Cultura acasă

Cultura acasă: prelegere susținută de Petru Iamandi, scriitor, profesor universitar, traducător

Proiect Cultura acasă

Vă invităm să urmăriți sub egida proiectului Cultura acasă prelegerea susținută de Petru Iamandi, scriitor, profesor universitar, traducător

Petru Iamandi, profesor universitar, traducător: Memorialist, eseist, critic literar, jurnalist și traducător, americanul Daniel Mendelsohn (n. 1960) este, printre altele, autorul unei cărți de mare succes, Cei pierduți: în căutarea a șase dintre cele șase milioane de victime (2006), laureată a mai multor premii naționale și internaționale (National Book Critics Circle Award, National Jewish Book Award, Prix Médicis) și tradusă în zece limbi străine. O adevărată epopee – în parte biografie, în parte reportaj, în parte investigație detectivistă – cartea descrie eforturile autorului de a afla ce s-a întâmplat, cât mai în amănunt, cu un unchi din partea mamei, Shmiel Jäger, cu soția acestuia, Ester, și cu cele patru fiice, o familie de evrei din Bolechow, Polonia, ucisă în timpul ocupației naziste.
Cu ceva timp în urmă am fost întrebat, în cadrul unui sondaj de opinie, dacă traducătorul este scriitor. Am răspuns tranșant: NU. Traducătorul este re-scriitor, el recreează universul imaginat de scriitor, cu migală, alegând cuvintele potrivite sensului și spiritului operei literare sau non-literare. În afară de cunoașterea profundă a celor două limbi și a tehnicilor de traducere, de lecturile numeroase și diverse, de experiența de viață, cred că hotărâtoare pentru calitatea unei traduceri este intuiția traducătorului. Dacă nu ghicește aluziile, subtilitățile, ambiguitățile voite ale autorului, oricâtă teorie ar ști, rezultatul va fi o traducere mediocră. Traducerea va fi mediocră și dacă traducătorul va avea o atitudine de subordonare față de autor, adică va face o traducere a textului în litera lui, sau de superioritate față de autor, permițându-și să-l corecteze acolo unde crede el că este cazul. Evident, soluția este conlucrarea armonioasă.


Din sertarele pandemice · avanpremieră editorială
Daniel Mendelsohn
Vidul fără formă

Pe când aveam șase-șapte-opt ani, se întâmpla ca, la apariția mea într-o încăpere, unii oamenii să înceapă să plângă. De cele mai multe ori încăperile cu pricina se aflau în Miami Beach, Florida, iar oamenii asupra cărora aveam acest efect ciudat erau în vârstă, ca mai toți locuitorii din Miami Beach la mijlocul anilor 1960. Ca mai toți locuitorii din Miami Beach la vremea aceea (cel puțin așa mi se părea mie), acești oameni în vârstă erau evrei – evrei care, atunci când făceau schimb de bârfe, una mai prețioasă decât alta, sau ajungeau, pe ocolite, la capătul unor povești sau la poanta unor glume, apelau la limba idiș; fapt care, desigur, pentru cei tineri făcea ca punctul culminant al poveștilor sau poanta glumelor să fie de neînțeles.
Ca mulți locuitori vârstnici din Miami Beach, aceștia trăiau în apartamente sau case mici care păreau, celor care nu trăiau în ele, lipsite de viață; și care, în general, erau liniștite, cu excepția serilor în care emisiunile lui Red Skelton, Milton Berle sau Lawrence Welk răsunau din televizoarele alb-negru. La anumite intervale însă apartamentele lor liniștite, parcă lipsite de viață, se umpleau de vocile copiilor veniți pentru câteva săptămâni, iarna sau primăvara, din  Long Island sau din suburbiile statului New Jersey ca să-i vadă pe acești evrei bătrâni și, în clipa în care le erau prezentați, să le sărute, stângaci, încurcați, fețele reci, pergamentoase.

