 |
Irina Dincă: Basarab Nicolescu - Drumul către sine în oglinda celuilalt
Un editorial recent al lui Nicolae Manolescu semnalează, din perspectiva prudent sceptică a unui „fetişist al Operei”, o tendinţă tot mai clară a scrierilor ultimilor ani, confirmând previziunea formulată de Eugen Simion încă din 1981: neaşteptata reîntoarcere a Autorului, nu doar în literatură, prin infuzia autobiograficului deghizat în ficţiune, ci şi în critică, unde biografia redevine o cheie de lectură viabilă, mijlocind apropierea empatică a cititorului. O ilustrare magistrală a ambelor direcţii de resuscitare a instanţei auctoriale, ca expresie vie a subiectivităţii creatoare, este proaspătul volum al lui Basarab Nicolescu, In oglinda destinului – eseuri autobiografice, apărut la Editura Ideea Europeană spre sfârşitul anului 2009, o transcriere incitantă a unor experienţe de viaţă fundamentale.
Apropierea de opera multidimensională a lui Basarab Nicolescu şterge barierele artificiale ridicate de la Proust înainte prin dihotomia amăgitoare dintre eul empiric şi eul artistic, una dintre redutele moderne ale gândirii binare, transgresând-o în spiritul transdisciplinar al unui eu total, terţ inclus deopotrivă uman şi estetic. Revelatoare în acest sens este expresia oximoronică „eseuri autobiografice” din subtitlul recentului volum În oglinda destinului (propusă autorului de către Eugen Simion), care sintetizează viziunea transdisciplinară despre literatură a lui Basarab Nicolescu: „Nici eseu, nici autobiografie, sau mai bine zis şi eseu şi autobiografie, eseul autobiografic s-ar vrea un terţ inclus care dezvăluie calea unei unificări interioare, transgresând frontierele între fizicianul cuantic, cercetătorul transdisciplinar şi căutătorul de adevăr în secretul vieţii sale interioare.”
În acelaşi timp, In oglinda destinului ar putea purta ca motto crezul autorului formulat aforistic: „În lungul drum către tine însuţi, de explorat e mai curând Celălalt, cu infinitul fiinţei sale.” Dubla întâlnire, cu Sine şi cu Celălalt, este aşezată sub semnul barbian al Oglinzii, adevărată metaforă obsedantă, în termenii lui Charles Mauron, ce configurează mitul personal al lui Basarab Nicolescu. Calea spre autocunoaştere presupune un „ocol prin cultură”, o reflectare în Oglindă, prin mijlocirea unor întâlniri exemplare, a unor dialoguri revelatoare şi a unor prietenii şi afinităţi spirituale. Aceste reflectări catalitice au ca mobil o limpezire a propriei viziuni asupra lumii, În oglinda destinului constituind o adevărată propedeutică la corpusul metodologic transdisciplinar, o sinteză revelatoare a studiilor teoretice, critice sau aforistice anterioare, dar şi debutul unui nou ciclu eseistic, care transpune într-un plan ideatic superior corolarele manifestului transdisciplinarităţii.
Prima parte din In oglinda destinului, „Ctitorii”, este un omagiu adus personalităţilor tutelare, deschizători de drumuri în poezie, filosofie sau ştiinţă şi precursori ai transdisciplinarităţii – Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, B. Fundoianu, Ştefan Lupaşcu. Ei au jucat rolul unor modele de „transgresiune”, depăşind complexul românesc al marginalităţii lingvistice şi culturale, făurindu-şi prin operă un destin universal, deschizător de noi drumuri cognitive şi artistice. Valorificarea acestui spirit al transgresiunii specific românesc îl impulsionează pe Basarab Nicolescu în descoperirea propriei meniri, de promotor al transdisciplinarităţii, definite sugestiv drept „transgresare generalizată”. Nu întâmplător primul ctitor evocat de Basarab Nicolescu este Lucian Blaga, poetul fascinat de misterul armonizării contrariilor şi filosoful paradoxiilor dogmatice. Cei doi sunt creatorii unor modele cognitive similare, trialectice, sinteza blagiană a termenilor antinomici „în dezacord cu concretul” şi „postulată în transcendent” din Eonul dogmatic pliându-se surprinzător pe pattern-ul triunghiular al terţului inclus propus de Basarab Nicolescu în Transdisciplinaritatea . De altfel, eseul dedicat lui Lucian Blaga reia un pasaj din Rădăcinile libertăţii în care acesta este definit drept un „precursor al transdisciplinarităţii” şi un „om al terţului”, un vizionar care intuieşte, sub impulsul ultimelor descoperiri ştiinţifice, antinomia transfigurată formalizată ulterior, ca terţ inclus logic, de Ştefan Lupaşcu şi extrapolată transdisciplinar, ca terţ inclus ontologic, de către Basarab Nicolescu în cele mai variate sfere ale cunoaşterii.
Următorul eseu revine asupra studiului de debut din 1968, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” , cea de-a doua monografie dedicată lui Ion Barbu după 33 de ani de la studiul lui Tudor Vianu, şi aduce câteva revizuiri din perspectiva cercetătorului transdisciplinar, luând în calcul şi evoluţia ulterioară a receptării operei barbiene, care a generat o avalanşă de interpretări contradictorii, explicabile tocmai prin uimitoarea complexitate a cosmologiei Jocului secund, o autentică „bijuterie a transdisciplinarităţii”. Din evantaiul de chei hermeneutice experimentate de exegeza barbiană cea mai fertilă îi apare lui Basarab Nicolescu cea transdisciplinară, aplicată avant la lettre în studiul din 1968, arcuind o punte neaşteptată între descoperirile bulversante din mecanica cuantică şi experimentele poetice deconcertante din aceeaşi perioadă, între care Jocul secund barbian ocupă un loc privilegiat. Argumentaţia urmăreşte îndeaproape ideile dezvoltate în monografie – tripticul ternarelor structurante: al miturilor fondatoare (Oglinda, Soarele şi Nunta), al culorilor (albastrul, galbenul şi verdele) şi al etapelor de autocunoaştere (Venus, Mercur şi Soare), dar şi proiectul barbian al unui nou umanism matematic, anticipând transdisciplinaritatea. O completare incitantă este adusă de propunerea, în locul simplificatorului binom poet – matematician, a ternarului Ion Barbu – EL GAHEL – Dan Barbilian, unde cuvântul EL GAHEL (semnificând în limba egipteană „ignorant”), înscris ciclic în vârfurile heptagonului de pe ultima pagină a Jocului secund, este decriptat drept o semnătură auctorială, „prototip al ternarului din logica terţului inclus”. Oferind o alternativă atât pentru limbajul abstract al conceptelor matematice, cât şi pentru cel ambiguu al metaforelor poetice, versurile barbiene se dezvăluie a fi revelatoare teoreme poetice, formulă experimentată ulterior şi de Basarab Nicolescu în colecţia de aforisme reunite sub acest titlu.
Dacă Lucian Blaga şi Ion Barbu sunt modele livreşti, cunoscute doar indirect, prin lectură, cel de-al treilea ctitor al personalităţii lui Basarab Nicolescu, filosoful Ştefan Lupaşcu, este o prezenţă exemplară în viaţa sa, deopotrivă mentor, colaborator şi prieten. Imaginea lui Ştefan Lupaşcu, desprinsă din eseurile continuatorului său, este cea a unei figuri tutelare, magnetice, exercitând o fascinaţie catalizatoare, adunând în jurul său filosofi şi artişti precum André Breton, Salvador Dali, Eugen Ionescu, B. Fundoianu sau Emil Cioran. Cele patru eseuri ce se focalizează pe ideile revoluţionare ale lui Ştefan Lupaşcu, dezvoltate şi în recenta monografie dedicată acestuia , ascund de fapt o subtilă mise en abîme a propriei metode a lui Basarab Nicolescu: portretul spiritual al acestuia prinde contur doar în Oglindă, prin confruntarea, fie polemică, fie complementară, cu alţi oameni de ştiinţă, filosofi sau artişti cu care intră într-o fertilă interacţiune. Modelul ontologic al celor trei materii – macrofizică, biologică şi psihică – şi cel tridialectic al logicii dinamice a contradictoriului din scrierile lui Ştefan Lupaşcu sunt integrate în aceeaşi serie paradigmatică revoluţionară cu viziunile despre realitate ale lui C.G. Jung şi Wolfgang Pauli şi, implicit, cu propria transcosmologie a lui Basarab Nicolescu, structurată pe mai multe niveluri de Realitate suprapuse. Inspiratul concept propus de Pompiliu Crăciunescu în analiza operei lui Mihai Eminescu şi extrapolat ulterior şi în interpretarea altor scrieri vizionare, între care şi Noi, particula şi lumea , Teoremele poetice sau Transdisciplinaritatea, sintetizează sugestiv sensibilitatea transgresivă a lui Basarab Nicolescu, care se regăseşte cu entuziasm în această viziune fractală a realităţii: „Transcosmologia, adică percepţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo de orice cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a terţiului ascuns, conciliind fără fuziune toate contradicţiile pe care mintea omenească le descoperă necontenit în rezistenţa perpetuă a Realităţii. Universul cunoaşterii este un univers deschis, revelând o structură fractală a Realităţii.”
Această paradigmă reconciliantă, fundamentată pe logica terţului inclus, nu trebuie confundată cu „iraţionalismul hermetic” decriptat de Umberto Eco drept o derivă hermeneutică hrănită din principiul Coincidentia Oppositorum, prin care „toate sunt legate” într-o reţea lingvistică în care sunt anulate non-contradicţia şi identitatea, fiecare semnificat putând fi substituit cu oricare altul într-o semioză infinită. Basarab Nicolescu rectifică seducătoarea teorie a lui Umberto Eco, subliniind faptul că doar cel de-al treilea principiu al logicii clasice – cel al terţului exclus – este repudiat de logica lupasciană, primele două postulate aristotelice – cel al identităţii şi cel al non-contradicţiei fiind nu doar menţinute, ci chiar potenţate. Basarab Nicolescu revine asupra acestei nuanţări în eseul Dialogul întrerupt: Fondane, Lupasco şi Cioran, unde sunt problematizate reproşurile aduse de B. Fundoianu sistemului logic construit de Ştefan Lupaşcu. Cel mai dur dintre ele este cel al metamorfozării de dragul formalizării a inovatoarei contradicţii în tradiţionala non-contradicţie, Lupaşcu aruncând o cuminte punte logică peste prăpastia metalogică pe care tot el a deschis-o cu temeritate. Doar că, dacă pentru B. Fundoianu această fidelitate faţă de principiul non-contradicţiei reprezintă un blocaj neavenit, pentru Basarab Nicolescu ea reprezintă garanţia coerenţei unui sistem logic alternativ, rezistent la formalizare.
Celelalte două eseuri aduc la lumină latura complementară a personalităţii lui Ştefan Lupaşcu, cea deschisă spre experimentele artistice ale secolului XX, dezvăluind aspecte inedite ale influenţei catalitice a teoriilor sale incitante asupra teatrului absurdului al lui Eugen Ionescu, care îi şi pomeneşte numele într-una din piesele sale, Victimele datoriei, sau asupra unor reprezentanţi de vază ai suprarealismului, ca André Breton sau Salvador Dali. Despre ultimul dintre ei Ştefan Lupaşcu elaborează chiar un studiu omagial în care apropie insolitul imaginar din picturile acestuia de „sub-lumea” cuantică, intuind faptul că suprarealismul lui Salvador Dali este mai degrabă un „subrealism” prin care este captată „permanenta creaţie şi anihilare a formelor”. Subrealismul conceptualizat de Ştefan Lupaşcu apare analog infrarealismului barbian, focalizat pe „increatul cosmic” ce subsumează „existenţele embrionare: germenii, peisajele nubile – limburile”, spaţiu al virtualităţilor oglindind, după Basarab Nicolescu, infinitezimala lume cuantică.
A doua parte a volumului este închinată mentorilor care au participat la autodescoperirea vocaţiei sale transdisciplinare, asumându-şi rolul de catalizatori ai unei adevărate „iniţieri prin cultură”, după o expresie a lui Mircea Eliade ce reapare ca un laitmotiv în scrierile lui Basarab Nicolescu. Primul evocat, profesorul de matematică Ion Grigore, este cel care descoperă cele două laturi complementare ale personalităţii lui Basarab Nicolescu: deschiderea spre diversitate, tradusă printr-o „obsesie a soluţiilor multiple”, şi tendinţa unificatoare, totalizantă, ce dezvăluie „o structură de om al Renaşterii” în căutarea unui nou umanism, ce nu se traduce prin enciclopedism, ci prin „căutarea legăturilor dintre diverse domenii”. Acest nou umanism este regăsit câţiva ani mai târziu, prin mijlocirea celui de-al doilea mentor, de data aceasta din timpul facultăţii, profesorul Alexandru Rosetti, editorul operei lui Ion Barbu, în umanismul matematic barbian, o prefigurare a efortului transdisciplinar de reînnodare a firelor, despicate brusc de ştiinţa modernă, între poezie şi matematică, între umanioare şi ştiinţele exacte.
Calupul de eseuri adunate sub titlul Permanentul miracol al prieteniei se găseşte într-un subtil sistem de idei comunicante cu ultima parte a volumului, Interferenţe spirituale, intercalând portretele unor coparticipanţi la temerarul proiect al transdisciplinarităţii cu cele ale unor poeţi, artişti sau oameni de ştiinţă cu solide afininităţi ideatice cu personalitatea complexă a lui Basarab Nicolescu, dezvăluind faţetele ei cele mai surprinzătoare. Interacţiunile cu Michel Camus, Roberto Juarroz sau Edgar Morin ne revelează un Basarab Nicolescu implicat într-un proiect ambiţios de „trezire a conştiinţelor”, cu implicaţii practice în cele mai variate domenii, propunând o regândire din temelii a societăţii, pe bazele lărgite ale transculturalului, transreligiosului, transpoliticului şi ale unei educaţii transdisciplinare, cultivând rigoarea, deschiderea şi toleranţa. Programul transdisciplinar nu rămâne suspendat în planul eterat al speculaţiilor, ci se vrea implementat în şcoli şi universităţi, aplicat în dialogul dintre culturi, naţiuni şi religii diferite, susţinut de un solid cadru instituţional, construit pas cu pas de Basarab Nicolescu prin organizarea unor congrese internaţionale, elaborarea unei carte şi a unui manifest al transdisciplinarităţii şi situarea sub patronajul unor foruri influente precum UNESCO. Triada de eseuri despre André Chouraqui, Thierry Magnin şi Adonis reprezintă o exemplară aplicare a dialogului transcultural şi transreligios, printr-o transgresare a aspectelor cu potenţial conflictual, provocând falii în comunicare, şi revelarea aspiraţiilor invariabile, comune iudaismului, catolicismului şi islamismului, coagulate în jurul sacrului. Dacă forţa diabolică a răului rezidă în separare, gândirea binară fiind arma lui cea mai perversă, sacrul este definit de Basarab Nicolescu drept „ceea ce uneşte”, Terţul Ascuns prin care extremismele de orice natură, monstruoase ideologii ce îşi au originea în „abolirea sacrului”, sunt dezamorsate.
Revelaţia sacrului revine fulgurant în aproape toate eseurile autobiografice ale lui Basarab Nicolescu, dezvăluind o deschidere spirituală nebănuită, care facilitează captarea unor mesaje ascunse în operele vizionare ale unor poeţi, scriitori, pictori şi regizori luminaţi. Eseurile în oglindă despre pictorii Victor Roman şi Silviu Oravitzan dezvăluie verva unui critic de artă sensibil la simbolistica formelor elementare şi a subtilului joc de umbre şi lumini prin care sunt deschise revelatoare porţi către difuza sferă a sacrului. Eseul despre Victor Roman dezvăluie sensibilitatea lui Basarab Nicolescu pentru o geometrie arhetipală, modelul triunghiular al terţului inclus fiind integrat într-o galerie de simboluri la întretăierea orizontalei cu verticala, de la triada pătrat – cerc – cilindru la forma matricială a crucii. Acest potenţial al semnului primar al crucii este valorificat de către celălalt pictor evocat, Silviu Oravitzan, într-o încrucişare reiterată în vaste „reţele de reţele” în care fizicianul Basarab Nicolescu regăseşte intricatul pattern al supercorzilor, corzi vibrante de particule elementare interconectate prin minuscule resorturi invizibile. Picturile vibrante ale lui Silviu Oravitzan se pretează unei fascinante incursiuni transdisciplinare în ultimele teorii despre cele patru interacţiuni fizice cunoscute – cea slabă şi cea dură de la nivel atomic şi cele macroscopice, electromagnetică şi gravitaţională – culminând cu plonjarea în mirabila lume cuantică şi regresiunea în momentul primar al cosmogoniei în care Lumina se substituie Logosului primordial.
Această fascinaţie pentru originar dezvăluie spiritul poetic ce străbate scrierile lui Basarab Nicolescu, viziunile sale ştiinţifice despre big-bang apropiindu-se de inuiţiile unor poeţi vizionari precum Lucian Blaga sau Ion Barbu. Fizicianul Basarab Nicolescu intuieşte, asemeni matematicianului Dan Barbilian, că glacialul spirit ştiinţific rămâne sterp fără prospeţimea poeziei, într-o mărturisire ce aminteşte de versurile barbiene din Umanizare: „M-am aplecat atunci asupra frumuseţii nepângărite a cuvântului matematic pe care l-am explorat cu pasiune. Mi-am dat seama însă repede că frumuseţea care înconjura cu o aură magică planetele şi stelele unor galaxii glaciale era o frumuseţe frigidă, stearpă.” Soluţia surmontării acestei înstrăinări de realitate prin privirea exclusivă a ştiinţei este aflată în recursul la viziunea integratoare a poeziei, conjugate în teoremele poetice, înţelese ca „punct de convergenţă a fizicii cuantice, a Filosofiei naturii şi a experienţei interioare.”
Fluxul de intuiţii circulă în ambele sensuri în scrierile lui Basarab Nicolescu, întrucât nu doar rigoarea teoriilor ştiinţifice se îndulceşte prin infuzia de lirism ce înlesneşte comprehensiunea, ci şi invers, interpretarea literaturii este îmbogăţită de periplul prin uimitoarea lume cuantică. În acest sens, grăitoare sunt cele două eseuri dedicate versurilor simbolice ale lui Stelian Oancea şi literaturii cu deschidere metafizică a lui Claude Louis-Combet, unde este fructificată o hermeneutică transdisciplinară de tipul celei experimentate de Pompiliu Crăciunescu în studiile sale despre Mihai Eminescu, Vintilă Horia sau chiar Basarab Nicolescu, pattern interpretativ ce „propune substituirea binarului clasic poezie – metafizică cu ternarul poezie – metafizică – epistemologie”. Metoda interpretativă se dovedeşte fertilă nu doar în radiografierea universului poetic situat „la limita dintre creat şi necreat” din versurile lui Stelian Oancea prin prisma teoriilor lui Einstein şi Hermann Minkowski despre „cea de-a patra dimensiune”, cea a timpului, ci şi în decodarea apologiei cuvântului din textele lui Claude Louis-Combet prin filtrul mecanicii cuantice şi a modelului ontologic conceput de Basarab Nicolescu pe mai multe niveluri de Realitate. Meditaţiile la graniţa dintre ştiinţă şi poezie dezvăluie frumuseţea nestatornică şi alunecoasă a cuvintelor, efemeride fulgurante ce aduc la lumină evanescente frânturi de sens, cuante semantice care suscită aluzia, ambiguitatea, echivocul: „Pulsaţii ale efemerului, vibraţii ale vocii uitate, fluctuaţii între a fi şi a nu fi, cuvintele sunt cuante”.
Admiraţia pentru magia cuvântului este dublată de o neîncredere în capacitatea lui de a transmite un sens plenar, netrunchiat şi nepervertit de fragmentarea în cele peste 6000 de limbi ale lumii. Această suspiciune faţă de resursele semantice ale limbajului verbal îl determină pe Basarab Nicolescu să se apropie de exerimentele teatrale ale unor regizori inovatori precum Andrei Şerban sau Peter Brook, care promit o transgresare a lingvisticului prin spectacular, vehiculând limbajul trupului, al gesturilor, al sunetelor, limbajul universal al emoţiilor. Peter Brook are intuiţia fulminantă a potenţialului revelator al limbajului simbolic tradiţional, prefigurator al limbajului teatrului modern al trupului şi al emoţiilor, şi mizează pe un dialog revigorant între forma inovatoare, anti-tradiţională, şi fondul esenţial tradiţional al pieselor sale, reînnodând uitatele noastre legături cu sacrul. Tradiţia este înţeleasă aici nu în sensul unei dogme rigide ce se închide în faţa inovaţiilor, ci ca o pravilă neschimbătoare, care se deschide spre noi epifanii.
Unul dintre obiectivele transdisciplinarităţii este reluarea dialogului dintre ştiinţă şi tradiţie, fundamentat pe modelul logic al terţului inclus, pe cel ontologic al nivelurilor de Realitate şi pe cel epistemologic al complexităţii lumii. Basarab Nicolescu discerne un factor de coeziune între gândirea tradiţională şi cea ştiinţifică în edificarea unui sistem de referinţă trialectic de radiografiere a realităţii, care prinde contur prin conlucrarea a trei forţe primare: o forţă afirmativă, o forţă negativă şi o forţă conciliatoare. Dinamismul acestei viziuni asupra lumii este conferit de deconstruirea conceptului de „obiect” aşa cum a fost el mitizat de scientismul autosuficient, vinovat de absolutizarea unei grile de cunoaştere unilaterale, activând raţiunea şi inhibând afectivitatea: „Gradat, noţiunea unui obiect avea să fie înlocuită cu aceea a unui ((eveniment)), a unei ((relaţii)) şi a unei ((interconexiuni)) – mişcarea reală fiind aceea a energiei”. Observaţiile precise ale lui Basarab Nicolescu confirmă intuiţiile unei alte teoreticiene transdisciplinare avant la lettre, pasionate şi ea de cosmologia Jocului secund barbian, Ioana Em. Petrescu, care descoperă şi ea obârşia crizei categoriei individualului ce străbate modernitatea în ruptura radicală a subiectului observator de obiectul cercetat şi întrezăreşte, pe fundamentele epistemologice ale teoriei relativităţii şi ale fizicii cuantice, dar şi pe cele logice ale lui Ştefan Lupaşcu sau Lucian Blaga, o „ontologie a complementarului”, o „nouă imagine a lumii, alcătuită nu din obiecte discrete, nu din entităţi individualizate substanţial, ci dintr-o ţesătură de evenimente interrelaţionate” .
Problematizând falia adâncită între Subiect şi Obiect, Basarab Nicolescu distinge trei mari perioade ale istoriei gândirii umane: o primă etapă „pre-ştiinţifică”, în care „observatorul este totul, în timp ce obiectul observat are puţină importanţă sau nici o importanţă”, o etapă intermediară, „clasică” sau „semi-ştiinţifică”, în care „ceea ce este observat devine singurul aspect important” al cercetării şi etapa cu adevărat „ştiinţifică”, aflată încă în formă embrionară, în care „conştiinţa este rezultată dintr-o unitate între observator şi ceea ce este observat”. Acestor perioade le corespund imagini diferite ale Naturii, ameninţate cu moartea de scientismul ce se prelungeşte nefiresc în mentalitatea contemporană nesincronizată cu ultimele descoperiri ştiinţifice care abandonează modelul compromis al Naturii-maşină şi propun o resuscitare a celui tradiţional al Naturii magice, aflată într-o relaţie armonioasă cu omul. Nucleul dur din În oglinda destinului, eseurile şi interviurile din partea mediană a cărţii, Drumul fără sfârşit, nuanţează tocmai acest strigăt de alarmă în faţa pericolului iminent ce ameninţă omenirea debusolată de decalajul iscat între nivelul tehnologic avansat şi mentalităţile neadaptate la boom-ul informaţional. Suntem într-un moment de răscruce, ne avertizează Basarab Nicolescu, un moment de cumpănă în care pendulul istoriei şi-a mai epuizat un ciclu, iar compromiterea relativismelor ascunde o întoarcere precipitată spre cealaltă extremă, a fanatismelor aberante. Din fericire, tot mai multe voci anunţă o schimbare de viziune ce ar fi ultima şansă de salvare a umanităţii ameninţate de spectrul autodistrugerii: înţelepciunea de a alege toleranţa, calea de mijloc a terţului inclus, oprirea pendulului în punctul său de graţie, în care, după cum ne învaţă alt adversar al gândirii binare, Jean-Jacques Wunenburger, tensiunile cele mai intense „acced la echilibrul cel mai puternic în momentul conflictului lor cel mai intens” , convertindu-se în armonia desăvârşită a terţului inclus. Aceasta e marea provocare pe care o propune Basarab Nicolescu: în loc să ne complacem în voluptatea autodistrugerii, să ne găsim salvarea chiar în asumarea crizei generalizate cu care ne confruntăm, convertind slăbiciunile în avantaje, în promisiuni de salvare.
In oglinda destinului ne confirmă o primă, dar încurajatoare izbândă: ambiţiosul proiect transdisciplinar al lui Basarab Nicolescu a declanşat o regândire a fundamentelor culturii şi spiritualităţii umane şi tot mai multe voci din sfera ştiinţei, filosofiei, literaturii, artelor năzuiesc spre o reconciliere a raţionalităţii şi afectivităţii sub semnul magic al terţului tainic inclus. Mai putem spera într-o revrăjire a lumii, cât mai e încă timp...
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
100 Capodopere
