaptea şi ne culcam pe becul dinăuntrul lui./Spre dimineaţă se stârnea vântul şi în cele din urmă/ne trezeam cu plapuma răvăşită-n jurul nostru...” şi „... zilnic furam câte un etaj/din turn şi le împrumutam pe rând colegilor cu care ne împăcam mai bine./Păstram mereu vârful ca să-i invit pe toţi/la cofetărie unde ne-ndulceam cu Brifcor şi eclere/şi rămânea să ne vedem târziu la mine unde făceam cu rândul la bec.” (La Tour Eiffel). Titlul, care nu mai trimite la „replica” – jucărie, ci la „modelul” ei parizian, e menit, evident, să semnaleze un „spaţiu” inocent, fantasmatic recuperat prezentului rememorării. Mişcarea esenţială e în fond pretutindeni aceeaşi, una de alunecare în climat şi tonalitate de „poveste”, posibilă, firească, graţie, înainte de toate, unei prospeţimi metaforizante fără efort, cu care copilul, ochiul şi închipuirea lui „văd” lumea.
Dintre cei mari ai casei, legătura în jurul căreia gravitează totul e cea cu mama, inimile fiului şi a ei le ritmează „paşii” cu care îşi răspund unul altuia, un fabulos „marsupiu” devine numele poetic dat acestei apartenenţe originare (Eu şi inimama). Ea se poate aşeza, apărându-l astfel, „în faţa curelei tatei”, ca în Chingile cu panglici. Pusă aparent dezavantajos în rama acelei visări: „...la mamele colegilor mei,/cu picioare frumoase şi spatele drept,/frumos îmbrăcate, date cu ruj, machiate/şi în jurul lor cu un parfum ce mă lua înăuntru...” (Celelalte), prezenţa maternă are o altfel de frumuseţe paradoxal născută din chiar imediatul „prozaic” al cotidianului: „Abia spre seară, acasă, mă trezeam sub atingerile ei aspre/de spălat rufe la mână, de cărat sacoşe de la piaţă/şi deodată plonjam pe zâmbetul ei/care mă cufunda într-o linişte ce-mi ştergea totul din amintire.” Nici o mirare că fiinţa ei e mereu asociată cu poveştile, cu Povestea şi că tot ei i se atribuie (Ca de la copil la copil) şi un nemaiauzit mit solar: „Are dreptate mama când spune/că soarele la început a fost un om foarte credincios,/ridicat la ceruri de cei de acolo./De aceea cred că nici nu doarme, ci se dăruieşte neîncetat/şi-l doare când aruncăm lopeţi de pământ peste el/(atunci colindele noastre i se par cântece de îngropăciune),/şi maşinile îl calcă în picioare de parcă/de la ele vine totul dintotdeauna.” Lumea însăşi se deschide sugestiilor unei mari poveşti a luminii atotgerminatoare: „Totuşi an de an se încăpăţânează a ne spune/o poveste cu diferite cristale,/câte unul pentru toţi cei care au fost, sunt şi vor fi,/o poveste care urăşte betonul/că s-a îndepărtat de pământ şi nu mai zâmbeşte cerului.”
În schimb, imaginea tatălui aduce cu ea „...mirosul de metal,/amestecat cu fum de hală...” şi „...privirile sale umede...” de după lungi absenţe, la întoarcerea de pe vreun şantier „...încărcat cu fructe ciudate ale căror nume le-am aflat mai târziu.” Întrebări despre „...şosetele necusute şi despre pantalonii rupţi în genunchi.”, naşterea unui frate mai mic ,,...care-a umplut fără sfială casa cu mirosul/avut de veşmintele îngerilor când ni se arată.” (Mirosul), da, şi cureaua tatălui pedepsitoare uneori, dar şi felul în care tot el „...o făcea pe mama să râdă. /Râdeam cu toţii fără să ne auzim hohotele.” (Celelalte), imagini şi evenimente de viaţă de familie, obişnuită, ca şi aceea a atâtor altora, încărcate însă de fluidul emoţional al unei memorii selective, susţinut de vigoarea câte unui detaliu: „...când m-asculta mama la tabla-nmulţirii/pe marginea căzii în baie.” (Punctele de suspensie). Ansamblul e unul atoatecuprinzător în care „Când mama şi tata se plimbau cu mine de mână/semănau cu două coloane vii...” şi închipuirii copilului i se deschidea primitoare o citadelă-refugiu „...ce se întindea nesupravegheată în urma lor.”, zgâriată – din furie copilărească (Fotografie de familie cu citadelă) ajunge mai târziu să-şi lărgească „citadela” dinspre viaţă spre moartea din care răzbate, pare-se, „glasul” bunicului: „mi-a spus că la noi timpul/a-nceput să treacă aproape la fel ca la el,/deci în curând ne vom revedea în citadelă,/unde cică e loc pentru toţi,/chiar şi pentru tata căruia demult îi creşte păr pe toată faţa.” Dialogul timpurilor (rememorat vs. rememorator) capătă, cum se vede, şi alte inflexiuni şi rezonanţe, cele ale înscrierii pe verticala generaţiilor, în universalul, inconturnabilul flux al „Trecerii”. Şi cum ar putea lipsi dintr-o astfel de cuprindere a înţelegerii tocmai ei, bunicii copilăriei, din satele lor de pe meleaguri tecucene cu cimitire „...în care oamenii stăteau/cu oasele-n pământ şi cu sufletul în cerul de deasupra lor”. (A noua)
Revenind simptomatic de atâtea ori, pe atâtea pagini din Apaosuri, adevărat motiv, o cheie a întregului volum, toposul unui „arbore” al generaţiilor este reflexul evident al unei sensibilităţi la „Trecere”, la timpul, ireversibilă durată, trăită, în orizontul căreia amintirea, ca şi angajarea viitorului, a ceea ce abia urmează să fie, ori, nu mai puţin, o adevărată caleidoscopie lăuntrică, a imaginarului infantil, ludică magie spărgătoare de limite ale „realului” imediat, toate deopotrivă, comunică adânc între ele, în reluate, multiple reconfigurări de raporturi, de nuanţe şi tonalităţi. Cea mai la vedere rămâne mereu anticiparea unui „tablou” de familie, încărcată însă de ecouri ale memoriei propriei copilării: „Îmi doresc să am trei copii cum am fost noi la părinţi/şi să le pun numele noastre […]/Îi voi spune soţiei să-i strângă la piept în timp ce-i alăptează” (fără titlu 1, din grupajul Nespusele copiilor mici de la ţară), mamei, „...când voi avea primul copil/îi vom face multe vizite/ca să i-l pun de fiecare dată în braţe;/mă voi simţi mic şi legănat/şi voi întinde mîinile spre sânii ei, al căror lapte nu a mai ajuns în timp/de la soră-mea până la mine.” (fără titlu 2, din grupajul Nespusele copiilor mici de la ţară). Gesticulaţie discursivă atenuată, e drept, nuanţată discret de un atât de necesar accent al umorului: „apoi mă voi apuca serios de fumat […] îmi voi lăsa barbă” (fără titlu 1, din grupajul Nespusele copiilor mici de la ţară). Un umor care, rămânând aici doar generator de efect oblic, cel de subminare a „pozei”, poate deveni alteori chiar principiul constitutiv al poeticităţii ca în Aşa-zisele greşeli: „Când mă săturam de statueta cu care mă lăsa mama în grijă/intram în hainele tatei şi îl vedeam imediat apărând pe uşă/mic, cu glasul subţire şi ghiozdan în spate.” Joc, desigur, al închipuirii, unul compensator, în care rolurile sunt inversate, pe tipare ale dorinţei copilăreşti, de „revanşă”, totuşi iertătoare: „Nu-l certam că i-a lăsat pe cei mari să-i fure şapca/şi să-i rupă numărul matricol/cum nu-l certam nici când îl găseam urcat pe-un zgârie-aburi de bufet/şi murdar de sus până jos de dulceaţă.” Un fantezism special, girat de o libertate ludică totală, de imaginar al copilului, aduce în aceeaşi încăpătoare matcă şi întoarcerea de la cinema „...plin de praf,/îmbrăcat în piele jerpelită, cu trabucul proptit între înjurături/şi cu un maidanez de căpăstru.”, şi nu ştiu ce ,,scufundări/în acvariul lui Cristi de la etajul 4”. De fapt, această continuă, nelimitată deschidere a realului către un adevărat imperiu al remodelării şi transfigurării lui metaforice e marele impuls originar a tot ce e în această carte de poezie, pagină după pagină. De pe umerii tatălui se poate ajunge „...printre frunze şi flori urieşeşti” (ale „carpetei de perete”), apoi „...spinările gigantice-ale cărăbuşilor din Abecedar...” îl pot duce la casa „bunicilor dinspre tată”, acel „castel cu trei camere” (luminat, cum altfel, de „lămpile de petrol”) „...în podul căruia rămăseseră închişi din timpuri străvechi/zmei ce ajungeau chiar să miaune ca să-i eliberez.”, nepotul de la oraş sare-n patul bunicului „...cu picioarele năpădite de licurici...” şi visează la viitoarele lui povestiri din război şi din lagărul de prizonieri, după modelul celor ale bătrânului, de depănat cândva viitorului nepot (Motivele florale), aşteptarea Crăciunului şi-a „Moşului” păleşte în faţa magiei unei bunici în stare „...să ne facă mici lovindu-ne cu lingura-n frunte...”, încât să se poată ascunde în brad „...după un deal albastru/înăuntrul unei bile de şah chinezesc” (În Ajunul Crăciunului), eclipsare vădită a „poveştii” lui „Moş Crăciun” (trădat de mirosul de vin fiert) de către, iată, aventura metaforică a unui astfel de „spionaj” în spaţiul domestic şi în prag de Sărbătoare. Mobilele, dulapurile, ascund „comori” dulci, locomotiva – cadou poate zbura „...eu fiind pilot de încercare şi purtând casca lui Traian Vuia/decupată dintr-un timbru.” (De vorbă cu jucăriile), jocuri cu două ştechere cam lascive cu uşoare ecouri venind, poate, de undeva dinspre Urmuz şi Brumaru, au nevoie „La sfârşitul unei astfel de zile...” de „...o rugăciune pentru iertare de păcate...” (Timp liber), „...antenele de pe bloc nu mai seamănă/a fire de păr cu rădăcinile zburlite-n nori,/ci mai degrabă cu nişte aripi/pe care eu le voi conduce în cer odată cu tot blocul/să caut îngerii care-mi făceau din mâini/de după aburii ridicaţi din cozonacii mamei/pe zidurile bisericii pictate de Vermont...”, iar privirii-lasou i se arată „...un acoperiş cu reflexele unui derdeluş/unde mă dădeam cu sania de unul singur.”, escapade şi „evadări” ce ar putea, la urma urmelor, „absolvi”, aş zice, de mult prea dure învinovăţiri („Şcoala-mi înnoda visele, mi le pocea”), un spaţiu, în definitiv, tocmai el, fie şi prin ricoşeu, al saltului în deplina, neîngrădita de nimic, libertate metaforică, astfel ca în Compunere la Citire, ca de fapt, în mai toate piesele volumului.
Totuşi, din toate cele spuse până aici nu trebuie să se deducă vreo imagine idealizată a copilăriei, falsificată eventual de o tendinţă de a retuşa nostalgic totul: amintirea, impresia de „atunci”, selecţia de detalii. Nu lipsesc, am văzut, nici notele mai aspre, chiar dure ale realului imediat, dinspre care se decolează în imaginar şi metaforă: corecţiile paterne, cotidianul vieţii de trudă şi griji a părinţilor, câteodată chiar reversul grotesc a ceea ce asociem obişnuit cu imaginea copilului şi a copilăriei („Instinctele parentale cred că mi s-au trezit...”), urma istoriei în mers (steaguri cu „pântecele sfârtecate” ale locului stemei comuniste) şi mai cu seamă enclave, inserţii ale semnalizărilor unui social mărunt, de toate zilele, cel al „scării” de bloc, al „străzii”, ori mai larg, al oraşului şi al satului din acelaşi timp istoric, fără apăsări excesive, apte însă şi de condensări de adevărat „sinopsis” sociologic (Etaj III, apartament 126), un fel de artă timpurie, „şcoală” a vieţii, în care cei mici află cine cu cine „se amanţea pe apucate” sau bea şi se ceartă, cum câştigă vreo asistentă, din chiuretaje, bani pentru „covoare persane” ş.a.m.d. Dar miracolul este în libertatea interioară, de ordinul imaginarului, accesibilă unei copilării care e departe de a fi răsfăţată în vreun fel. Din ea, din acest privilegiu inalienabil al vârstei vine tot ce este esenţial în poemele cărţii de faţă: şi jocurile trupului şi ale minţii, şi reveria anticipativă, planurile viitorului „părinte”, cu umorul lor - surdină îngemănată, împingerea obiectelor (nu numai jucării: un televizor, „păcătoasele” ştechere, statueta de deasupra frigiderului -„treaptă” spre ea etc.) către o „manipulare” oarecum fantasmatică, sigur ludică, până la urmă chiar în „mecanismul” poeticităţii, de la prima până la ultima pagină. Căci în toate este şi o „marcă” – discretă dar certă – a unei reacţii de ordinul conştiinţei timpului, a „Trecerii”, a morţii, fără însă vreo retorică elegiacă, a dezolării, de o doar sugerată îndurerare de timp: „Bagheta aburindă” de odinioară a cam ruginit, mama şi tata stau prea mult la televizor (de la Cum m-am făcut mare la întoarcerile de mai târziu Acasă), bunicii „cu dinţi tot mai puţini în gură sorbind lapte din nişte castroane mici” (Primele hoinăreli) scad prinşi în rama timpului lor crepuscular. Dinspre semnele „Trecerii” şi realul prozaic se produce saltul metaforic în Poveste şi Joc: „Astfel mă aflam unde mi-era voia.” (Bio). O libertate interioară, totală, care nu „sună” deloc a fals şi artificiu, pentru că sonul acesta de „Evadare” e în chiar miezul psihologiei vârstei, al copilăriei, e graţia şi „miracolul” ei, unul accesibil potenţial oricând, clipă de clipă. În fond, scrisul însuşi, deocamdată, este pentru Cătălin-Mihai Ştefan în siajul unei atare dispoziţii mentale, „moştenire” vie a copilăriei: a unei copilării care refuză să „moară”. Dinspre acel timp vine pornirea de a „...îmi trece prin faţa ochilor/toată prima parte a vieţii...” (fără titlu 4, din ciclul Nespusele copiilor mici de la ţară). Poemele sale implică un ritualism al amintirii, a scrie e un act menit să desferece realul din marginea şi inerţiile „literei” lui întru Joc: al fantezismului eliberator, al unei mobilităţi metaforice de nimic îngrădite. Înaripatul „cal de porţelan” nu e „...slujitor numai la sufletul unei fetiţe cu rochia înstelată.” (Primele hoinăreli), ci şi la spectacolul unui imaginar în stare să se copilărească cu o graţie credibilă. Şi astfel, pe o asemenea „cale” a întoarcerii în timp, şi a scrisului, „Unele dimineţi mă fac să simt atingeri de mâini/lungi de 25 de ani, poate mai bine,/şi ecoul unor cuvinte incantate.” (Înţărcatul), tot aşa cum din aceeaşi perspectivă lirică, „Numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă,/mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.” (A patra).
Mai puţin amintitele (în ceea ce am notat aici şi acum) Poveşti pentru copiii mari de la oraş, rămase, în mare, dincolo de aparenţe ceva mai „narative”, în aceeaşi linie, esenţialmente, ca şi celelalte (Nespusele copiilor mici de la ţară), de la A treia şi A patra la A şasea şi, în fine, ultimele A opta şi A noua lasă, poate, să se întrevadă în Prima, A doua, A cincea şi A şaptea un început de schimbare, de orientare către metafora alegorică (Prima), ori în direcţia unui mai echilibrat (şi dat în reliefuri mai crude) dialog între prozaicitatea unui real imediat şi, de cealaltă parte, o morfologie de imaginar poetic în care se lasă citită şi surprinzătoarea , imprevizibila „muşcătură” a oniricului a deliberat „ilogicului”, chiar a grotescului care mediază, aşa-zicând între amândouă. Ce va urma acestor Apaosuri (titlu de căutat într-un bun şi bogat dicţionar, cu conotaţiile lui religioase şi poate mai curând ritualice, mai larg deschise către un ritualism al poeziei înseşi) poate că nici tânărul autor nu ştie încă.
Oricum, va trebui să-şi „reinventeze” identitatea de autor, a „vocii” care vine către noi, cititorii, din text. Ceea ce publică acum ne îndreptăţeşte să-l aşteptăm şi în alte, noi cărţi, cu interes şi încredere.

Convorbiri literare, Nr. 9 (213), septembrie 2013
http://convorbiri-literare.ro/?p=1834

Cotare: 5 din 5 stele [5 din 5 stele]
Înapoi Scrie recenzie

Adaugă în coş

Coşul de cumpărături este gol.
Promotia 2+1!
Concurs Ideea Europeană
Concurs