Mda, să sărute fețele rudelor bătrâne! Dădeam din colț în colț, oftam, voiam o tulim la piscina în formă de rinichi din spatele complexului, dar mai întâi trebuia să sărutăm fețele acelea; care, la bărbați, miroseau a beci, a tonic de păr și a țigări Tiparillos, cu favoriți care zgâriau și erau atât de albi încât se puteau confunda ușor cu niște scame (cum a făcut fratele meu mai mic, care a încercat să smulgă puful acela nimerit pe față și s-a ales cu o palmă zdravănă după ceafă); la femei aveau iz de pudră și ulei de gătit și erau moi ca șervețelele de hârtie „pentru orice eventualitate”, îngrămădite la fundul poșetei, strivite ca niște petale lângă sărurile cu miros de violete, lângă învelitoarele boțite ale bomboanelor de tuse și bancnotele mototolite…. Bancnotele mototolite. Ia asta și păstrez-o pentru Marlene până ies de aici, mama mamei mele, căreia îi spuneam Nana, i-a zis celeilalte bunici în timp ce-i dădea o poșetă mică, roșie, din piele, cu o bancnotă mototolită de douăzeci de dolari, într-o zi de februarie din 1965, chiar înainte de a fi dusă într-un cărucior cu rotile în sala de operații pentru o intervenție chirurgicală exploratorie. Tocmai împlinise 59 de ani și nu se simțea bine. Bunica Kay s-a supus, a luat poșeta cu bancnota mototolită și, cinstită, i-a dat-o mamei mele, care încă o mai păstra când Nana, într-un sicriu simplu, din lemn de pin, cum e obiceiul, a fost înmormântată în Cimitirul Mount Judah din Queens, în partea deținută (după cum ne informează o inscripție de pe stâlpii de granit de la intrare) de FIRST BOLECHOWER SICK BENEVOLENT ASSOCIATION. Ca să fii îngropat aici trebuia să faci parte din această asociație, ceea ce însemna că trebuia să provii dintr-un târg cu câteva mii de locuitori, aflat undeva, în cealaltă parte a lumii, într-o regiune ce aparținuse cândva Austriei, apoi Poloniei și așa mai departe, numit Bolechow.

Este adevărat că mama mamei mele – cu ai cărei lobi moi, împodobiți cu cercei din cristal, mari, albaștri sau galbeni, îmi plăcea să mă joc când stăteam în poala ei, pe șezlongul de pe veranda părinților mei și pe care, la un moment dat, o iubeam mai mult decât orice pe lume, motiv neîndoielnic pentru care moartea ei este primul eveniment pe care mi-l amintesc bine, deși este adevărat că aceste amintiri sunt, în cel mai bun caz, fragmente (plăcile de faianță cu pești care păreau că se unduiesc pe pereții sălii de așteptare din spital; mama care-mi spune ceva, îngrijorată, ceva important, deși vor trece patruzeci de ani până mi se va aminti ce anume mi-a spus; o emoție amestecată, dor, teamă și rușine; zgomotul apei care curge în chiuvetă) – mama mamei mele nu s-a născut în Bolechow ci a fost singura dintre cei patru bunici ai mei care s-au născut în Statele Unite: fapt care, într-un anumit grup de persoane dispărut acum, îi dădea o notă aparte. Dar soțul ei, chipeș și despotic, bunicul meu, Tata-mare, se născuse și crescuse în Bolechow, împreună cu cei trei frați și cele trei surori; din acest motiv avea o parcelă în Cimitirul Mount Judah. Acolo este îngropat, alături de mama lui, două dintre cele trei surori și unul dintre cei trei frați. Cealaltă soră, mama exagerat de posesivă a unui singur fiu, și-a urmat băiatul în alt stat și este înmormântată acolo. În privința celorlalți doi frați, unul (așa ni s-a spus mereu) a avut înțelepciunea și clar-viziunea de a emigra cu soția și copiii din Polonia în Palestina, în anii 1930, și, drept rezultat al acestei decizii inspirate, când i-a venit sorocul a fost înmormântat în Israel. Fratele cel mare, și cel mai chipeș dintre cei șapte copii, cel mai adorat și adulat, prințul familiei, a venit în tinerețe la New York, în 1913; dar, după un an plin de privațiuni, petrecut în casa unei mătuși, s-a hotărât că e mai bine în Bolechow. Așa că, după un an în Statele Unite, s-a întors – o alegere care, fiindcă s-a îmbogățit și a fost fericit acolo, știa că a fost cea mai potrivită. Nu are niciun fel de mormânt.

Toți bătrânii aceia, bărbați și femei care uneori plângeau la vederea mea, evreii aceia bătrâni pe care trebuia să-i sărutăm, care aveau chipurile curele de ceas din piele de crocodil, cu glumele lor deocheate, spuse în idiș, cu ochelarii cu rame groase, negre, din plastic, cu aparatele auditive din plastic îngălbenit atârnând pe spate, cu paharele dând pe dinafară de whisky, cu creioanele pe care ni le ofereau de fiecare dată, pe care erau trecute nume de bănci sau dealeri de mașini; cu rochiile din bumbac cu imprimeuri, în linie A, și trei șiraguri de mărgele albe, din plastic, cu cercei din cristal pal și ojă roșie care lucea și pocnea pe unghiile lor lungi de tot, în timp ce jucau mah-jongg și canastă sau țineau țigări lungi de tot în timp ce fumau – toți bătrânii aceia pe care-i făceam să plângă aveau și alte lucruri în comun. Toți vorbeau cu un accent anume, cunoscut mie fiindcă era cel care bântuia, abia perceptibil, felul de a vorbi al bunicului: nu foarte pronunțat fiindcă, până să ajung să observ astfel de lucruri, bunicii mei petrecuseră deja o jumătate de secol în America, dar tot evident în unele cuvinte ce conțineau r sau l, sunete pe care le rostogoleau, ca în darling sau wonderful, sau în cele cu t și th, sunete pe care păreau că le mușcă, în cuvinte ca terrible și (un cuvânt pe care bunicul, căruia îi plăcea să povestească, îl folosea des) truth*. It’s de troott! spunea el. Acei evrei în vârstă aveau tendința să se întrerupă între ei când, îngrămădiți într-o cameră de zi cu miros de igrasie, fiecare povestea câte ceva iar ceilalți să grăbeau să-l corecteze, ici și colo, amintindu-i ce se întâmplase cu adevărat sau acel vahnderfoll** sau (mai degrabă) tahrrible time, dollink, I vuz dehre, I rrammembah, and I’s tellink you, it’s de troott***.
Mai frapant și de neuitat, toți păreau să-și spună și altfel decât îi știam eu. Fapt care mă deruta, când aveam șase-șapte ani, crezând că numele Nanei (de exemplu) era Gertrude sau Gerty uneori, drept care nu înțelegeam de ce, în această companie selectă, în Florida, atunci când se adunau familiile, la patruzeci de ani după ce familia soțului ei, plină de sine și autoritară, debarcase pe Insula Ellis ca să se facă americană (fără a înceta să povestească despre Europa), devenea Golda. Nu înțelegeam nici de ce fratele mai mic al bunicului meu, unchiul Julius, cel mai darnic cu creioanele gravate, care se căsătorise târziu și pe care bunicul meu elegant, țanțoș, îl trata mereu cu indulgența rezervată animalelor de companie care nu stau locului, a devenit brusc Yidl. (De-abia după zeci de ani am aflat că numele de pe certificatul de naștere era Judah Aryeh: „leul lui Judah”.) Și cine era această Neche – suna ca Nehkhuh – despre care bunicul spunea că fusese mezina familiei, sora lui preferată, care știam că murise subit în urma unui atac cerebral la vârsta de 35 de ani, în 1943, la (așa mi-a spus bunicul, motivul pentru care nu-i plăcea această sărbătoare) masa de Ziua Recunoștinței; deci cine era această Nehkhuh, când știam, sau credeam că știu, că surioara lui iubită fusese mătușa Jeanette? Numai bunicul, numit Abraham în acte, avea o poreclă inteligibilă: Aby; ceea ce îmi întărea convingerea că era o persoană de o autenticitate transparentă, totală, o persoană în care puteai avea încredere.

Printre acești oameni erau unii care plângeau la vederea mea. Eu intram în cameră, ei mă priveau și (mai ales femeile) își duceau mâinile descărnate, noduroase, umflate, cu degetele tari ca scoarța de copac, împodobite de inele, își duceau mâinile la fețele uscate și spuneau, dintr-o suflare, teatral: Oy, er zett oys zeyer eynlikh tzu Shmiel! 

O, ce bine seamănă cu Shmiel!

Apoi începeau să plângă sau să scoată exclamații în șoaptă, să se legene înainte și înapoi, pulovărele sau vindiacurile roz scuturându-se pe umerii lor căzuți, și să schimbe cu mare viteză cuvinte în idiș pe care eu, firește, nu le înțelegeam.
Despre acest Shmiel, desigur, eu nu știam nimic: fratele cel mare al bunicului, ucis în timpul războiului de naziști împreună cu soția și cele patru fiice, una mai frumoasă decât alta. Shmiel. Ucis de naziști. Ultimele trei cuvinte erau, după cum înțelegeam cu toții, legenda nescrisă de pe cele câteva fotografii pe care le aveam cu el și familia lui, care acum sunt păstrate cu grijă într-o pungă din plastic vârâtă într-o cutie, o cutie vârâtă la rândul ei într-un cufăr din subsolul casei mamei mele. Un om de afaceri prosper, în jur de 55 de ani, în fața unui camion care evident îi aparține, lângă doi șoferi în uniformă; o familie în jurul unei mese, părinții, patru fetițe, un necunoscut; un bărbat atrăgător, într-un palton cu guler de blană și cu o pălărie de fetru; doi tineri în uniforme militare din Primul Război Mondial, unul fiind sigur Shmiel, la vârsta de 21 de ani, în timp ce identitatea celuilalt era imposibil de ghicit, necunoscut și incognoscibil …. Necunoscut și incognoscibil: un fapt frustrant dar și cu o aură de mister. Fotografiile lui Shmiel și ale familiei lui erau, la urma urmei, mai fascinante decât celelalte fotografii de familie păstrate cu atâta scrupulozitate în arhiva mamei, mai ales fiindcă nu știam aproape nimic despre el, despre familia lui; în consecință, fețele lor impasibile, nezâmbitoare, păreau și mai interesante.
Multă vreme au fost doar acele fotografii mute și, câteodată, acel freamăt provocat de menționarea numelui lui Shmiel. Ceea ce nu se întâmpla prea des, cât a trăit bunicul, fiindcă știam că aceasta era marea tragedie a vieții lui, faptul că fratele și cumnata lui, împreună cu cele patru nepoate, căzuseră victime naziștilor. Chiar și eu, care, atunci când venea în vizită, ședeam la picioarele lui încălțate în papuci din piele moale și îi ascultam cu nesaț poveștile, nenumărate, despre „familie”, prin care, desigur, voia să spună familia lui, al cărei nume fusese cândva Jäger (și care, trebuind să renunțe la umlaut la sosirea în America, în timp a devenit Yaegers și Yagers și Jagers și, ca în cazul lui, Jaegers: toate aceste ortografii apar pe pietrele de mormânt din Mount Judah), această familie care, secole la rând, a avut o măcelărie și, mai târziu, o firmă de transport carne în Bolechow, un târg frumos, un târg plin de viață, un shtetl, un loc celebru pentru cheresteaua, carnea și obiectele din piele pe care negustorii de acolo le vindeau în toată Europa, un loc unde se putea trăi omenește, un loc frumos, aproape de munți; chiar și eu, care eram atât de apropiat de el, căruia, pe măsură ce creșteam, îi puneam tot felul de întrebări despre istoricul familiei, date, nume, descrieri, locuri, iar el, când îmi răspundea la întrebări (pe foi subțiri de hârtie de la compania pe care o deținuse cu mult timp în urmă, cu cerneala albastră a unui stilou Parker gros), scria din când în când: Dragă Daniel, te rog să nu mă mai întrebi despre mishpuchah* fiindcă sunt un om bătrân și nu-mi mai amintesc mare lucru, în plus chiar vrei să mai găsești din rude?! – chiar și eu mă jenam să aduc vorba despre asta, despre grozăvia care i se întâmplase lui Shmiel, fratele lui. Ucis de naziști. Îmi venea greu, când eram copil și auzeam refrenul despre Shmiel și familia lui pierdută, să-mi imaginez ce anume însemna. Chiar și mai târziu, după ce am învățat despre război, după ce am văzut documentare și am văzut împreună cu părinții episodul dintr-un serial PBS numit The World at War** care era precedat de un avertisment înfricoșător cum că unele imagini nu erau recomandate copiilor – chiar și mai târziu mi-a venit greu să-mi imaginez cum fuseseră uciși, să înțeleg detaliile, fiecare amănunt. Când? Unde? Cum? Împușcați? Gazați? Bunicul însă nu voia să-mi spună. De-abia mai târziu am înțeles că nu voia să spună fiindcă nu știa, sau cel puțin nu știa îndeajuns, și că, tocmai fiindcă nu știa, îl chinuia și mai mult.

Note:
* Adevăr. (N.T.)
** Minunat. (N.T.)
*** Moment îngrozitor, dragule, am fost de față, mi-aduc aminte și te asigur că e purul adevăr. (N.T.)
* Familia lărgită, rude de sânge și prin alianță, uneori și prieteni apropiați. (N.T.)
** Lumea în război. (N.T.)

Traducere de Petru Iamandi
(Fragment din cartea Cei pierduți: în căutarea a șase dintre cele șase milioane de victime de Daniel Mendelsohn, în curs de apariție la Editura Polirom)

Petru Iamandi, scriitor, profesor universitar, traducător, s-a născut în data de 20 februarie 1951. Conferenţiar dr. la catedra de limba şi literatura engleză, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi. (2006-2016) Lector dr. la catedra de limba şi literatura engleză, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi. (2004-2006) Lector la catedra de limba şi literatura engleză, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi. (1999-2004) Profesor de limba engleză la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Galaţi. (1990-1999) A publicat în peste 50 de reviste din țară și străinătate. Este membru asociat al Centrului de Cercetări Teoria şi Practica Discursului, Facultatea de Litere, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi (2010). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Fundaţiei pentru cercetarea istoriei dacilor Dacia Revival International Society of New York, filiala Geţia Minor, Tulcea, România. Redactor la revistele Antares, Milenium și The Blue Danube.

• Volume de autor: English for 14 Careers, Editura Rubin, Galaţi, 2011; An Introduction to Consecutive and Simultaneous Interpreting, Editura Rubin, Galaţi, 2010; An Outline of American English, Editura Rubin, Galaţi, 2008; American History and Civilization, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2004; SF– literatura despre viitor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004; English and American Literature – Science Fiction, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003; American Culture for Democracy, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2001; Dicţionar englez-român, Editura Institutul European, Iaşi, 2000.

• Volume scrise în colaborare: Dicţionar de scriitori nord-americani (B), Sorin Pârvu (coord.), Institutul European, Iaşi, 2010; Dicţionar de scriitori nord-americani (A),  Sorin Pârvu (coord.), Institutul European, Iaşi, 2009; Perspectives in Translation Studies, Floriana Popescu (ed.), Cambridge Scholars Publishing, Cambridge, 2009; America mea. Scriitori în context. Dicţionar A-B, 5 volume, Silvia Manoliu şi Dumitru Dorobăţ (coord.), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008; Checkpoint (cu Raymond Humphreys), Editura Institutul European, Iaşi, 2006; To Win a Crown (cu Phil Carradice), Editura Institutul European, Iaşi, 2006; Echidistanţe (cu Sorin Pîrvu, Florin Mircea Tudor, Haralambie Athes, Lucia Tudor), Editura Institutul European, Iaşi, 2006; Science Fiction (cu Sorin Pîrvu, Florin Mircea Tudor, Haralambie Athes, Lucia Tudor) Editura Institutul European, Iaşi, 2005; Postmodernism, Sorin Pîrvu (coord.), Editura Institutul European, Iaşi, 2005; English Language and Literature. Representations and Reconstructions (cu Elena Croitoru, Floriana Popescu, Michaela Praisler, Daniela Ţuchel, Carmen Velică), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005; Dicţionar SF, Sorin Pîrvu (coord.), Editura Institutul european, Iaşi, 2003 ș.a.

• Volume traduse în limba engleză şi publicate în străinătate: The God’s Orbit, poezii de Aura Christi (tradus împreună cu Adam J. Sorkin), Mica Press, UK, 2020; Femeia dansând/The Woman Dancing, poezii de Traian Vasilcău, Camera Națională a Cărții, Chișinău, 2016; The Starry Womb, poezii de Mihail Gălăţanu, Editura Dialogos, 2014; The Praetor and Other Stories, povestiri de Aurel Stancu, Editura Borgo Press, Maryland, 2012; Angel of Death, roman de Christian Russell (Cristian Rus), Editura Borgo Press, Maryland, 2012; Uezen, roman de Snowdon King (Ionut Caragea), Editura Borgo Press, Maryland, 2012; The Vanishing Point That Whistles. An Anthology of Contemporary Romanian Poetry, (volum colectiv, poezii de Mihail Gălăţanu traduse împreună cu Adam J. Sorkin)) Paul Doru Mugur (ed.), Talisman House Publishers, Greenfield, Massachusetts, 2011; The Little Giant Tamer, de Victor Cilinca (tradus împreună cu Tom Carter), Editura Borgo Press, Maryland, 2011; Polonius. A Political Farce in Two Acts, de Victor Cilinca (tradus împreună cu Richard Wright), Editura Borgo Press, Maryland, 2011 ș.a.

• Volume traduse în limba engleză şi publicate în ţară; Scaunul bunicii și alte povestiri/The Great-Grandmother’s Chair and Other Stories de Violeta Craiu, Editura Pim, Iași, 2019; The Naked Truth, de Ioana Chicet-Macoveiciuc, Editura Univers, București, 2019; Let Me Tell You a Secret about Mommy, de Ioana Chicet-Macoveiciuc, Editura Univers, București, 2019; Muze sub aparențe/Muses in Disguise, de Violeta Craiu, Editura Timpul, Iași, 2018; Eva printre degete/Eve through the Fingers, de Valeriu Valegvi, Editura Detectiv Literar, București, 2018; Poarta turcească/The Turkish Gate, de a. g. secară –halibey, Editura Detectiv Literar, București 2017; Antologie lirică/Lyrical Anthology (volum colectiv). Fundația Culturală Antares, Galați, 2017 ș.a.

• Volume traduse în limba română: Rob Hart, Depozitul, Editura Nemira, București, 2020; Tim Marshall, Epoca zidurilor, Editura Litera, București, 2020; Ann Leckie, Trădare ancilară, Editura Paladin, București, 2019; Tim Marshall, Prizonierii geografiei. Lumea noastră explicată în 12 hărți simple, Editura Litera, București, 2019; Bob Woodward, Ultimul dintre oamenii președintelui, Editura Litera, București, 2019; Richard Morgan, Portalul îngerilor, Editura Paladin, București, 2019 ș.a.

• Premii: Premiul pentru traduceri, Festivalul International Antares, Editia XVI, 29 mai – 3 iunie 2014, Galati-Braila-Tulcea-Sulina (2014); Premiul pentru traduceri pe anul 2011 din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi (2012); Premiul pentru traduceri pe anul 2008 din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Galaţi-Brăila (2009); Premiul pentru traduceri al revistei Antares (2009); Premiul revistei Dunărea de Jos pentru „preţuirea limbii române prin însoţirea ficţională cu limba engleză” (2005); Premiul revistei Porto Franco pentru calitatea traducerilor (2002) ș.a.

Evenimentele sunt și vor fi difuzate între 6 octombrie 2020 și 12 noiembrie 2020.

Toate evenimentele desfășurate în cadrul proiectului Cultura acasă sunt diponibile pe următoarea pagina:
https://www.ideeaeuropeana.ro/subiect/proiecte/cultura-acasa/

I. Cultura acasă – evenimentele din data 6 octombrie 2020
– Cultura acasă – proiect de susţinere a artei și de promovare a autorilor contemporani în România și străinătate (vezi)
– Prelegere susținută de Irina Țurcanu Francesconi scriitor, traducător, publicist (Italia) (vezi)
– Interviul săptămânii · Cultura acasă – Bogdan Popescu: „Când Suedia era condusă din Moldova(vezi)

II. Cultura acasă – evenimentele din data 8 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Aura Christi, poet, romancier, eseist, editor (vezi)
– Prelegere susținută de Josu De Solaun, pianist, compozitor (Spania) – trimis materiale, video (vezi)

III. Cultura acasă – evenimentele din data 13 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Mircea Platon, istoric, scriitor, publicist, editor (vezi)
– Prelegere susținută de Ding Chao, profesor, romanist, traducător (China) (vezi)

IV. Cultura acasă – evenimentele din data 15 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Adrian Majuru, scriitor, istoric, editor (vezi)
– Prelegere susținută de Petru Iamandi, scriitor, profesor universitar, traducător (vezi)

V. Cultura acasă – evenimentele din data 20 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Dragoș Nelersa, jurnalist, editor (Israel) (vezi)
– Prelegere susținută de Constantina Raveca Buleu, scriitor, publicist, critic și istoric literar (vezi)
– Prelegere susținută de de Aura Christi: Din sertarele pandemice (vezi)

VI. Cultura acasă – evenimentele din data 22 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Alexa Visarion, regizor, publicist (vezi)
– Prelegere susținută de Angela Bratsou, traducător, publicist (Grecia) (vezi)

VII. Cultura acasă – evenimentele din data 27 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Ștefan Borbély, scriitor, critic și istoric literar, profesor universitar emerit (vezi)
– Prelegere susținută de Alexa Visarion, regizor, publicist – Part. II (vezi)
– Prelegere susținută de Theodor Codreanu, critic și istoric literar, istoric al mentalităților și civilizațiilor, eminescolog, profesor (vezi)

VIII. Cultura acasă – evenimentele din data 29 octombrie 2020
– Prelegere susținută de Sorin Lavric, scriitor, critic și istoric literar, profesor universitar emerit (vezi)
– Prelegere susținută de Aura Christi, poet, romancier, eseist și Adrian Majuru, scriitor, istoric, publicist, profesor (vezi)

Proiect realizat de Fundația Culturală Ideea Europeană în parteneriat cu Academia Română, Institutul Cultural Român, Muzeul Municipiului București, Asociația Contemporanul și Visual Joy Production.

Grupaj realizat de Andrei Potlog

Proiect cultural co-finanţat de
Administraţia Fondului Cultural Naţional

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național.
AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite.
Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.