Lecturi - Cronici - despre cărți

Cum iubesc poeţii. Ţara sufletelor gemene

Poezia e ardere de tot, murmur din abisul fiinţei, care îţi aparţine şi, totodată, e departe de a fi a ta. În faţa forţei uriaşe care se înstăpâneşte asupra ta, transformându-⁠te în instrument prins în iureşul unei stări de graţie, al unei tornade de graţie, totul e redus la smerenie şi supunere

Eu (tu), în orele noastre cele
mai bune, suntem aceiaşi.
Marina Ţvetaieva

Ori de câte ori reciteşti o carte mare, o vezi diferit şi descoperi lucruri care ţi-⁠au scăpat alte dăţi. Recitind paginile rilkeene despre trup-suflet, cuprinse în Roman epistolar, e pentru prima dată când realizez faptul că experienţa scrierii volumelor Elegii duineze şi Sonete către Orfeu l-⁠a catapultat pe scriitorul praghez de expresie germană în propria abisalitate cu o forţă de neînţeles, pe care el – poetul locuit de o uriaşă candoare –, dintr-⁠un instinct orfic, o cântă. Mai târziu, când se reapropie de experienţa prăbuşirii în propriul abis, iarăşi şi iarăşi – precum aedul de geniu care-⁠şi invoca iubita – cântă şi lunecă, încet-⁠treptat, într-⁠un soi de poeme în proză, scrise în marginea vieţiimorţii. Poeme, care, şi ele, sunt un cântec. Ce să fie cântecul dacă nu un murmur auzit din adâncurile fiinţei, murmur familiar zeilor? Singura lor formă de a iubi totul, fără discernământ. Inclusiv abisurile celor aleşi să se prăbuşească în fântânile ontice, pentru a atinge şi a încerca să descrie de neatinsul, de nedescrisul.

Din asemenea experienţe dincolo de limită, e ştiut, îşi revin puţini. Hölderlin nu se mai întoarce din hăţişurile abisului. Goethe cultivă un echilibru la suprafaţă imposibil de clătinat, ocolind deliberat hăurile lăuntrice şi trădându-⁠şi interesul faţă de ele prin crearea lui Werther, reproşurile curgând în cascade ale hesseanului lup de stepă fiind întemeiate cu asupra de măsură! Baudelaire lunecă în consumul de alcool, opium şi haşiş. Emily Dickinson orbeşte, aproape. Puşkin e ucis de baronul George-⁠Charles Dantes într-⁠un duel stupid. Marina Ţvetaieva se sinucide. Rilke se îmbolnăveşte şi se stinge în sanatoriul elveţian Valmont de la Montreux. Ca şi când intensitatea arderii de tot n-⁠ar fi suficientă în ochii unor contemporani, incorectul politic Eminescu e asasinat prin aplicarea neîntâmplătoare a unor tratamente cu mercur invalidate în practica medicală occidentală. Poetul care a minat la rădăcini un sistem represiv de o brutalitate atroce prin recursul la o poezie de extracţie hegeliană – Nichita Stănescu – naufragiază pe tărâmurile guvernate de Bacchus, stilul lui de viaţă din ultimii ani frizând sinuciderea lentă, treptată şi sigură. Ahmatova se menţine pe linia de plutire prin­tr-⁠un miracol. Fiecare dintre aceşti aleşi şi-⁠a iubit abisul lăuntric, l-⁠a tatonat, l-⁠a răsfăţat, cântându-⁠l şi încercând să se retragă din vârtejurile-⁠i orbitoare, pentru a se salva.

Iubindu-⁠ţi abisul, faci primul pas spre înţelegere. Ce i s-⁠a întâmplat lui Rilke în timp ce scria cele două cărţi testamentare, aproape? Oare visul auguststrindbergian „de a deveni egal zeilor”, pentru câteva fracţiuni de timp, atunci, în acele zile, când se lăsa locuit de zeu, izbutise performanţa de a smulge hălci din carnea realităţii, el, poetul, identificându-⁠se, scurt şi aproape abrupt, cu Zeul? Se surpase, ca niciodată, în sine însuşi, atingând lumi a căror existenţă odinioară era departe de a fi bănuită? E limpede că poetul fusese prins de ceva ce scapă înţelegerii. E limpede că ambiţia de a înţelege de neînţelesul se loveşte de un zid implacabil.

Rilke ştia.

Şi-⁠atunci, el, poetul, a lăsat invizibilul să vorbească nestingherit. S-⁠a lăsat spus, exprimat prin recursul la limbajul poeziei, dând dovada unei realităţi de neînvins: poezia e ardere de tot, murmur din abisul fiinţei, care îţi aparţine şi, totodată, e departe de a fi a ta. În faţa forţei uriaşe care se înstăpâneşte asupra ta, transformându-⁠te în instrument prins în iureşul unei stări de graţie, al unei tornade de graţie, totul e redus la smerenie şi supunere. În sufletul celui prins în matca unei tornade de gradul patru – iubirea, nebunia adusă în dar de zei – locuiesc un pumn de îngeri şi altul de demoni. Intensitatea supraumană, care şi-⁠a găsit un refugiu provizoriu înlăuntrul tău, este eliberată beatific în poezie, din mijloc de a exprima inexprimabilul poezia transformându-⁠se în salvare. Poetul se transformă în vehicol prin care vorbeşte cineva. Inima poetului e templu al Zeului. Oricât ţi-⁠ai cultiva, strunji, îmblânzi, lucra mintea, ea niciodată nu va egala în rafinament şi profunzime inima. În momente privilegiate, când intensitatea neobişnuită ajunge pe o culme, totul se reduce la inimă parcă şi se concentrează în acest sediu perspicace; o, visele adolescenţei cantonate în dorinţa de a coborî cât mai adânc în straturile minţii, când, în urma unui scurt-⁠circuit egal cu o revelaţie, constaţi că, în realitate, coborai în inimă, în inima inimii, prin ai cărei ochi vezi cum cerul e regăsit pe pământ, apoi în templul dintre coaste!

După asemenea clipe de vârf, existenţa se transformă, din când în când, într-⁠un soi de travaliu mirabil, în al cărui iureş te regăseşti, din timp în timp, speriat de moarte şi binecuvântat, în egală măsură! Şi-⁠atunci… luneci din rugăciune în rugăciune, scrii când eşti pe aripă şi ceea ce ai reuşit să notezi, straniu, poartă numele de poezie – istm al viului revigorat, înmulţindu-⁠se, transformându-⁠te… Patină, amprentă a unei lumi, care e aici, clipă de clipă, în veşnicul azi.

În trena extazului de odinioară, faci efortul de a-⁠ţi aminti şi de a readuce la viaţă acea sete cosmică de absolut, iscată în timp ce parcă stăteai duh în duh cu geamănul din forul tău lăuntric. O sete intensă, eliberată subit într-⁠un fel de prezenţă conştientizată până în străfunduri. O prezenţă care ţi-⁠a întors fiinţa, inima şi cugetul, spre ceva covârşitor, străin şi apropiat, în egală măsură, intens, iubitor, prietenos, ireal parcă şi, totodată, copleşitor. E ceva iremediabil, care te-⁠a însemnat pentru tot restul vieţii. Ceva care te-⁠a pârjolit interior, lăsându-⁠te gol pe dinlăuntru; e un gol viu însă, a cărui amforă s-⁠a reumplut miraculos cu iubire. E un fel de realitate în realitate, un soi de supra-⁠ sau ultra-⁠realitate însemnată de metanoia, despre care eziţi să scrii mai puţin pentru că e circumcrisă inefabilului, a cărui creastă ai descris-⁠o de atâtea ori în poeme. Focul intens arzând al esenţei – de nevăzut, resimţit însă pretutindeni – e descris în epopeea thomasmanniană Iosif şi fraţii săi; acel carotaj în trecutul umanităţii e făcut, de altminteri, cu viclenie superioară, prin recursul la poveste. O poveste reală, scrisă cu sânge şi spusă de vechilul Eliezer „cititorului în stele şi pietre” – Iosif.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *