Dea Loher născută la 20 aprilie 1964 în Traunstein, Bavaria, a studiat mai întâi Germanistică și Filosofie la München.

Începuse deja să scrie teatru, așa că numirea, în 1990, a lui Heiner Müller la conducerea catedrei de dramaturgie (Szenisches Schreiben – scris pentru scenă) de la Freie Universität din Berlin a determinat-o să devină studenta acestuia. Așa cum avea să declare peste ani, își dorea foarte mult ca acesta să-și arunce ochii măcar peste un fragment scris de ea.

La acea dată, dramaturgul ex-est-german era deja situat de exegeză printre marile nume ale teatrului secolului XX, în imediata vecinătate a unor Brecht sau Beckett.

Dea Loher a fost, încă de la primii ei pași în teatru, o premiantă. Deja pentru cea de-a doua piesă a ei, Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), a fost distinsă cu Premiul pentru dramaturgie, oferit de Hamburger Volksbühne.

În 1993, urmează premiul Institutului Goethe pentru piesa Tätowierung (Tatuaj). În același an primește și Premiul foarte influentei Fundații a autorilor din Frankfurt am Main. În 1993 și 1994, prestigioasa revistă Theater heute o declară, prin votul unui juriu format din 33 de critici, cel mai bun dramaturg tânăr al anului. Între 1995 și 1997, e distinsă cu alte trei premii, de mai mică rezonanță pentru cititorul român, dar foarte importante pentru cariera ei de dramaturg.

Probabil că distincția cea mai relevantă este însă Mülheimer

Dramatikerpreis (Premiul pentru dramaturgie de la Mülheim, 1998). Căci festivalul desfășurat an de an în orașul de pe Ruhr este un veritabil „turneu final” al dramaturgilor din spațiul de expresie germană. El reunește cel mult opt spectacole cu piese noi, scrise de autori din Germania, Austria și Elveția – dintr-un total de aproximativ 150 (!!!), câte sunt produse într-o stagiune în teatrele din țările respective. Textul care, prin acest premiu extrem de râvnit, a consacrat statutul Deei Loher în elita dramaturgiei germane a fost Adam Geist. Ceea ce nu înseamnă că teatrul acestei autoare nu avea să-i aducă și alte distincții. În 2005, ea primea Premiul Else Lasker-Schüler pentru dramaturgie. Un an mai târziu, era distinsă cu Premiul Bertolt Brecht pentru literatură. În 2008, Ultimul foc era votată cea mai bună piesă germană a anului în revista Theater heute (o revistă cât se poate de „mofturoasă”, de vreme ce își atrage în mod constant onorantul reproș de publicație elitistă). Iar în 2009, Dea Loher era încununată cu încă două premii de mare prestigiu: Berliner Literaturpreis și Marieluise-Fleißer-Preis.

Tradusă, între timp, în vreo douăzeci de limbi și jucată deja atât pe scenele unor mari puteri teatrale precum Marea Britanie, Franța, Rusia, Statele Unite, Polonia, dar și în Grecia, Danemarca, Finlanda, Cehia, Japonia precum și în câteva teatre din America Latină, Dea Loher e considerată astăzi dramaturgul german cel mai jucat, după Brecht. Premierele pieselor ei au fost produse de cele mai prestigioase scene din spațiul cultural de expresie germană: Thalia Theater din Hamburg (Anna și Martha – 2001, Nevinovăție – 2003, Viața în Roosevelt Praça – 2004, Ultimul foc), Burgtheater Wien (Legăturile Klarei – 2000), Deutsches Theater Berlin (Hoți – 2010).

Asemenea altor dramaturgi contemporani importanți, Dea Loher a fost atrasă și de proză. În 2005 a publicat un prim volum de proză, Hundskopf (Cap de câine). Iar anul trecut și-a făcut și un foarte apreciat debut în roman cu Bugatti taucht auf (Bugatti iese la suprafață, Wallstein-Verlag, 2012).