 |
Horia Bădescu - Basarab Nicolescu în oglinda destinului
« Există o apropiere de esenţă a unor domenii de activitate umană aparent foarte distincte. E ca şi cum ar exista un punct-origine comun şi un punct final unic, iar pe aceste două puncte s-ar spijini umilele dar înălţătoarele linii de forţă ale gândurilor şi sentimentelor omului. Diversitatea liniilor de forţă este infinită dar există o convergenţă riguroasă a lor, iniţială şi finală. »
Aceste câteva fraze, desprinse din textul aşezat pe coperta a patra a noii cărţi semnate de Basarab Nicolescu, In oglinda destinului (Ed. Ideea Europeană, 2009), rezumă nu doar traiectoria unui destin şi esenţa unei gândiri validate de parcursul interior, mai ales interior, şi existenţial al acestuia, ci şi concepţia după care a fost structurat acest volum. Mărturie despre sine însuşi a unui gânditor (termen care se potriveşte poate cel mai bine naturii universaliste a acestui om de ştiinţă, filosof şi neîndoielnic poet) pentru care fascinanta lume a particulelor - a acelui pare că este, ne fiind şi pare că nu este, fiind - nu are secrete, In oglinda destinului a fost construită şi se validează tocmai din această perspectivă. Este un volum de memorii, fără să fie aşa ceva, şi o antologie de texte, eclectice ca formă şi formulă (portrete, articole, interviuri, prefeţe, encomioane şi panegirice), care este mai mult decât atât, dovedind o evidentă dar finalmente deloc surprinzătoare unitate. Şi, de loc surprinzător, unitatea îi e conferită tocmai de ceea ce face singularitatea acestui destin : gândirea, viziunea, metodologia transdisciplinare şi constanţa demersului pentru impunerea acestora.
Este o carte de memorii în care sunt evoacate figurile care i-au marcat devenirea, ctitori, mentori, prieteni, spirite afine întru Transdisciplinaritate, precum şi circumstanţele care au permis aceste comuniuni care l-au sprijinit, i-au fost alături în realizarea parcursului său spiritual de excepţie, i-au îmbogăţit interioritatea cu bogăţia spiritului lor, cu adânca lor umanitate. O întreaga galerie de savanţi, filosofi, oameni de teatru, scriitori, pictori, de la Jung, Lupaşcu şi Pauli, Heisenberg, Eliade sau Cioran la Edgar Morin ori Thierry Magnin, de la Blaga, Ion Barbu, Eugen Ionescu, Al, Rosetti, L. M. Arcade, Vintilă Horia, Eugen Simion sau Mircea Ciobanu ori Pompiliu Crăciunescu la Fondane, René Daumal, Michel Camus, André Chouraqui, Roberto Juarroz ori Adonis, de la Peter Brook la Andrei Serban, de la Victor Roman la Silviu Oraviţan şi lista ar putea continua. Reţinut cu sine, chiar dacă în toate aceste întâlniri şi interferenţe nu se sfieşte să deceleze semne ale excepţionalităţii destinului său, Basarab Nicolescu nu face economie de mijloace pentru a aşeza în deplină lumină personalitatea puternică, spiritualitatea înaltă şi umanitatea profundă ale celor evocaţi sau invocaţi. Ale acestor oglinzi, în care, însă, alături de chipul acestora se distinge cu claritate propriul său chip. Ale acestor oglinzi ale căror ape reunite alcătuiesc oglinda destinului lui Basarab Nicolescu.
In toate aceste contacte umane, în toate aceste interferenţe existenţiale şi spirituale, Basarab Nicolescu descoperă şi pune în evidenţă corespondenţele, semnele, reperele care prevestesc, jalonează, aduc argumente probante ale adevărurilor transdisciplinare. Om de ştiinţă, el nu privilegiază însă, în spiritul aceleiaşi transgresivităţi specific transdisciplinare, rolul ştiinţei în definirea şi structurarea acestui nou mod de a înţelege şi practica actul cunoaşterii, alăturându-i acesteia, în parteneriat, religia, filosofia, arta, în care caută şi care-i oferă cu prisosinţă puncte de sprijin irefutabile pentru gândirea transdisciplinară. Diversitatea domeniilor din care vin cei pe care-i invocă realitatea acestui destin exemplar o probează cu asupra de măsură. Mentorii săi, întîlnirile sale, prieteniile sale, lecturile sale fondatoare, aceste « evenimente », care marchează şi modulează salturi, discontinuităţi spirituale din al căror aparent hazard se strucurează cu evidentă şi, aş zice, necesară constanţă, un profil spiritual, un destin şi un proiect al unei deveniri împlinite cu asupra de măsură, converg către un final anunţat.
Elementele şi momentele acestei deveniri par a sta sub imperiul unei necesităţi cerute de însăşi natura acestui parcurs, a cărui finalitate este parcursul însuşi. Acea « construire a fiinţei » despre care vorbea şi care era ţelul căutărilor lui René Daumal, care-l fascinează, care-l interesează în mod esenţial şi-l apropie pe Basarab Nicolescu de opera şi existenţa acestuia, pentru că ea traduce exemplar esenţa actului de cunoaştere transdisciplinar. Altfel spus lucrul cel mai important pentru Basarab Nicolescu în raport cu Daumal, ca şi cu toţi ceilalţi, este măsura în care se regăseşte în ei, măsura în care aceştia devin orizonturi catoptrice în apele cărora i se oglindesc chipul, credinţele, concepţia, destinul.
In toate aceste « noduri » spirituale iradiante, de profundă semnificaţie, Basarab Nicolescu caută şi-şi validează pilonii, axiomele Transdisciplinarităţii : nivelurile de realitate, terţiul secret inclus, complexitatea. Toate acestea şi toţi aceaştia sunt într-un fel sau altul, conştient sau inconştient, comilitoni ai acestei fascinante aventuri a cunoaşterii transdisciplinare în încercarea ei de a deveni mai mult încă, un mod de vieţuire omenească şi o conştiinţă planetară. Poezia lui Daumal, Ion Barbu sau Adonis, teatrul lui Brook sau Andrei Şerban, pictura lui Oraviţan sau filosofia lui Heisenberg ori Pauli sunt tot atâtea sau mai ales prilejuri de a vorbi despre axiomele Transdisciplinarităţii, demonstraţii despre cum se poate citi un univers artistic în conexiune, prin şi dincolo de argumente care vin din estetică, filosofie, ştiinţă, religie, probând indestructibila unitate şi armonie a lumii, acea [i]Evidenţă absolută[i], lumină din lumina fondatoare şi nepieritoare care o ţine în Fiinţa sa. Aşa cum interviurile sau articolele, mai mult sau mai puţin ocazionale, se alătură acestor evocări şi invocări în constituirea unei obstinate pledoarii pentru o Transdisciplinaritate care, imanentă spiritualiăţii lui Basarab Nicolescu, se vădeşte a fi chiar destinul său.
Din această perspectivă, momentele cheie ale existenţei lui Basarab Nicolescu, iluminările sale, revelaţiile, umane sau spirituale, nu mai au deloc un caracter aleatoriu ; ele trebuiau, aceasta este demonstraţia şi sensul acestei cărţi, să se petreacă, să se întâmple cu necesitate astfel şi numai astfel. Este demonstraţia acelui hazard necesar, dacă pot spune astfel, care structurează un destin. Într-un eseu despre imanenţa tragicului, Meşterul Manole şi imanenţa tragicului, defineam destinul ca suma alegerilor obligate, obligate de structura, de interioritatea noastră cea mai profundă, unică şi irepetabilă, de acel subconştient care pare a fi conştiinţa fiinţei noastre celei mai adevărate, bună sau rea. Cartea lui Basarab Nicolescu îmi întăreşte această convingere.
Cu ceva vreme în urmă, la apariţia admirabilei monografii dedicată de Emanuela Ilie lui Basarab Nicolescu, scriam că aceasta este o carte necesară, « care dă seama despre destinul şi opera exemplare ale unei personalităţi de excepţie ». In oglinda destinului, acest monolog interior alcătuit din spusa şi nespusa omului dialogal Basarab Nicolescu, această vorbire cu sine însuşi dar şi cu noi despre sine însuşi, se aşează sub zodia aceleiaşi necesităţi.
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
100 Capodopere
