Lecturi - Cronici - despre cărți

Marea reeducare. Vocea lui Iorga şi serviciile secrete

Apostazia naţională a „păturii superpuse”, conturată dramatic de Nichifor Crainic, creează ceea ce Eminescu (încă din conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate) a numit golul etnic din istoria românilor (devenit, la Emil Cioran, neant valah)

Rolul civilizator al Mitteleuropei habsburgice, exercitat asupra românilor bucovineni? Bogata documentare a lui Liviu Papuc şi Mircea Platon duce la concluzia: „Departe de imaginea idilică despre Mitteleuropa ca incubator al virtuţilor UE (regionalism, multiculturalism, paternalism germanic) pe care o proiectează pe pereţii peşterii unii propagandişti, corespondenţa venită de la colaboratorii bucovineni al Neamului Românesc ne arată o competiţie acerbă între grupurile etnice ale imperiului pentru acces la resursele economice, culturale, educaţionale şi instituţionale (magistratură, administraţia statului).”1 Corespondenţii bucovineni ai lui Iorga, dar nu numai, vorbesc despre strămoşii Companiei Holzindustrie Schweighofer, care-⁠şi băteau joc de pădurile Ţării Fagilor, despre fărădelegile primarilor nemţi etc. Românii, „de bine ce le era în Bucovina”, erau nevoiţi să plece la lucru în America, anticipând exodul masiv al celor patru milioane de după 1989, de unde şi una dintre explicaţiile că, în vreme ce minoritarii creşteau vertiginos, ca număr, autohtonii deveneau periferici. Pe atunci, vechiul regat constituia o salvare, bucovinenii descinzând aici pentru studii, pentru a-⁠şi găsi un rost într-⁠o ţară în orice caz cu mult mai liberă decât „frumoasa Bucovină” eminesciană. În acele condiţii, Iorga va lua locul lui Eminescu, devenind principala voce pentru Bucovina şi Transilvania. În apărarea românilor, Iorga se revendică, altminteri, din „tradiţia lui Eminescu, lui Alecu Russo” şi a lui Kogălniceanu: „Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hârtia documentelor şi în sufletul oamenilor în viaţă, cercetaţi de la un capăt al pământului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu şi admiraţia pentru geniul politic, dar şi pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, şi mă bucuram ca aceeaşi credinţă, acomodată cu vremile, poate trece de la o graniţă la alta.”2 Intelectualitatea românească, în urma descinderilor istoricului în Ţara Fagilor, a început să se trezească. Niţă de la Carpaţi făcea un astfel de apel către intelectuali, în 1911: „O, voi intelectualilor, care dormiţi somnul indiferenţei sau vă combateţi unul pe altul, uitaţi-⁠vă şi vă fie milă de acest blajin ţăran, care tremură înaintea fiecărui somnoros îmbrăcat în zdrenţe nemţeşti. Deschideţi-⁠i ochii, să vadă adevărul; arătaţi-⁠i calea dreaptă, să meargă la fericire. Ura şi indiferenţa să dispară, iar solidaritatea şi munca să intre la locul de cinste.”3 (S-⁠au schimbat intelectualii noştri privitor la soarta actuală a României?).

Lui Iorga, i se va refuza intrarea în Bucovina, fiind acuzat de iredentism. În 1909, i se va adresa contelui Bellegarde: „Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Ştiu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-⁠şi smulge libertatea, atunci când ei nu au puterea s-⁠o facă şi când noi, din libera Românie, n-⁠avem puterea de a-⁠i ajuta. Dacă e aşa, n-⁠am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu mai primi colaborarea străinilor, nici atunci când ne-⁠ar fi simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni, dându-⁠ne ce e al nostru şi nimic mai mult.”4

Apostazia naţională a „păturii superpuse”, conturată dramatic de Nichifor Crainic, creează ceea ce Eminescu (încă din conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate) a numit golul etnic din istoria românilor (devenit, la Emil Cioran, neant valah), depistabil din vremea domniilor elective. În bătălia pentru cucerirea tronului (devenită cronică în vremea fanarioţilor), pretendenţii umpleau acest gol etnic cu interesele imperiilor străine. Costache Negruzzi, în celebra lui nuvelă, arată cum Alexandru Lăpuşneanul, în rivalitatea cu Ştefan Tomşa, vine să-⁠şi ia tronul însoţit de armată turcească, sute de ani puterea otomană umplând, aşadar, golul etnic creat între domnii electivi. Mania aceasta dezastruoasă a fost moştenită de către partidele politice, observă Eminescu, realitate semnalată, mai înainte, de către Dimitrie Bolintineanu5 şi de către un lucid observator străin, prieten al românilor, Saint-⁠Marc Girardin (1801-⁠1873). Consecinţa imediată: aceste facţiuni în luptă pentru putere, nedevenind adevărate partide de principii, s-⁠au limitat la protejarea propriilor interese, subordonându-⁠le pe ale ţării şi susţinătorilor străini. Realitate catastrofală care, după 1989, au transformat ţara într-⁠o colonie, obsedată de ceea ce vor zice „partenerii externi”, UE şi Statele Unite. În vremea lui Eminescu şi a lui Iorga, „partenerii” erau când turcii, când ruşii, când austro-⁠ungarii.

Partea cea mai odioasă a unei asemenea realităţi ieşite din golul etnic este următoarea: puterea oficială, împreună cu serviciile ei secrete, ajunge să nu mai apere fiinţa naţională, ci interesele străine. Aşa se explică tragicele constatări ale invocatului Nichifor Crainic: „A fi naţionalist în România, adică a-⁠ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.” Ce alt caz mai grăitor decât acela al lui Eminescu, ură împotriva lui care e departe de a se fi stins în zilele noastre. La noi, serviciile secrete sunt penetrate de agenţi dubli, tripli, poliprofesionalizaţi, încât partea naţională a acestora este perfid anihilată. Eminescu a fost „monitorizat” de serviciile secrete ruseşti, maghiare, vieneze, dar şi româneşti, el fiind trădat chiar de prietenii din conducerea Societăţii „Carpaţii”, luptătoarea pentru Ardeal. Cu Iorga, în perioada sublimei sale lupte pentru Întregirea României, nu s-⁠a întâmplat altfel. Cartea Corneliei Bodea şi a lui Radu Ştefan Vergatti, comentată pe larg de Mircea Platon, Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-⁠1914), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2012, devine emblematică. Iorga intră în vizorul serviciilor secrete vieneze şi româneşti, în epoca întemeierii Şcolii de la Vălenii de Munte, dobândind repede, prin militantismul său naţional, „o uimitoare popularitate”, cum alarmau şi se alarmau informatorii Siguranţei. În 1908, mişcările naţionaliste contraveneau tratatului secret cu Puterile Centrale, acelaşi tratat care-⁠l expediase pe Eminescu la sanatoriul doctorului Şuţu. Ca nebun, desigur. Tot cu eticheta nebuniei se vor „apăra” oficialităţile româneşti în faţa ofensivei naţionale a lui Iorga. Carol I îl asigura pe Prinţul Schönburg, care, la rându-⁠i, îl asigura pe baronul Alois Lexa von Aehrenthal (ministrul Externelor) că Iorga nu e luat de nimeni în serios, „elementele onorabile” ale vieţii publice româneşti considerându-⁠l pe marele istoric „total nebun”6. Cel puţin Carol I trebuia să accepte dedublarea propriei personalităţi, căci, pe de o parte, îi asigura pe diplomaţii Vienei că Iorga nu era de luat în serios, iar pe de alta dona 10 000 de lei din averea personală Ligii Culturale iorghiste pentru revitalizare7.

În schimb, adevărul despre Iorga primejdiosul era pe deplin înţeles de serviciile secrete imperiale. Lamentabil e faptul că socialişti de felul lui N.D. Cocea îl atacau dur pe istoric tocmai din pricina naţionalismului său, condamnându-⁠l, în 1907, pentru ideea unei Dunări româneşti. Iorga fulgera spaima facţiunilor politice îngrijorate că li se ştirbesc propriile afaceri, dacă România se arată pe picior de egalitate cu statele europene: „Interesele esenţiale ale neamului nostru sunt luate în batjocură şi chestiuni de viaţă pentru noi sunt primejduite pentru interesele de partid (…) Alt motiv pentru care facem politică aşa cum o facem este vechiul servilism faţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Europa despre noi. Au fost momente când Austria n-⁠a găsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bulgarii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu suntem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare ce se zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum se culege fiecare atestat pe care ni-⁠l dau gazetele din străinătate prin cine ştie ce nenorocit care habar n-⁠are de rosturile noastre.”8

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *