Lecturi - Cronici - despre cărți

Ovidius la Tomis: satul global și vocile exegezei actuale – Ovidius at Tomis: The Global Village and the Voices of the Contemporary Exegesis

Ovidius la Tomis: satul global și vocile exegezei actuale
Ovidius at Tomis: The Global Village and the Voices of the Contemporary Exegesis

Sabina Fînaru
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

 Abstract: Our paper, Ovidius at Tomis: The Global Village and the Voices of the Contemporary Exegesis, presents the project The Revenge of Barbarians. 2000 Years without Ovidiu at Tomis, coordinated by Dorin Popescu. We consider that the project, an anthology of „essential” texts, presents a local and chronological image of the Ovidius cultural construct, which enlarges its limits towards more distant cultural spaces from Romania and Italy. Our analysis takes into consideration the contributions of the most important classicists, exegetes and historians who use different perspectives and methods in interpreting the opera and the ovidian artistic personality, emphasizing their influence on European thinking and sensitivity, arts and fiction. Recontextualization in critical discourses contributes to the problem of ovidic artistic representation and the relationship between reality, history and (self)fiction, highlighting the dynamic connection between paradigms of antiquity and postmodernity.

La 2000 de ani de la „marea trecere” a sulmonezului Ovidius de pe țărmul Pontului Euxin, opera și personalitatea sa artistică sunt încă subiecte de controversă științifică ori surse de inspirație pentru creația din toate artele; ele reprezintă ipostazieri tipice pentru confruntarea dintre libertatea creatoare cu puterea politică, iar această situație tragică, transfigurată în operă, a căpătat anvergura unui mit literar. La 2000 de ani de la trecerea sa pe țărmul Tomisului, este justificată întrebarea care este stadiul receptării lui în România actuală, la care vrea să răspundă proiectul Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis prin antologarea exegezei contemporane [Popescu, Franga, ed., 2017: 903 p.][1].

Vocile exegezei sunt reprezentate de clasiciști de prestigiu, ca Liviu Franga, Mihaela Paraschiv, Ioana Costa, Ștefan Cucu, exegeți de marcă – Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea, Adrian Dinu Rachieru, Ilie Luceac, ori istorici ca Ioan Aurel Pop; acestora li se alătură personalități ale lumii academice din Italia, ca Paolo Fedeli, Grazia Maria Masselli, Rosalba Dimundo, Raffaele Giannantonio. Perspectivele de interpretare (de factură juridică, istorică, estetică, filologică, teoretică, critică sau comparatistă) se completează reciproc, iar vocile interpreților români (de pretutindeni) și străini se orchestrează coerent în contrapunct.

Paginile semnate de mari clasiciști români ne determină să reflectăm, încă o dată, la raportul dinamic dintre paradigmele antichității clasice, modernității și postmodernității și la caracterul supra-temporal al valorilor ca temei al salvării spirituale și morale a culturii și civilizației europene. Printr-o lectură de profunzime, de factură post-structuralistă și deconstructivistă, Liviu Franga propune în ‹Poemul posibil›: Poemul pe care Ovidiu nu l-a scris niciodată o ipoteză critică în răspăr cu exegeza anterioară; analizând elementele de discontinuitate discursivă din elegiile tomitane, el reconfigurează urmele unui poem în care poetul nu își declară „groaza, ci mulțumirea, chiar satisfacția – că trăiește. Inclusiv la Pont.” [Ibidem: 81].

Demolarea idolilor, răsturnarea valorilor instituite, pluralitatea căilor de acces către sensul vieții și al operei sunt strategii care aparțin deopotrivă literaturii și criticii actuale; ele migrează de la una la alta, în comuna căutare a izvorului de umanitate în haosul vieții reale sau ficționale, cu încercările ei superficiale sau esențiale. Metamorfoza, principiu pitagoreic al întregii existențe, asumat de Ovidiu în creația sa romană, devine deopotrivă principiu al poieticii tomitane și al criticii literare, care trasează drumul poetului către sine, drum al rostirii interioare a unei experiențe radicale, a cărei intensitate a avut un efect de ecou dincolo de milenii. Marin Mincu și-a construit romanul Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu pe o ipoteză asemănătoare; în interpretarea sa, Marin Mincu și revanșa barbarilor, Mircea A. Diaconu extinde problematica tematică, a toposului sacru dezirabil din roman, către cea a identității individuale și colective; iar concluzia sa este că miza romanului este „să transmită ceva europenilor despre români (și despre România profundă) printr-un artificiu istorico-narativ provocator” [Ibidem: 99].

Destinul istoric al poetului are un caracter exemplar pentru existența umană supusă „terorii istoriei” din toate timpurile, de aceea s-a impus în conștiința posterității cu forța unui mit livresc. În discursul său prefațial, Tomis după Tomis. Forța erorii, Liviu Franga subliniază faptul că Ovidius este unicul poet latin care a transpus în universul poeziei trăiri provocate de traume, de ruperea de propria condiție ontologică prin „forța erorii”. Eroarea augustană leagă însă poetul damnat de „ființa unui viitor nou ethnos”, care ne face implicit „și fii ai lui Ovidius” [Ibidem: 16]. În această calitate, se impune aproape ca o fatalitate numărul urmașilor săi care au avut o soartă asemănătoare, de la Dimitrie Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la Bogdan Petriceicu Hasdeu la Mircea Eliade. Despre Dumnezeu s-a născut în exil scrie și Iulian Boldea care observă, dincolo de corespondențele exterioare, tematico-biografice, dintre Ovidiu și Vintilă Horia[2], o dimensiune parabolică autoreferențială a romanului: „Aflat la limita dintre istorie și ficțiune, dintre mit și realitate, personajul lui Vintilă Horia trăiește, cu patos reținut, o experiență a rememorării și evaluării propriei opere și propriului destin” [Ibidem: 146][3].

Valoarea etică a cercetării științifice, aflate în slujba apropierii de adevărul creatorului și al operei sale, a cărei exersare devine vocație axiologică, implicând o transmutare a emoției în luciditate simpatetică, rigoare și spirit critic, o demonstrează cu asupra de măsură câteva studii. Un prim reper este textul Ioanei Costa, care analizează epistolele lui din perspectiva Epistolografiei poetice, definindu-le prin mărcile stilistice și elementele autoreferențiale raportate la genul, specia și tradiția literară cărora le aparțin. Referindu-se la cauzele relegării la Tomis, Mihaela Paraschiv realizează o Defensio Ovidiana sub specie aeternitatis (ecou al apologiei platoniciene pentru Socrate), într-un discurs riguros, sobru, clar, dens și elegant, model de analiză tabulară a scrisorilor lui Ovidius, puse în relație cu texte teoretice de factură retorică și juridică, cu informații istorice din antichitate și cu exegeze moderne, pentru a-și susține ipotezele și a-și afirma opiniile despre această eroare. Pentru mine, această metodă de lectură complexă, interdisciplinară, este la fel de seducătoare ca aceea în filigran a lui Liviu Franga și se înrudește îndeaproape cu aceea a lui Ioan Aurel Pop; articolul său, Ovidiu și barbarii din Pont, circumscrie versurile poetului cu precizie de miniaturist în contextul etnic, istoric, geografic și cultural în care a trăit Ovidius, oferind un motiv de reflecție asupra destinului istoric și cultural al omului și popoarelor în mijlocul cărora a trăit: „Cucerirea acestui pământ de către armata romană s-a împletit în Romania danubiană cu una spirituală, a cărei întruchipare este poetul rămas în Pont, ca etern simbol al Romei, Publius Ovidius Naso. El este romanul care a învățat getica, în vreme ce geții sunt ‹barbarii› care au învățat latina și s-au înnobilat pentru vecie cu moștenirea clasicismului roman”. Asumându-și integral această lectio, la sfârșitul excursului său Ioan Aurel Pop ne invită la un ospăț rafinat al cunoașterii sale, transpusă în formă poetică: propria sa traducere liberă, cu rimă, a versurilor 73-76 din Tristele: „Eu zac sub astă piatră, Ovidiu, cântărețul / Iubirilor suave, care-am plătit greu prețul / De treci pe-aici, dacă-ai iubit din plin, / Te roagă pentru el, să-i fie somnul lin” [Ibidem: 140].

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *