Noutăți editoriale

„Sub semnul urgenţei destinale” de Maria-Ana Tupan

Transmisă de Radio România Muzical, vestea se confirmă în net: pe 6 septembrie, anul acesta, Royal Albert Hall găzduieşte un concert aniversar dedicat centenarului Revoluţiei Ruse cu lucrări de Stravinski, Prokofiev şi Şostakovici. De la o distanţă precaută, adică din Occident, cel dintâi a numit regimul instaurat atunci „monstru comunist bolşevic”, iar acesta nu i-⁠a rămas dator în materie de animozităţi. Cel de-⁠al doilea a fugit din ţară la Revoluţie, revenind după vreo două decenii într-⁠o relaţie tensionată cu puterea. În fine, Şostakovici, a dedicat la Revoluţie un marş funebru celor învinşi de bolşevici, Kadeţ-⁠ilor democrat-constituţionali, compunând mai apoi muzică mai pe placul regimului între atacuri dinspre Pravda şi Jdanov, terorizat de arestarea celor apropiaţi în timpul Terorii Roşii. Cam de câtă aproximaţie şi amestec de ape e nevoie pentru a prezenta aceşti compozitori ca pe nişte apologeţi ai Revoluţiei bolşevice? Să pară aceasta un brand de succes, un magnet care să aducă public în sală, o sărbătoare în calendar de genul Zilei Sfântului Valentin? Şi eu care credeam că noi suntem partea lumii où tout est pris à la légère…

Poveştile de iubire evocate – de comuniune spirituală, nuntiri de minţi afine – , sigilate unele prin moarte, cresc, şi ele, tot în această grădină a sufletului doritor de frumos, adevăr şi, mai ales, capabile să transforme, metaforic vorbind, pe „străin” în aproapele nostru christic

Piesa care împrumută titlul întregului volum de eseuri publicat recent de Aura Christi, Din infern, cu dragoste (Ideea Europeană, 2017) are la origine o conferinţă a poetei ţinută la Festivalul Internaţional de Traducere care a avut loc la Moscova în septembrie 2014. M-⁠a făcut să mă gândesc la un celebru discurs al lui J.F. Kennedy, cu acel „Nu te întreba ce face America pentru tine, ci ce faci tu pentru America”, care se predă în manualele de retorică. Textul Aurei Christi nu este însă numai un exerciţiu de virtuozitate în arta eseului, ci şi un strigăt existenţial care înfiorează şi luminează nu doar destinul propriu, nu doar istoria Basarabei, ci a întregului imperiu care s-⁠a prăbuşit în anii ‘90. Vocea care s-⁠a auzit atunci era o harfă prin care vorbeau toate generaţiile pierdute ale secolului încheiat. Nu doar ale popoarelor adunate laolaltă cu silnicie, ci şi ale Rusiei, imaginea care se încheagă treptat din acest monolog-confesiune fiind o lume îngheţată într-⁠un prezent fantasmagoric, ruptă de trecut şi lipsită de viitor. Cu infinit discernământ, discursul desparte apele, victimele din rândul poporului rus şi ale celorlalte popoare, înfruntând teroarea politică ce apare ca duşman comun. Dacă ar fi să parafrazăm pe Aristotel, trecutul apare cu totul diferit sub pana istoricului, a cărui naraţiune operează cu categorii geo-⁠politice, prin urmare, cu distincţii impuse de graniţe naţionale, şi atunci când este reconstruit de o poetă – cum este evident că se auto-⁠apreciază cel mai mult autoarea în această carte confesiv-autobiografică. Stăpân al metaforelor, poetul posedă arta transferului afectiv-intelectual prin care se relevă relaţii ascunse ochiului comun. El se poate proiecta în situaţia celuilalt, se poate identifica empatic cu celălalt – natura, societatea, semenii… Descinzând în infernul totalitarist şi identificându-⁠i esenţa răului în tratamentul mecanic aplicat celei mai intense zone a viului care este fiinţa umană, Aura Christi se comportă precum Iisus care coboară în iad pentru a salva umanitatea închisă acolo. Condamnarea răului politic se cumpăneşte cu afecţiunea pentru victime, solidarizarea şi eliberarea lor într-⁠un alt plan de referinţă – din infern, cu dragoste. Aura Christi vine spaţial din exterior – o distanţă faţă de Moscova mărită după încetăţenirea în România – dar din interiorul unei culturi comune: deşi scrie în româneşte, se recunoaşte a fi „produsul culturii ruse”. Asistenţa va şti de acum că nu le vorbeşte ca un înger al răzbunării, ci ca o soră de suferinţă. Persoana întâi singular este înlocuită de pluralul destinului comun: „Suntem nişte epave ce-⁠şi doresc un destin unic. Suntem nişte estropiaţi ce-⁠şi strâng pumnii…”. Destinul comun, al acestor noi, se traducea însă în supremul rău social, care este extincţia sufletului individual, a personalităţii umane libere şi creatoare.

Fotografia lui Lenin pe peretele clasei este primul contact al copilului cu politicul autoritar. Socializarea îl împinge nu spre autodevenirea goetheană (Bildung), ci într-⁠o experienţă uniformizatoare. Persoana a doua nu mai face distincţie între centrul şi marginea imperiului, auditoriul este inclus, ca şi cum i s-⁠ar cere „amintiţi-⁠vă!”: „Trebuia să te împarţi între realitatea socială, înjugată dictaturii comuniste, cu toate palierele ei restrictive, şi realitatea care începeai să devii tu însuţi în condiţiile în care era interzis să fii tu însuţi şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să nu-⁠ţi scape cumva începutul, sămânţa de realitate care erai tu însuţi”.

Ca şi Rilke, un maestru recunoscut, Aura Christi începe să caute spaţii ale noastre – spaţii ale unei spiritualităţi comune. Gheaţa se fisurează odată cu pătrunderea unor impurităţi – adolescenţi din Franţa (din Occidentul „în putrefacţie” şi „pe dric”…) în schimb de experienţă la Liceul de elită din Chişinău, cu predare în franceză, unde învăţa autoarea. Generaţia în blugi îşi găseşte numaidecât punţi comune – Louis Armstrong, Elvis Prelsey, Bob Dylan, Boney M, ABBA, Aznavour, Visoţki şi Joe Dassin, ale cărui versuri le cântau „în limba universală a iubirii”. Şcoala de dans, ale cărei cursuri, plus unele de ateism, se ţineau într-⁠o fostă biserică (o soartă, oricum, fericită, faţă de cele tranformate în staule) face şi ea parte, ca orice formă de artă, din „samizdatul” adolescenţei. Cercul maturităţii se măreşte, în el pătrund Ţvetaieva şi Ahmatova, două poete crescute cu guvernante germane, pentru a căror educaţie nu mai este loc în proletcultism. Prezentul este teribil, mai ales pentru cea de a doua: doi soţi executaţi, fiul arestat, ea însăşi sfârşind – literal şi simbolic – îngropată de vie. Narbut, Mandelstam sfârşesc aidoma, Iosif Brodski se alege cu o condamnare. În confesiunile lor, aflăm realitatea tocmai descrisă de poetă. Pentru Brodski, cărţile sunt singura realitate, cealaltă fiind „ca o casă de nebuni, abracadabrantă”, iar Blok remarcă: „Aici se întâlnesc toţi ca pe lumea cealaltă.” Metafora lumii celeilalte se literalizează atunci când poeta descinde în Bucureşti după Revoluţia din 1989, dar redobândeşte sentimentul unei realităţi familiare când, la Librăria Creţulescu descoperă… două volume de Ahmatova, de care nu se va mai despărţi niciodată. Cercul argumentaţiei s-⁠a închis, nu ca o fundătură, ci ca o circulaţie continuă de sens pe circumferinţă – una din reprezentările grafice ale infinitului.

Problema traducerilor este astfel substituită de o chestiune de hermeneutică: pentru a media între două limbi, terbuie să fii acasă în ambele culturi. Întregul eseu este un periplu alegoric, o translaţie dinspre realităţi geopolitice distincte înspre un pământ comun al făgăduinţei: patria spiritului materializat în cultura universală căreia aparţinem cu toţii.

Acest text perfect din punct de vedere retoric şi tulburător ca sens este inserat printre eseuri filosofice despre relativismul identităţiii, raportul dintre percepţie şi memorie, dintre auto-⁠percepţie şi reflecţie socială, psihologia copilului, fracturile eului care ne fac adesea să citim însemnări din trecut ca pe ale unui străin, raporturile dintre scriitor şi putere, superficialitatea prezentului mediatic şi consumist, amoral şi anomic.

Lecturile favorite ale Aurei Christi o plasează în perioada modernistă, de la Baudelaire, Nietzsche la Rilke, Virginia Woolf, Proust… Chiar şi opţiunea pentru estetica paradoxalei „frumuseţi teribile” care îl obsedează pe Prinţul Mîşkin, o menţine aproape atât de Baudelaire, cât şi de „terrible beauty” a lui Yeats. Cu toate acestea, la modul declarativ, poeta se identifică mai curând cu mari spirite situate în afara curentelor, tratând teme universale şi având ceva din forţa creatoare, profundă a naturii. Shakespeare, desigur, descris astfel şi de Thomas Carlyle, dar şi Ahmatova sau Emily Dickinson (căreia îi apreciază spiritul independent de mentori şi perfecţiunea inefabilă a versurilor, ca şi dimensiunea reflexivă, autoarea remarcând o similitudine discursivă între poemele şi eseurile straniei poete americane).

Un capitol distinct, deşi negrupate ca atare în Cuprins, sunt textele atitudinale de o neobişnuită energie, fie pamfletară, fie apologetică. Ca pentru a se asigura de justeţea cauzei apărate, Aura Christi a acentuat caracterul tematic originar al revistei vechi de aproape un secol şi jumătate, care era dezbaterea publică a unor utopii (în sensul de modele de simulare) sociale, asigurându-⁠şi colaboratori de prestigiu şi chiar sprijinul forului suprem al culturii române, Academia Română. Aceasta nu înseamnă o estompare a propriului discurs de filosofie politică şi critică socială, care aruncă sub un jet puternic de lumină jocurile meschine ale unor coterii de mediocrităţi şi detractori ajunşi periculos de aproape de huliganism, dar apăraţi de cuibărirea laşă la sânul puterii. Aceştia reuşesc prin politici de grup să marginalizeze tocmai personalităţile culturii naţionale, reprezentată astfel în arena competiţiei internaţionale de impostori – ceva ce s-⁠a aflat pare-⁠se, străinii preferând acum pe… „marginali”. Cu spirit cunoscător de insider format în copilărie şi adolescenţă, autoarea identifică „matricea stilistică” a anilor ‘50 în politica de dosar, victimizarea elitelor, vânătoarea de vrăjitoare, revalidarea falsurilor judiciare care au fost procesele politice, nule prin natura lor. Pasiunea cu care apără elitele româneşti, trecute şi prezente, merge până la inculparea instituţiilor, susţinută fiind de forţa exemplelor şi argumentelor, căci ce poate fi mai convingător decât alăturarea dispreţului autohton şi a preţuirii acordate de străini (am dat şi noi cândva exemplul lui Maiorescu, la care ambasadorul Emil Hurezeanu l-⁠a adăugat recent, la o emisiune televizată, pe Iorga, reeditat la fiecare cinci ani în Germania). Dacă Aura Christi îl citează pe Papa Ioan Paul II care a numit România „Grădina Maicii Domnului”, să nu uităm că tot ilustrul cleric sanctificat a încredinţat României vestigii de cultură din primul mileniu, aflate în posesia Vaticanului. Dacă latiniştii noştri nu le-⁠au descoperit, le-⁠au inclus, oare, cel puţin în manualele de literatură (că de istorie, se pare că nu mai sunt)?

Cartea, cuprinzând eseuri ce acoperă toate subspeciile, mai seamănă, privită în întregime, cu un Symposium, un colocviu prezidat de autoare, la care sunt invitaţi să participe, adesea prin citat, colaboratorii revistei Contemporanul, pe care Aura Christi îi numeşte „oameni-⁠grădină“. Adevărat sau nu, este sigur doar că pentru autoare scrisul nu este fapt de limbaj, ci are o funcţie ontogenetică, el trebuie să creeze frumuseţe şi perfecţiune în realitatea noastră de fiecare zi. Poveştile de iubire evocate – de comuniune spirituală, nuntiri de minţi afine – , sigilate unele prin moarte, cresc, şi ele, tot în această grădină a sufletului doritor de frumos, adevăr şi, mai ales, capabile să transforme, metaforic vorbind, pe „străin” în aproapele nostru christic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *