Este cu totul surprinzătoare această carte de proză fantastică a lui Mihai Șurubaru care (pentru că) se regăsește atât de insistent, implicit și explicit, în viziunea onirismului românesc de factură Dimov-Țepeneag. Surprinzătoare, pentru că s-ar fi crezut că onirismul a fost o modă scriitoricească începută în anii 1964-1968 și stinsă sau dizolvată treptat odată cu stingerea ori autoexilarea în Occident a adepților ei. Curentul ca atare este revendicat de istoria literară în contul unei fronde anticomuniste reale, se scriu studii despre onirism, se alcătuiesc antologii de autori, se elaborează teze de doctorat; dar o continuare a lui ca și când ar fi contemporan, și asta fără intenție parodică, n-am sesizat în mod expres, în proză. Rămâne de văzut (de aflat de la autor, eventual) dacă aceste proze n-au fost cumva scrise chiar atunci – și publicate abia astăzi…Oricum, nouă, această carte ne prilejuiește o (scurtă) discuție pe marginea termenilor – cu părere de rău că, fiind interzis pe vremea comunismului (considerat „evazionism”) iar după 1990 lăsându-se uitării, redescoperit la palierul teoretic nu s-a discutat, totuși, îndeajuns. Aș vrea doar să leg acest enunț al lui Leonid Dimov: „eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului” – nici mai mult nici mai puțin decât cu o observație a lui G. Ibrăileanu despre Creangă, care: „..e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trup
ești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș. c. l., Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-i tratează pe-un picior de perfectă egalitate ” G. Ibrăileanu îl „ferește” pe autor de miraculos și de fantastic în același timp – și, dacă adaptăm instrumentarul critic la anii noștri, nu e greu de înțeles că acest fel de literatură se regăsește în ceea ce se cheamă, mai ales după literatura sud-americană, „realism magic”, a cărui cea mai simplă definiție este dată de Dicționarul Oxford: „gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii”. În fond, se înțelege din G. Ibrăileanu, miraculosul ține de supranatural (minune), iar fantasticul, de ficțiunea pură (fantezie, fantasmă, vis). Oniricul, prefigurat de Ibrăileanu în anii 20 ai secolului trecut, ca și realismul magic care i-a fost contemporan (anii 60-70 ai aceluiași secol) se bazează pe construcție și pe logică.
Magul, în fond, pe care-l aducem în atenție ca o compensație totuși, este ființă vie (om) care trăiește între oameni. P.V. Pibb, în Formulaire de haute magie, 1937, (trad. rom. Liliana Blajovici, 2004), observă că termenul mag, venind din zona persană, se găsește în toate limbile Europei, și dă amănunte interesante de-a dreptul: în greaca modernă el mai înseamnă și bucătar, iar maghuero înseamnă a găti – presupunându-se, zice autorul, că într-o vechime imemorială „magia” se făcea cu ajutorul unei „potion magique”, a unei licori sau poțiuni din plante/fructe.
Numai neîncrederea noastră funciară ne face să trecem pe lângă cuvântul românesc „magiun”, care este tocmai o fiertură de fructe, – dar și peste cuvântul și planta măgheran atât de puternică în farmece…Noi avem chiar dubletul a amăgi – a dezamăgi, și, dacă primul a ajuns să însemne a minți/păcăli/înșela, în cel de-al doilea se resimte puterea magică: ce rău îmi pare că nu mai sunt amăgit, că m-am trezit din magie, din terpoare, acesta este sensul, în fond; m-ai dezamăgit: ce mult îmi plăcea, cât de sigur eram în ce știam până acum… „Magul” și-a făcut familie de cuvinte în limba română. Or, chiar așa se poate înțelege mai bine realismul magic: o amăgire (voluntară) urmată de o dezamăgire; nu poți amăgi cu minuni sau fantasme, ci cu aspecte clare ale realității – iar părerea de rău vine de acolo că ai constatat că realitatea este dublă: și cea din argumente, și cea vie, de după ieșirea din argumentație. Vreau să spun că amăgirea este o fantezie pe care o trăiești, nu doar ți-o închipui/accepți convențional etc. În La Hanul lui Mânjoală personajul lui I. L. Caragiale trăiește și ici și colo, ba chiar nu mai face diferența între realități.
La Mihai Șurubaru aici și acolo sunt într-un singur loc, nu se schimbă registrul, personajele stau în aceeași viață. Mai mult chiar: lumea este cum este, locatarii unui bloc, locuitorii unui carter, consumatorii dintr-o cârciumă, membrii unui juriu, etc. Ceva intervine, la un moment dat, și lucrurile încep să se învârtă în jurul unei logici – care, și ea, este impecabilă, dar impune o altă ordine. Iată, de pildă, o listă de meserii dintre care trebuie să aleagă un șomer înaintat în vârstă: „Inginer constrictor de structuri metalice, Măgulitor prin așchiere, Ofensator auto, Inodor autogen, Mistificator la Monetăria Statului…” Personajul chiar reacționează: „Nu pot să nu mă mir că există asemenea bazaconii, dar continui să aprofundez, să nu par cumva novice.” Apoi dialoghează cu angajatorul: „probabil ați vrut să scrieți inginer constructor” – dar primește răspunsul prompt: „Domnule, la noi nu numai că nu sunt admise greșelile, dar sunt și aspru pedepsite!(…) Gândiți-vă la un butoi!
Doagele sunt strânse în cercuri? Sunt! Cercurile sunt structuri metalice? Sunt!
Deoarece strâng cu putere doagele, sunt constrictoare? Sunt. Cel ce construiește asemenea minunate recipiente ce păstrează lichide miraculoase, poate fi măcelar? Nu! Poate fi pictor? Nu!(…)Atunci nu poate fi decât inginer constrictor! Și nu cred că mă puteți contrazice!” Despre altă meserie, mai implicat: „Domnule, dumneata ești traumatizat de amintirile și prejudecățile de pe meleagurile dumitale natale,! Orice Olimpiadă are flacără olimpică! Flacăra este purtată de sportivi cu torță. Până este preluată de către sportivi, ea este atent îngrijită pentru a nu se stinge de un Torționar. Acesta are o funcție aproape sacră, echivalentă cu cea a vestalelor romane! …” Și iată meseria de Torționar olimpic…în această lume în care, logic, totul se poate înțelege. (În paranteză: cu o „logică” lingvistică de invidiat, autorul scrie „cum de vine de se leagă”; cred că e „cum devine”, de sorginte argotică, dar se potrivește foarte bine și ca el…)
Înțelegi că aici nu parodiază „Prandium academicum” de Alecsandri, nici nu inventează cuvinte ca Jonathan Swift – și pur și simplu plonjează în realitatea zecilor și sutelor de meserii noi determinate și denumită după necesitățile erei digitale. Mihai Șurubaru se desparte, aici (și nu numai aici) de oniriști, care erau indiferenți politic lăsând ca doar din parabolă să se deducă o oarecare revoltă: dânsul este de-a dreptul satiric, sarcastic chiar (în alte părți, când vorbește de fostul regim, mai ales de ocupația rusească din anii 50).
Să recunoaștem, magicianul (de cuvinte, de obiecte) este altceva decât magul, este un iluzionist, înlocuitor, cineva care-l suplinește – desigur, cu dexteritate, cu mult talent chiar, dar se pricepe doar la amănunte (ia un ceas, descheie un nasture sau deznoadă cravata etc.). Magul răstoarnă toată lumea nu convertește doar fragmente zâmbitoare ale ei. Lumea întoarsă pe dos este o temă vie a nuvelelor lui Mihai Șurubaru – și cel puțin una dintre aceste nuvele, „Caleașca cu bunătăți”, este, cred, antologică. Personajul parcurge ceea ce în filmografie s-ar chema o „buclă temporară”, adică intră într-un timp și un loc ce nu există, dar dialoghează cu artiști și scriitori pe care-i cunoaște (sunt chiar oniriști, de data aceasta numiți/evocați), despre lucruri îndeobște cunoscute – și la sfârșit, după ce se trezește și crede că a fost un vis, constată că păstrează de la ei obiectele pe care i le-au dat. Zic că este antologică având în vedere și construcția – dar și verva povestirii și umorul fin, chiar descrierile în fugă de creion nervos dar exact. Aici magicianul, ca să zic așa, își dă jos sufixele. Ca probă de umor „șurubăresc”, iată acest dialog cu Dali (dintr-o vizită la o expoziție cu artiști și operele lor de artă cu tot): „- Maestra, sunteți un geniu! Și pe mine mă fugărește geniul, dar eu sunt mult mai rapid. – Păcat! Voi rămâne singurul geniu din univers…Și e plictisitor!” (Poate fi o anecdotă cunoscută… cunoscătorilor, dar este „înșurubată” cu meșteșug în narațiune).
Cu aceste ,Capcane ale Strigioniei” (ar fi un fel de ținut, dar nu al „strigoilor”, mai de grabă al strigătelor!) Mihai Șurubaru se răzbună pe ani buni consumați alături sau doar tangent cu literatura scrisă – și intră, iată, într-o horă unde este obligat să joace în continuare.
