Noutăți editoriale

Elitele între construirea personalității naționale și articularea conștiinței naționale

În general, mersul unei națiuni prin istorie este responsabil într-un grad înalt de stadiul dezvoltării sau, dimpotrivă, al înapoierii prezente. Cu excepțiile de rigoare, statele puternice de azi sunt cele care au avut capacitatea de a depăși dificultățile legate de dificila condiție umană și de a își articula un destin pe măsura propriului potențial. Așa cum scria Emil Cioran, nu putem vorbi de națiuni morale sau imorale; în mod cert putem vorbi de națiuni care își urmăresc interesul cu orice preț – preț care poate și trebuie să fie condamnat de la înălțimea valoriilor și principiilor noastre contemporane -, dar care a fost inevitabil și care a făcut diferența între subiectul activ al istoriei și obiectul pasiv al acesteia. Or, dacă plecăm de la aceste premise, situația românilor și a evoluției lor comportă niște certe paradoxuri.

Elitele noastre, incluzând aici și pe istorici, au privilegiat o versiune glorioasă, mitologică în bună parte, a istoriei noastre, cu accentul pe vechime, continuitate, apărarea creștinătății, unitatea ancestrală și așa mai departe. O istorie amplificată, punctată de episoade luminoase, de excepționalism în sens pozitiv, menite a fundamenta tenacitatea și unicitatea acestui popor. În prelungirea acestui trecut însă prezentul întotdeauna complicat apare tot mai greu de înțeles. Trecutul românesc, așa cum apare într-o bună parte a mentalului colectiv, nu rimează niciodată cu prezentul. Supuși mereu unui sever retard de dezvoltare în raport cu națiunile prospere, românii au încercat în diverse rânduri să caute un debușeu ideologic fie în recuzarea factorilor extrinseci, fie prin autovictimizare dusă până la paroxism.

În raport cu această din urmă atitudine a reacționat istoricul Mircea Platon, prin lucrarea sa, „Elitele și conștiința națională. De la naționalitatea genetică la personalitatea națională: Despre rolul elitelor în articularea conștiinței naționale”, apărută la Editura Contemporanul, în 2017. Cartea propune o viziune fundamental diferită de cea a prezentului globalizant și consumerist, menit a șterge identitățile naționale și a dilua conștiințele, una care presupune reconstituirea modului prin intermediul căreia elitele României de până la 1948 au încercat articularea unui discurs ce urma să fortifice conștiința națională românească:

„Avem un trecut, o moștenire culturală pe care o ignorăm. Și avem moduri de acțiune, modele de edificare a națiunii române pe care le ignorăm. Le ignorăm și pentru că personalitatea noastră națională a fost descompusă de acizii consumerismului și ideologiilor vestice, și pentru că deșertul interior produs de aceste ideologii și obișnuințe de viață-consum cer asumarea de măști și false identități. Când nu mai știi cine ești pentru că nu mai știi cine ți-au fost strămoșii, îți inventezi o identitate pe baza mărcilor de blugi pe care îi porți.”

Cartea are o structură eclectică fiind compusă din mai multe studii, inegale ca dimensiune sau valoare, dar care acoperă o paletă largă de timp, cu începere de la momentul în care statul modern român deținea premisele necesare pentru a impulsiona cristalizarea unei națiuni organice. Episoadele lucrării prezintă diverse secvențe din activitatea unor personalități românești precum Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru sau Mircea Vulcănescu sau a unor personaje mai puțin reținute de posteritate precum Carol Mihalcic de Hodocin, Petru Th. Missir, Sever Dan sau I.Șt. Ioachimescu. De asemenea, este evocată activitatea societății ASTRA în raport cu lumea satului românesc, prezentată într-o manieră idilică, la fel cum pozitivă apare activitatea Junimii. Autorul nu îți ascunde preferința pentru mentalitatea conservatoare a unei părți din elita românească, ale cărei fecunde idei contribuie decisiv la structurarea discursului național, așa cum nu disimulează preferința pentru o Românie organică, având ca fundament lumea rurală, perenă și exemplară prin simplitatea sa istorică. Este, dacă am înțeles bine, un refugiu intelectual generat de o lume în derivă, fără repere identitare și aflată constant în goana după profit. Cu alte cuvinte, pornind de la exemplele descrise în lucrare, România își poate clădi o identitate națională fermă ce va determina evoluția sa pozitivă. Un prezent sumbru, mocirlos opus unui trecut irepetabil, dar demn.

În ceea ce privește formarea conștiinței naționale românești, am scris în multe alte ocazii despre caracterul acesteia și mecanismele prin care a fost posibilă. Rămâne să precizez doar că, așa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri, națiunea română este o emanație a epocii moderne, existența sa fiind posibilă prin edificarea unui stat național care a dispus de mijloace eficace pentru a cristaliza solidaritatea națională în rândul unei populații lipsită de repere identitare, proces totuși fragil și incomplet; din acest motiv, teza lui Mircea Platon, cu accentul pus pe organicitate și atemporalitate îmi pare a fi ușor inabilă.

În ceea ce privește elita românească modernă, spre care tindem să privim cu nostalgie din cauza unui prezent perceput drept nefast, abordarea autorului îmi pare a fi nefericită. Așa cum am încercat să arăt mai sus, este improbabil ca o națiune, fie și cea română, să fi beneficiat de-a lungul istoriei sale de elite excepționale, înzestrate intelectual, cultivate, dar mai presus de toate responsabile și pătrunse de patriotism, iar în prezent să avem parte de exact opusul lor. Dimpotrivă, dacă, de pildă, clasa noastră politică este oglinda poporului pe care îl reprezintă, în mod sigur este măcar parțial oglinda generațiilor trecute. Idealizarea trecutului, nostalgia față de vremuri apuse este legitimă și de înțeles, nu și în cazul istoricilor, totuși, cărora le revine misiunea de a trata într-o manieră cât mai obiectivă evenimentele supuse analizei.

Aprecierile care urmează trebuie să fie înțelese în lumina multiplelor nuanțe pe care le comportă, mai ales că istoricul trebuie să se ferească întotdeauna de generalizare. Elita românească are merite istorice incontestabile, ele sunt bine cunoscute (Unirea, Independența, Regatul, România Mare), dar de aici până la tratarea atitudinii lor într-o cheie exclusiv pozitivă este un lung drum de străbătut. De fapt, la o privire atentă și lipsită de prejudecăți, evoluția elitelor noastre politice și intelectuale, ni se va dezvălui ca fiind una grevată de numeroase disfuncționalități și minată de numeroase vicii. Adrian Paul-Iliescu a sintetizat aceste caracteristici într-o foarte reușită lucrare, „Anatomia răului politic” și nu ar fi rău ca această carte să fie citită împreună cu cea a lui Mircea Platon. Or, marea parte a elitei românești a practicat fără scrupule un joc politic imoral, a fost deseori lipsită de substanță, i-a lipsit aproape în totalitate o minimă morală publică, a practicat un subversiv maniheism sau a o demonstrat o aversiune furibundă față de democrație, cadru legal și norme firești. Analiștii noștri au trecut prea ușor cu vederea aceste aspecte și au mutat cauzele subdezvoltării noastre către veșnicul context extern. Poziția geografică a românilor, mereu aflați la confluența unor imperii cu potențial extensiv, străbate ca un fir roșu istoria noastră și obnubilează orice defecte interne.

Departe de mine intenția de a minimaliza influența negativă a proximității noastre; este de ajuns să vedem ce consecințe a avut vecinătatea Rusiei, care ne-a provocat mereu hemoragii teritoriale sau ne-a impus regimul comunist, dar, încă o dată, istoricul trebuie să fie capabil să surprindă multitudinea de cauze care determină o anumită influență, indiferent de natura sau de intensitatea lor. Sigur, atunci când nu politica marilor puteri era cauza involuției noastre, aceasta putea fi găsită în interiorul țării: evreii erau mereu la îndemână pentru refularea unei neputințe funciare românești. Iar atunci când era nevoie să fie acuzată politica dusă de politicienii români, acuzele erau reciproce între liberali și conservatori. Critica însă depășea limitele unei polemici politice, prezentă oriunde, transformându-se într-o viscerală ură între cele două tabere, ce denotă disperarea de a înlătura adversarul de la putere pentru propriul beneficiu, precum și tentația niciodată înfrânată de a arunca vina, de oricare natură ar fi fost aceasta, pe seama celuilalt. De aici rezultă un tablou al elitei noastre caracterizat de supradimensionarea conceptelor, ideologiilor sau acțiunilor politice. Mereu aflată la punctul de fierbere, viața noastră publică a dat naștere întotdeauna unor poziții extremiste, unui antisemitism irațional și furibund, unor plasări ireductibile. Se mai adaugă la toate acestea personalizarea puterii, nesocotirea cadrului constituțional sau disprețul suveran atât față de legi, cât și față de minime cutume și vom avea una dintre explicațiile rămânerii noastre în urmă.

Polonia a dispărut fizic de pe harta Europei ca urmare a împărțirilor succesive la care a fost supusă de către Rusia, Austria și Prusia, a cunoscut distrugeri groaznice în cadrul celui de-al doilea război mondial, a trecut de asemenea prin cumplitul regim comunist și, cu toate acestea, apare astăzi ca un stat mult mai solid și mai prosper ca România. Dimpotrivă, țara noastră a avut șansa de a profita de prezența imperiilor vecine pentru a își urmări idealul național. Avea, așa cum are și astăzi, toate premisele necesare pentru a deveni un stat cu adevărat modern, de a-și edifica sisteme decente de educație și sănătate, de a-și valorifica potențialul turistic și așa mai departe. De ce nu a reușit România (sau reușește cu mare dificultate) să realizeze toate acestea? De ce întotdeauna alții sunt de vină? Carența morală a unei națiuni sau cel puțin a elitei sale nu poate avea în permanență cauza externe, iar explicațiile nu pot ocoli la nesfârșit propriile noastre deficiențe. Într-adevăr, în acest punct îi dau dreptate lui Mircea Platon, asta nu înseamnă să ne asumăm o culpă colectivă, care induce unicitatea în raport cu alte națiuni, dar trebuie să înțelegem că în alte părți a existat un minim fundament moral al anagajamentului public pe care noi nu am fost în stare decât să îl erodăm. Nu cred că România este altfel, dar este astfel în primul rând din cauze interne.

Din aceste motive, precum și din altele idealizarea trecutului nostru îmi pare drept o idee primejdioasă. Bineînțeles, au existat oaze de normalitate, personaje pozitive cu o gândire exemplară, acestea trebuie cunoscute și analizate ca atare, dar nu în dauna celorlalte aspecte. La fel cum nu cred că privirea întoarsă mereu spre alte vremuri poate constitui impulsul necesar pentru a construi un viitor mai bun. Respingând în bloc contextul actual, autorul scrie următoarele:

„Singurele Românii «de succes», în care s-a trăit mai bine, mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostalgiilor, sunt cele în care a predominant sentimentul național: de la România boieresc-monarhică a anilor 1859-1947, la scurtul interludiu al dezghețului «național-comunist» de la cumpăna anilor 1960-1970. Infrastructura instituțională și efervescenţa culturală ale acestor două epoci nu își au corespondent în România post-decembristă.”

Este genul de aserțiune subiectivă, scrisă sau gândită sub imperiul nostalgiei și al răsturnării universului faptic. Pe aceeași linie se înscrie și aprecierea asupra satului românesc, o „comunitate maturizată organic și adaptată mediului în care se dezvoltă și în care oamenii desfășoară activități interdependente, la scară umană, conform unor cicluri ale naturii.” Această lume rurală exista doar în imaginația unor poeți; în realitate, lumea rurală românească din perioada modernă reprezintă un tablou dezolant, caracterizat de sărăcie, ignoranță, condiții inumane de locuit, fără acces la resurse medicale sau la un sistem adecvat de învățământ, la care se adaugă violența și alcoolismul. Constantin Bărbulescu a analizat cu pricepere aceste fapte în lucrările și studiile domniei sale, bazate în mare parte pe rapoartele medicale ale epocii.

De asemenea, a compara standardele actuale de viață cu cele din epoca modernă este cel puțin o inabilitate, oricât de imperfectă ar fi lumea de azi. Creșterea nivelului de trai este incomparabilă, realitate ce poate fi susținută cu nenumărate statistici de la creșterea speranței de viață până la mortalitatea infantilă; de altfel, probabil că un cetățean banal de azi are acces la servicii medicale la care nici cel mai bogat boier din secolul al XIX-lea nu putea visa. În ceea ce privește prezența sentimentului național, din nou îmi pare a fi utopic a crede într-o prezență efectivă a acesteia în rândul maselor, localizate în principal în mediul rural și al căror reper identitar era în primul rând de ordin religios. Insistența cu care unii gânditori românești, printre care și Nicolae Iorga, vedeau în satul românesc motorul unei evoluții fulminante a României îmi pare a fi mai degrabă un simptom al anti-modernității decât un proiect civilizator organic.

Pornind de la aceste premise, autorul creionează portretele unor personaje marcante ale istoriei noastre din perspectiva unilaterală a patriotismului acestora sau al interesului pe care l-au dovedit în raport cu situația satului românesc. Nicolae Iorga este apostolul neamului românesc, patriot aflat mereu de veghe, nu și oportunistul politic, premier catastrofic sau susținător al sistemului nedemocratic tutelat de Carol al II-lea; Mircea Vulcănescu este tipul profesionistului responsabil pus în slujba națiunii, nu și cinicul reprezentant al unui regim criminal căruia îi propunea măsuri aberante împotriva evreilor; Dan Botta este admirat pentru scrierile sale și i se conced fără umbră de critică elucubraţiile cu iz protocronist și așa mai departe.

Concluzia, întărită de finalul lucrării converge în a susține națiunea și conștiința națională ca pe niște realități imuabile în absența cărora nu se poate imagina rostul nostru într-o lume cu fundamente volatile. Este greu de spus cum va arăta viitorul, este posibil fără îndoială ca acesta să nu fie deloc luminos dintr-o multitudine de cauze de la lipsa de resurse până la poluare, dar în mod cert sfârșitul conceptului de stat-națiune nu ar trebui să ne sperie. Națiunea a fost o etapă necesară în evoluția umanității, dar ca orice fenomen istoric, este normal să cunoască un declin accentuat și să fie înlocuit cu alte formule în condițiile în care contextul mondial s-a schimbat atât de dramatic în ultimele decenii. Chiar dacă se pot reproșa foarte multe acestor formule de suprastatalitate, așa cum este Uniunea Europeană acum, cantonarea la nesfârșit în formule naționale nu poate produce decât o nesincronizare cu realitățile epocii, care ne poate costa, din nou, scump. Națiunile nu trebuie șterse, nu trebuie forțată să dispară, ci este necesar doar să lăsăm ca timpul să își urmeze cursul și să îi acceptăm inerentele schimbări pe care le produce.

În orice caz, merită remarcat travaliul intelectual depus de Mircea Platon pentru scrierea acestei cărți, a cărui bază teoretică este solidă și care este amplu documentată, în pofida faptului că autorul preferă să își canalizeze analiza spre o zonă care este discutabilă. În fond, doar pluralitatea analizelor și opiniilor vor contribui la întărirea istoriografiei noastre, prea multă vreme caracterizată de imperative unice. Pe de altă parte, cred împreună cu autorul că elita noastră conservatoare a fost mai judicios organizată, mai profundă în convingeri și mai rațională în raport cu liberalii, caracterizați de o distanță parcă prea mare între ideologie și practică, la fel cum Junimea a fost un fenomen cultural fără precedent în istoria noastră și nu a avut un corespondent ideologic liberal. Dar aceasta este numai aversul monedei. Reversul se lasă mult mai greu dezvăluit, fie din cecitate morală, fie din cauza faptului că trebuie subsumat întotdeauna factorului superior, în acest caz conștiința națională. Cum rămâne însă cu conștiința istoricului, care, cel puțin atunci când își redactează studiile, nu poate fi nici patriot, nici conservator, prin urmare, nici subiectiv? Poate fi însă istoricul obiectiv? Poate, într-adevăr nici nu există istorie adevărată: istoria a fost o singură dată cum a fost, în timp ce istoricii încearcă să reconstituie întotdeauna parțial, incomplet ceea ce cred ei că s-ar fi întâmplat. Din acest motiv nu există istorie, ci istorii. În mod cert istoricul poate fi patriot, poate face parte activ din viața cetății, nimeni nu îi poate îngrădi acest drept, dar reconstituirea istorică trebuie ferită de influențele care ne guvernează destinul. În acest sens, scrierea istoriei nu trebuie să fie un act patriotic, ci un exercițiu de documentare și luciditate.

Bogdan Caranfilof

Sursa: www.bookhub.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *