Lecturi - Cronici - despre cărți

O călătorie în memoria teatrului

Deşi vocaţia sa e de creator, în primul rând de regizor cu reuşite de răsunet la activ, Alexa Visarion e şi un excelent teoretician, cu o solidă cultură de specialitate, dar şi cu deschidere spre alte zone, însuşită din lecturi bogate, cu acoperire într-⁠o bibliografie vastă. Numeroase sunt numele de prim-⁠plan din domeniul cercetat, de la noi şi de aiurea, prin intermediul cărora ne pune în faţă mostre semnificative ale unor puncte de plecare pentru temele abordate. Din acest motiv secţiunea de factură eseistică necesită o parcurgere cu creionul în mână. Ea abundă în idei, ridică întrebări, este un instrument de lucru pentru orice om de teatru, fie el regizor, actor, scenograf şi, de ce nu?, spectator. Subliniez câteva opinii citate ce au drept obiect raportul dintre trecut şi prezent, dintre tradiţie şi inovaţie, dar mai ales conceptul de originalitate. Liviu Ciulei e de părere, de exemplu, că „Originalitatea este o iluzie. Ignoranţă şi prostie” sau „Originalitatea este ceea ce se uită… ” De aceea îşi doreşte să fie „misterios” şi nu „original”. Radu Penciulescu consideră că „orice relaţie” poate duce la o „nonconcordanţă cu ceilalţi” dacă vechile „percepţii” se distrug şi nu se construiesc altele noi în loc. Actorului nu-⁠i este îngăduit să fie „un imitator al celui ce-⁠a fost ieri”, ci acela „care-⁠şi colorează, în fiecare seară, existenţa cu şi prin implicarea sa”. În fine, Aureliu Manea nutreşte pentru înaintaşi un cult sinonim cu extazul. În concepţia lui teatrul e „o artă a solidarităţii umane”, iar regizorul e acela căruia îi revine misiunea „să înnoiască formele spectaculare şi pentru aceasta el îşi va pregăti actorii în vederea întâlnirii cu noi substanţe psihologice, care vor răscoli raţional şi visceral sufletele”.

Alexa Visarion insistă pe ceea ce spun Ciulei, Penciulescu sau Manea, cum şi mulţi alţii, cu luciditate, cu bucuria că se descoperă pe sine, că se aude vorbind despre problemele mereu aceleaşi, deşi diferit formulate, de la generaţie la generaţie ale teatrului. Raportul dintre trecut şi prezent e o temă care l-⁠a obsedat de-⁠a lungul întregii cariere, iar concluzia în final nu poate fi alta decât cea la care a ajuns un pictor controversat ca Balthus: „Adevărata modernitate provine dintr-⁠o reinventare a trecutului”. Am cădea în eroare dacă ne-⁠am limita exclusiv la „aici şi acum”. Se ştie că teatrul, ca şi dansul, ca şi celelalte arte ale spectacolului, în lipsa contactului cu tradiţia riscă un „prizonierat al prezentului”. Nu e nimic anormal dacă nu mai gustăm teatrul din vremea lui George Vraca, taxându-⁠l că e desuet, de muzeu. E însă absolut anormal să se ignore. În fond, totul este relativ şi nu-⁠l putem reduce, cum zice George Banu, „la curentul prezenteismului”, întrucât, iarăşi foarte expresiv spus, „totul se încheie ca să se evite fosilizarea, dar cât timp amintirile persistă doliul rămâne parţial”.

Împotriva uitării e o carte scrisă cu patimă şi iubire.

Dana Pocea

Sursa: Revista Contemporanul nr. 06 Iunie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *