Aura Christi
Vulcanul Adrian Păunescu
Toamna anului 2006. Romancierul Nicolae Breban şi subsemnata am fost invitaţi la Senat de către preşedintele Comisiei pentru Cultură şi Mass Media a Senatului, domnul Adrian Păunescu. Într-o sală de şedinţe, cu un mobilier de un grena plăcut, aveam să-l văd pentru prima dată in vivo pe poetul-legendă, autorul extrem de originalului volum Mieii primi, pe care, da, nu puteai să-l confunzi cu nimeni. Era unic. Vulcanic. De o forţă tunătoare. Inegalabilă. În toamna acelui an, lansasem pe circuitul mass media „scandalosul” Apel pentru salvarea culturii române vii, care adunase circa 900 de semnături, Apel – cred că e cazul să fac public acest detaliu – scris de subsemnata şi publicat de Sorin Roşca Stănescu, director onorific, în cotidianul Ziua. Acuzele din Apel, argumentate cu asupra de măsură prin cifre, fapte, culminau cu o expresie care a făcut înconjurul presei naţionale, fiind preluat de ulterior şi de agenţii de presă din străinătate: genocid cultural. Romancierul Breban a vorbit atunci, la senat, despre incredibila marginalizare a scriitorului român, statutul scriitorului român viu decăzând în anii postrevoluţionari sub orice nivel, sub orice critică, adevăr cu atât mai dramatic cu cât o seamă de scriitori şi boieri luminaţi, cu vobele autorului Animalelor bolnave, au fondat România de azi, România modernă. Ţin minte felul în care a roşit domnul Adrian Iorgulescu, ministru al culturii, convocat şi el la Senatul ţării, şi dojenit de Adrian Păunescu. În scoica urechilor şi acum îmi răsună vocea blândă şi fermă, afundă a autorului Istoriei unei secunde, unul dintre cei mai iubiţi şi contestaţi poeţi dăruiţi României. Iată ce scrie, de pildă, crispant de incomodul Eugen Negrici, neobosit în pledoaria sa pentru „trezirea din amorţire a spiritului critic” autohton: „I se reproşa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însuşirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfăţul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine şi, bineînţeles, precizie. (…) S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripţiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să şocheze ca un ţipăt necontrolat, dar viu. Şi Adrian Păunescu a reuşit să convingă, a învins prin perseverenţă şi prin înfricoşarea pe care o răspândeşte răsuflarea sa ciclopică. Şi critica literară a acceptat, copleşită, această prezenţă bubuitoare”. Paul Cernat se referă, cu ochiul rece, şi la vocaţia de jurnalist a autorului Fântânei somnambule, vocaţie care nu este de neglijat: „Ca poet, cred că a fost cel mai prolific din literatura română. Rămân destule poezii, chiar volume întregi, şi e greu de făcut o selecţie în câteva cuvinte. Cele mai puternice rămân acelea despre părinţi şi despre universul poeziei. A fost un poet industrios, cu o personalitate torenţială, care, alături de mult material steril, a produs şi minereu autentic. Ar merita reevaluat şi ca poet, şi ca gazetar, căci a marcat decenii întregi de presă”.
L-am iubit înainte de a-l cunoaşte atunci, la senat. Da. La epoca cenaclului Flacăra – ascultat la radio ani în şir – mă refer, instituţie care pentru românii din Basarabia, locul în care m-am născut şi mi-am petrecut prima tinereţe, constituia o oază de conservare a identităţii naţionale, pe când aceasta risca să fie strivită sub cizmele ocupaţiei sovietice. Îi ştiam poeme întregi pe de rost, mai ales, din primele volume. Zeci de cântece, urmărite, silabisite din rărunchii inimii odată cu Alifantis, Hruşcă, Doina şi Ion Aldea Teodorovici.
După incomoda discuţie de la senat, Păunescu ne-a invitat la d-sa în birou. Era luminat. Da. O lumină intensă îi făcea chipul frumos. Radia. Pur şi simplu. Mă urmărea amuzat şi, se vedea, plăcut surprins, spunându-mi: „Straniu, credeam că sunteţi… nu ştiu cum să spun…” Nu ştiu cum credea că sunt în realitate până să mă vadă; de obicei, am înţeles în timp asta, cei care nu m-au văzut niciodată şi mă cunosc, văd prima dată, sunt oarecum… dezamăgiţi de faptul că, fizic vorbind – cum să spun ca să nu pară că mă flatez? – sunt un fel de umbră, un ghem de om, ca să citez un prieten apropiat. L-am invitat, apoi, ani de-a rândul să-mi spună pe numele mic. „Nu pot, repeta. Nu-mi pot permite.” Într-un târziu, după „negocieri”, discuţii, începuse să-mi spună „doamna Aura”. Atunci, la senat, muntele de om din faţa mea şi a lui Nicolae (Breban) se uita ba la mine, ba la Nicolae, şi zâmbea, zâmbea, de parcă îngerii şi demonii Mieilor primi sau ale fântânilor somnambule se adunaseră grămadă în acel zâmbet transparent, de un farmec copleşitor.
Pe Adrian Păunescu l-am „moştenit” de la Nicolae Breban; prietenii se moştenesc, se dăruiesc între ei. Au fost prieteni apropiaţi în prima lor tinereţe. Păunescu, Breban, Nichita Stănescu. E suficient să (re)citeşti tetralogia memorialistică brebaniană Sensul vieţii sau Trădarea criticii sau Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, ca să admiri atmosfera de atelier renascentist caracteristică vârfurilor aşa-zisei generaţii şaizeci: cu lecturile, cenaclurile de atunci, cu discuţiile, polemicile aprinse, cu geloziile şi competiţiile iscate între autorii tineri, inflamaţi mereu, entuziaşti, visând gloria şi construindu-şi, milimetru de milimetru, Destinul, proiectându-şi geniul, răbdarea pentru reluarea neobosită, de la capăt mereu, a jurămintelor de sărăcie, castitate şi supunere. Da. Ca la templieri. Ca la templierii de litere, care se pregăteau să se înzidească în Vocaţie definitiv.
Apoi, gloria, succesele i-au despărţit pe unii dintre membrii „tribului” de litere aşa-zis şaizecist. Nicolae (Breban) i-a reproşat lui Adrian Păunescu, atunci, la senat, faptul că s-a apropiat de dictator. Apoi… că, la o răscruce, n-a fost la nivelul aşteptărilor. Cel ce a scris Mieii primi nu comenta. Îi vorbea, de bună seamă, un vechi prieten; un mare romancier, rămas în adâncurile sufletului prieten. Păunescu asculta. Da. Ştia să asculte; era mereu atent la tot ce spunea autorul Buneivestiri, de care – se vedea asta, evident, din gesturi, priviri – era fascinat.
Orice funcţie, oricât de înaltă, a deţinut, Păunescu tot timpul îmi răspundea la telefon; şi, recunosc, da, că am apelat la d-sa, răstimp de circa douăzeci de ani, nu o dată. A sprijinit Contemporanul, făcând nu o dată intervenţii pentru această veche şi prestigioasă publicaţie, lăsată în voia sorţii. A sprijinit Apelul pentru salvarea culturii române vii. A intervenit prompt, la solicitarea lui Nicolae Breban şi Eugen Uricaru, atunci când Uniunea Scriitorilor din România risca să piardă Casa Vernescu, terenul de sub aceasta aparţinând, pare-se, Poştei Române; pierderea Casei Vernescu, care aduce (şi în ziua de azi!) singurul venit USR-ului, fiind închiriată unui cazino, ar fi însemnat, ar însemna, în continuare, dispariţia Uniunii Scriitorilor. A făcut demersuri peste demersuri – şi acest detaliu este public, de altfel – pentru a adopta o lege specială (Legea nr. 118/2002), prin care vârfurile intelectualităţii acestei ţări (muzicieni, poeţi, romancieri, sculptori, graficieni, sportivi) beneficiază de indemnizaţii de merit, greu de neglijat în contextul în care artiştii români nu rareori sunt la limita subzistenţei, cultura română vie fiind dispreţuită, spuneam şi cu alte prilejuri, de circa douăzeci de ani, în ţara ei!, acasă, la modul suicidar, inexplicabil, scandalos. Dintre membrii Uniunii Scriitorilor din România circa 100 beneficiază de această indemnizaţie de merit. Între aceştia şi un poet, care ne făcuse, acum câţiva ani, o vizită la redacţie.
– Ce ticălos e Păunescu, spunea poetul.
– Da? replicasem eu întrebător, un pic uimită. Primiţi lunar indemnizaţia pentru care Păunescu a luptat, dacă nu mă trage pe sfoară memoria, răstimp de doi ani.
– Da, aşa e, urmase răspunsul.
– De ce nu renunţaţi la ea, dacă aveţi o părere atât de proastă despre creatorul legii prin care indemnizaţia pe care o primiţi a devenit posibilă?
– A, asta e altceva.
„Mama ei de nemernicie românească” ar fi spus Constantin Noica. Ce să te mai mire, când în România anului 2009 – an în care este încheiată opera de incredibilă „conservare”, editare a manuscriselor eminesciene (e vorba de 38 de volume!!), aflate într-un stadiu avansat de degradare; la originea acestei fapte de ctitorie culturală stă marele critic şi istoric literar Eugen Simion şi excepţionalul grafician Mircia Dumitrescu, sprijiniţi, în primii ani, puternic, din forurile de conducere ale ţării, de Adrian Păunescu – ce să te mire, aşadar, dacă Eminescu şi Eugen Simion, în anul de graţie 2009, sunt… daţi pe mâna DNA-ului?! Ce să te mai mire?
Adrian Păunescu a fost unul dintre oamenii politici, care – în ultimii douăzeci de ani – au făcut enorm de mult bine scriitorilor, artiştilor. Nici unul dintre colegii de breaslă care au trecut prin senat, guvern, prin alte instituţii ale statului, n-a egalat binele făcut de Adrian Păunescu artiştilor, colegilor d-sale: scriitorii. Nici unul dintre colegii scriitori (Manolescu, Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş ş.a.) care s-au perindat pe scena politică postdecembristă, deţinând funcţii, demnităţi, n-a egalat binele făcut, după 1989, de Adrian Păunescu. Nici unul dintre ei n-a foct atacat, injuriat, aşa cum a fost Păunescu.
Repet.
Nici unul.
Nu. Nu judec. Încerc să înţeleg, scriind; scrisul, da, e un mod de a te apropia de înţelegere, de a încerca să înţelegi. După ce l-a sunat, în restaurantul USR de la Casa Monteoru – între timp, „mormântul tinereţilor noastre” a fost pierdut definitiv în instanţă, după un proces cel puţin straniu – pe ministrul Nica, pentru a păstra Casa Vernescu, Adrian Păunescu i-a mărturisit autorului Buneivestiri că din 1975… n-a păşit pragul USR-ului. Adică de aproape o jumătate de secol. În primăvara acestui an, Păunescu, la rugămintea mea, publica, în serial, articolul meu despre pierderea Casei Monteoru, regretând că nu poate face mai mult. Era grav bolnav.
Casa Monteoru este pierdută, spuneam, definitiv. Cu câteva luni înainte de evacuarea USR-ului… adăposteşte trupul neînsufleţit al poetului Adrian Păunescu, transformându-se în loc de pelerinaj pentru admiratorii autorului Mieilor primi.
Evident e că poetul Adrian Păunescu este extrem de inegal. Nu cred însă că din miile de versuri scrise de mâna lui, posteritatea nu va reţine 100 de poeme frumoase, care ar onora oricare dintre literaturile lumii. Adrian Păunescu rămâne a fi unul dintre poeţii de o originalitate unică. Un poet vulcanic, pe care, uneori-adeseori, eram tentată să-l compar cu tunătorul Maiakovski. Apoi cu Evtuşenko cel ce adună şi în zilele de azi, în Rusia, stadioane de mii, sute de mii de iubitori de poezie, transformând poezia într-un spectacol demn de aezii, servii lirei rătăcind înfăşuraţi în hlamidele-i vii, fluturânde pe lângă poalele templului lui Apollo sau pe scena ţinută în palme de zei a teatrului lui Dionysos. Dar nu. Adrian Păunescu rămâne a fi unic. De o energie copleşitoare, debordantă, vulcanică. Împrăştiind în patru vânturi: cărţi de poeme, fapte culturale, iubire de literatură, iubire de ţară. Şi primind, în schimb, conform tradiţiilor primitive ale locului: injurii, incriminări, atacuri la persoană, judecăţi ultime, ca şi când scriitorul, poetul, romancierul român, care lasă o operă, e musai să fie supus unei judecăţi nedrepte, blasfemiei, oprobriului public aici, acum. Ca şi când cei care împroşcau în maestru cu pietre… erau curaţi ca lacrima şi îşi puteau măsura faptele, urma cu faptele, urmele lăsate de autorul Mieilor primi. Eugen Simion are dreptate. Păunescu fusese transformat într-un soi de… ţap ispăşitor.
Probabil, acum, fiind acolo, sus, printre îngerii şi demonii liricii pure, Adrian Păunescu surâde plin, cu o seninătate deconcertantă (ca atunci, la senat, în toamna anului 2006, toamna Apelului pentru salvarea culturii române vii), un pic întristat de spectacolul dezamăgitor, nu rareori, penibil, care a urmat după stingerea din viaţă a d-sale: toate canalele TV au fost peste noapte transformate în scena unui parastas, uneori-adeseori, trist, penibil.
De ce o ţară a poeţilor mari, cum e România, nu învaţă să-şi preţuiască valorile atâta timp cât ele sunt vii? De ce le împroaşcă cu noroi, ridicându-le statui a doua zi după moarte? E vorba de primitivism? Cineva spunea că o ţară e tratată în lume exact aşa cum îşi tratează ea însăşi oamenii mari. România are în lume imaginea pe care o merită; şi-a construit-o pas cu pas, milimetru cu milimetru, batjocorindu-şi oamenii mari.
Noapte bună, Maestre!
De aici încolo veţi avea liniştea de care n-aţi avut parte aici, în marea trecere. Să vă lumineze îngerii şi să vă dea linişte. Linişte, înainte de toate.