Lecturi - Cronici - despre cărți

Faţa şi Cartea de Maria-⁠⁠Ana Tupan

Departe de a se substitui divinităţii prin creaţie (imitatio dei), poeta se simte intrând într-⁠o zonă misterioasă de comuniune cu un fel de matrice informaţională a universului, pierzându-⁠şi sentimentul unei identităţi separate („şi merg… prin el sau iar prin mine”), scrisul fiind transcriere („Transcriu un bocet, cântece”).

Singura carte pe care a citit-⁠o este cartea de telefon, se spunea într-⁠o vreme despre o persoană incultă. La origine, Facebook nu a fost mai mult: o listă de nume, acompaniate de fotografii şi date personale. Nu a evoluat în afara acestui câmp semantic între timp, căci schimburile de mesaje ar putea să aibă loc la fel de bine pe un telefon cu video receptor. Cu toate acestea, serviciul online cu acest nume echivalează pentru unii cu singura şi suficienta lor lume. Aşa ne explicăm cum un pensionar german s-⁠a retras într-⁠un sat populat cândva de saşi pentru a-⁠şi petrece restul vieţii, neavând nevoie de altă companie decât prietenii de pe facebook. De aici le-⁠a trimis mesaje de adio şi tot aici, nu unui medic, cleric sau poliţiei, şi-⁠a mărturisit temerile delirante de dinaintea sfârşitului: „Sunt otrăvit. Sunt în cea mai rea formă. Întreaga zi am auzit telefonul sunând şi nu-⁠l găsesc. Aceşti nemernici mă ucid în linişte”. Exceptând acest spaţiu virtual, mai avea, în spaţiul real, nişte câini de vânătoare pentru antrenamentul cărora creştea răţuşte… Noi îl vedem doar pe unul dintre câini din colţii căruia atârnă trupşorul neînsufleţit al unui iepure. Cum, în America, am fost avertizată de secretara facultăţii că voi avea probleme cu haina de blană din cauza societăţilor de protecţie a animalelor – profeţie adeverită, din care cauză am petrecut o straşnică iarnă pennsylvăneană într-⁠un trenci vietnamez cumpărat de la solduri – îmi imaginez că doar în România mai poate veni cineva pentru vânători grandioase sau pentru a-⁠şi satisface fanteziile sadice. Medicul veterinar din satul meu de munte spune că, dacă s-⁠ar aplica legile de protecţie a animalelor, toţi sătenii ar intra la puşcărie.

Instituind dialogul, facebook este şi el o inter-⁠faţă, dar a unor simple surse ilucoţionare, fără încărcătură simbolică. Superficia este ima­gine vidă, fără adâncime, fără semnificaţie. Dimpotrivă, faţa poate fi ipostaziere: relevarea divinului, a spiritului în cel ce părea un om obişnuit, a imaginaţiei artistului în opera de artă, a autorului în operă etc. În epoca barocă, mai ales, fascinată de corespondenţe universale, omul era văzut ca un actor jucându-⁠şi rolul sub ochii lui Dumnezeu şi care se străduia de aceea să trăiască exemplar. Să piară de la faţa lui Dumnezeu este un exorcism contra răului, contra vrăjmaşilor. Cei vechi, mai ales, credeau în consubstanţialitatea trupului şi minţii. Spălând faţa cu isop, se curăţa cugetul, se spălau păcatele dinaintea divinităţii. Ablutio iniţia procesul alchimic de purificare a spiritului de materie. Dimpotrivă, creştinismul evaluează negativ trupul, actul mărturisirii, de exemplu, consumându-⁠se, la catolici, între feţele ascunse ale clericului şi mărturisitorului.

Între faţă şi ceea ce pretinde să reprezinte intervine însă uneori un hiat. Marele chip al Autorităţii, spune batjocoritor Regele Lear, este un câine în funcţie. Observase că servitorul fiicei sale ingrate avea mai multă putere decât el de când îşi pierduse dregătoria de rege… Cum susţine Jean Baudrillard într-⁠un studiu celebru, prin mobilitatea socială şi aleatoriul mecanismului de piaţă, modernitatea a însemnat slăbirea treptată a legăturii dintre imagine şi reprezentare până la volatilizarea oricărui conţinut de adâncime şi reducţia la simulacru. Şi, totuşi, în secolul decretat de Baudrillard ca fiind al copiilor fără original, s-⁠a auzit din nou implorarea din dialogul evreului veterotestamental cu divinitatea, De profundis clamavi ad te, Domine, într-⁠o lucrare pentru cor de bărbaţi a estonianului Arvo Pärt, unul dintre compozitorii care au căutat prin revenirea la modurile gregoriene să recupereze fervoarea sentimentului religios din epoca medievală. Narcisismul autoportretului investit doar cu valoare estetică, care a apărut în romantism şi a ajuns la apogeu în modernism, a părut, după două conflagraţii mondiale, imoral. Odată cu propriul chip, marii orgolioşi responsabili pentru dezastru au impus omenirii şi mărginitul – adesea psihopatul – set de idei personale. Atomizarea feţii în universul facebook pune pe celălalt taler al balanţei dispariţia acelui chip ideal construit de fiecare epocă după valori comun împărtăşite şi căruia îi spuneau erou sau Bona Vita.

Divinitatea nenumită din cartea de Psalmi (2016) a Aurei Christi pare echivalentul unei conştiinţe universale pe care poeta ar dori să o poată cunoaşte şi defini. Poemele sunt precum o cameră de rezonanţă a psalmilor biblici, nu numai prin prezenţa unor vocabule, precum Vocea din Psalmul 130, dar şi prin sensurile accesibile doar exegeţilor, cum ar fi reprezentarea veterotestamentală a conştiinţei ca ochi al minţii şi inimă. Pământul care urcă şi transcendentul care coboară, aceasta este viziunea blagiană din poemul Vocea – e una din artele poetice ale volumului. Forma de sonet este şi ea reprodusă în tiparul italian originat cu primele opt versuri privind destinul eului pământean şi sestetul (dublul trinităţii) în plan celest în care poeta îşi caută întemeiere: „Atâtea secole obscure au trecut/ pân’am urcat la Vocea ce era-⁠n mine./ Intr-⁠un sfârşit de veac tânăr./ Un braţ tăcut/ regăseşte semnele adâncului. Cine// le recunoaşte – blând şi puternic va fi, / stând drept între demoni şi îngeri, între zi/ şi hotarul ei crepuscular. Cineva,/ numai ochi, numai inimă va fi cândva.// Eu voi urmări aceeaşi Voce târziu./ Prin noapte voi înainta ca prin mine,/ ca pe limita incandescentă, vie,// ce nu mi-⁠a aparţinut, nu-⁠mi aparţine…/ Sunt aceeaşi femeie absolută. Ştiu:/ sunt doar mâna prin care Vocea se scrie”. Un pathos al aspiraţiei tensionate de îndoială şi de efortul divinatoriu străbate însă toate aceste poeme turnate în metru antic – peonul – asociat tradiţional cu poezia imnică. Trupul este gândit biblic ca un templu în care îşi află sălaş divinul, dar pentru aceasta el trebuie să fie spiritualizat. Poemele imaginează o adevărată psyschomachia – luptă în moralităţile medievale pentrru câştigarea sufletului între puterile luminii şi ale întunericului – dar înfruntarea are ca scop mai curând supunerea trupului. Imaginile sunt uneori foarte sugestive, neaşteptate, precum concetto din poezia barocă. Poeta doreşte să-⁠şi flageleze trupul aşa cum ar biciui Cleopatra un sclav de care s-⁠a îndrăgostit pentru a-⁠l lecui de dorinţa de putere. Deşi luptând cu îndoiala, eul arghezian din psalmi are o energie apropiată de contestare şi negaţie, în vreme ce vocea din psalmii Aurei Christi este confesivă şi anxioasă: poeta se simte abandonată de divinitate într-⁠o lume desacralizată, lipsită de sensuri majore, aspiră dureros să fie descoperită de zei de care e atrasă ca un fluture de lumină. Nu vede, este orbită de lumina mai presus de fire, precum un cerb rătăcit printre farurile de maşini. Nu este slăbiciune, ci convingerea existenţei unei energii superioare, care devine manifestă în vise, atunci cînd vedem cu ochii împrumutaţi de altcineva, vedem ce vrea el să vedem, dar niciodată nu ne putem întoarce să-⁠i vedem Faţa.

Sofisticat şi foarte izbutit este poemul intitulat Ars poetica, una diferită de prototipul genului prin aceea că nu este o expunere de principii de compoziţie sau a vreunui crez, ci o ontogeneză. Începutul este un descensus ad inferos, în haosul pregenetic, de întuneric şi pustietate care este unul din sensurile sării în Vechiul Testament: „Cobor spre lumea mea/ de beznă şi de sare”. În următoarele versuri, însă, când poeta, coborând la origine, îşi simte mintea absorbită de un creier superior, cuvântul „sare” pare să trimită la Legământul lui David cu Dumnezeu, unde sarea simbolizează caracterul perpetuu şi neschimbător al acestuia: „Aprig şi iute mă absoarbe/ un creier mult mai mare./ Eu mă spupun, nu protestez,/ sub aripa-⁠i de sare”. Departe de a se substitui divinităţii prin creaţie (imitatio dei), poeta se simte intrând într-⁠o zonă misterioasă de comuniune cu un fel de matrice informaţională a universului, pierzându-⁠şi sentimentul unei identităţi separate („şi merg… prin el sau iar prin mine”), scrisul fiind transcriere („Transcriu un bocet, cântece”). Autorul nu este sursă absolută, deoarece dintru început păşeşte pe teren codificat prin convenţii pentru fiecare gen. Pasul următor o arată pe eroină înaintând între două peisaje simbolice. La dreapta (însemnând de obicei binele), sunt „soarele şi luna/ cu grote, amintiri şi-⁠o criptă”. Sunt eşantioane din tezaurul mitopoetic: soarele şi luna nunţii alchimice, grotele revelaţiei platoniciene, memoria care face posibilă istoria spiritului sau cripta-⁠mormântul unde sema/cuvântul stă semn. Dacă ar alege stânga, poeta s-⁠ar trezi în Palatul Zgomotelor din Metamorfozele lui Ovidiu – existenţă amorfă, haotică, nestructurată de spirit: foşnet ne-⁠nţeles, eres absurd, bezmetic… Ars amandi adaugă tuşe noi prototipului poetului. Dacă poetul renascentist se prezenta ca model de alegere între iubirea intelectuală şi senzuală (Shakespeare: tânărul frumos şi doamna neagră), poeta se vede din nou, în spiritul psalmilor biblici, ca parteneră şi aleasă a unei înţelegeri cu divinul: zeul o iubeşte, zeul o condamnă la ascetism într-⁠o casă populată de îngeri, cerându-⁠i să facă alegerea înţeleaptă: fiinţarea adevărată („Tu nu poţi să nu fii”) înseamnă urmarea vocaţiei („plânge-⁠ţi puterea în cântece”), facerea după arhetipul lui Aruru, zeiţa mesopotamiană a fertilităţii prezentă în epopeea Ghilgameş, prima scriere a lumii, care îl asista pe zeul Marduk în creaţia oamenilor. Cum psalmul avea la origine acompaniament instrumental, şi aceşti psalmi au adesea asociaţii muzicale, inclusiv prin titlu.

Ciclul de poeme intitulate Sonata fetei din întuneric este o autobiografie a devenirii întru poezie. Eul liric îşi acceptă destinul artistic în termenii cosmogoniei cabaliste (trupul este vas ce se umple de divinitate) sau ai construcţiei templului în Vechiul Testament (rădăcini, lege, cort). „Cu mine înmulţeşti tu aerul” – îi spune poeta acestei divinităţi a minţii şi a poeziei în „maturitatea [sa] de fier”. Se înfiripă astfel o inter-⁠Faţă – a poetei la maturitate – jucând peste o alta, a divinităţii iubite, căreia îi este vas de revelare.

Sursa: Revista Contemporanul nr. 06 Iunie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *