Arca lui Breban

La început a fost Puterea…

„Ce fel de patimă ieste carea
te chinuieşte?”

Dimitrie Cantemir,
Istoria hieroglifică

De la Dimitrie Cantemir, la Nicolae Breban, puterea ca sursă de inspiraţie, a atras, a fascinat, a monopolizat, putem spune, interesul şi talentul prozatorilor, a subordonat celelalte teme artistice, s‑a insinuat discret sau violent printre ele, încât totul ce părea la început altceva, se dovedeşte a fi în cele din urmă… putere multiplicată, metamorfozată, ca sub bagheta unui iluzionist căruia i‑a scăpat de sub control imaginaţia şi se răzvrăteşte împotriva celui care aspiră s‑o închidă într‑o carte şi apoi s‑o doneze în doze infime unei umanităţi însetate de senzaţii din ce în ce mai rafinate şi mai diverse.
Cititorul mai mult sau mai puţin avizat, dornic să pară mai mult decât să fie, iluzie în care cad inconştient mulţi dintre noi astăzi, în căutarea unei noi teme de dezvoltat într‑un eseu, aşa cum mi‑am propus eu, recunoaşte această stare atât de ambiguă, complexă, inepuizabilă, imposibil de captat şi de capturat în formule strâmte, în cuvântul putere, acest cuvânt‑zeu, supratema artei şi a nonartei din toate timpurile, din toate straturile, din toate zonele existenţei, fie că îl vezi tatuat sub forma unui cap de tigru pe bicepşii unui stripper, fie că e un grafitti pe un perete abandonat, sprijinindu‑l să nu cadă, fie că e un taler întins în staţia de metrou, lângă un artist care nu va cunoaşte niciodată aplauzele Scalei din Milano, şi care primeste fără să ceară, fie că… În fine, e monstrul cu faţa umană care nu doarme niciodată şi, metamorfozat în sute de prezenţe apetisante, de la vocea cristalină care îţi oferă imaginea unei iluzii în care nu vei evada poate niciodată, pe ecranul unei plasme uriaşe amplasate pe stradă, de la teancul de hârtii pe care le cară sub braţ „vânzătorul ambulant” (ah, nu ai fost niciodată tentat, când te lăfăi pe scaunul din dreapta şoferului, să‑i oferi tot mărunţişul din buzunar celui care la semafor te‑a ademenit cu evenimentele de pe prima pagină, oferindu‑i o sâmbătă liniştită?), până la puterea seducătoarelor mesaje infinite care se ascund, ca într‑o cutie a Pandorei, în spatele monitorului, ameninţându‑te cu prieteni de care nu duci lipsă, cu conversaţii de care nu ai nevoie şi informaţii inutile, cărora nu ai învăţat să le rezişti şi care‑ţi fac încet răni pe creier, răni ce vor degenera curând în cancere incurabile, dacă nu le stopezi evoluţia…
Recunosc, am căzut în plasa maleficei atracţii a Puterii. M‑am tratat de aceste dependenţe, creându‑mi o alta decât aceea de a manipula conştiinţe, alta decât aceea de a domina de la înălţimea unui top masele, alta decât aceea de a mă refugia în faţa unui monitor spre a conduce un regat din iluzii. Ăm alunecat în mrejele puterii de a nu avea nici o putere decât asupra mea. Şi nu mereu, nu în orice loc, nu la comanda cuiva. Am dorit să scriu o teză de doctorat despre conceptul de putere în literatură. Imposibilă încercare. Nu poţi scrie despre putere, uitându‑i pe filosofi, pe politicieni, pe economişti, pe savanţi şi, mai ales, uitându‑i pe Eschil, Sofocle, Euripide, Shakespeare, uitându‑l pe Iisus, care în ciuda puterii sale, a fost alungat de Putere. Nu poţi scrie despre putere în opera unui scriitor, ignorându‑i pe ceilalţi, pentru că, vrei sau nu, puterea traversează literatura făţiş, declarându‑se din titlu, sau perfid, insinuându‑se în cele mai prea puţin susceptibile romane, gata să o găzduiască, romane de dragoste, romane pentru copii, romane care se pot reduce la o singură pată cromatică, care îşi schimbă luminozitatea, reflexele, culoarea, puterea de iradiere, când benefică, când ucigătoare, în funcţie de perspectiva din care este privită, de ochiul celui care priveşte, capabil singur să discearnă frumuseţea sau banalitatea, mediocritatea acestei pete de culoare existenţiale, poate unică.
Mi‑au trebuit şapte ani să descâlcesc încurcatele iţe ale puterii, nodul gordian de sensuri pe care îl realiza puterea când încercam să mă apropii de ea, să‑i captez un sunet, o nuanţă, o picătură din sângele cu care i‑a contaminat pe cei care aveau sau nu nevoie de transfuzii de sentimente şi noi stări. Şapte ani în care puteam să concep un copil, să‑l duc la şcoală, şapte ani în care puteam să emigrez, să călătoresc, să trăiesc fascinante întâmplări, să aflu mii de poveşti şi să le aştern pe hârtie, să descifrez semnele lumii sau să mă las descoperită şi transformată în personaj al altor vieţi, şapte ani în care puteam să construiesc o clădire din cărămidă, oricât de mică şi de fragilă, la marginea unui lac sau a unei păduri, sau a unei mări. Eu am construit doar o fragilă ambarcaţiune de hârtie, căreia i‑am pus numele Puterea în literatura română şi i‑am îmbarcat clandestin sau nu pe toţi scriitorii bântuiţi, ca şi mine, de o obsesie, aceea de a capta într‑un personaj, într‑o operă, Puterea. Graţie inspiraţiei divine, graţie conducătorului meu ştiinţific, domnul profesor Dumitru Micu, căruia îi mulţumesc încă o dată pentru minuţiozitatea şi valoarea sfaturilor cu care mi‑a ghidat paşii, lucrarea mea a ajuns la bun sfârşit, după şapte ani de trudă, dar tema puterii nici nu m‑a epuizat şi e departe de a se fi epuizat pe sine.
Câteva capitole din teza mea de doctorat sunt consacrate scriitorului Nicolae Breban, scriitor la care tema puterii ocupă un loc foarte important. Pentru că fascinaţia pe care marele romancier o exercită asupra mea este permanentă, mi‑am propus să reiau cele două capitole şi, recitindu‑le, să mă las dusă de data aceasta mai puţin de acribia doctorandului care nu vrea să omită nici o opinie consacrată despre opera Maestrului, ci mai mult de bucuria cititorului care se autodescoperă în romanele lui Breban într‑o complicitate afectivă, morală, intelectuală, având de multe ori impresia că – într‑un straniu proces de simbioză a omului‑carte, răsfăţat de multe ori cu gingaşa formulă drept „şoarece de bibliotecă” – eu însămi am devenit un personaj al unui roman de Nicolae Breban şi am pornit în căutarea dublului meu malefic sau benefic, stăpân sau slugă, victima mea sau călăul meu, pereche a cărei necesitate o conştientizam de mult, fără să‑i calculez exact dimensiunile.

De la liderii politici până la cei religioşi, puterea este preocuparea permanentă a acestora, expresie a unor voinţe puternice, pentru care cuvântul „limită” nu există. „Voinţa de putere” reprezintă aspiraţia fiinţei umane de a se întrece necontenit pe sine, de a‑şi spori şi descătuşa puterile spiritului, aspiraţie care se caracterizează prin frumuseţe şi măreţie. Încă din cele mai vechi timpuri ale omenirii, după cum mărturisesc istoricii, societatea omenească a fost preocupată de propria sa putere, vizibilă sau dimpotrivă, mascată, şi cu atât mai periculoasă. La nivelul societăţilor, al grupurilor sociale, puterea s‑a angajat de multe ori în proiecte distructive, devenind dintr‑un impuls benefic, un instrument al sinuciderii sau ameninţării cu dispariţia a unei civilizaţii. După cum vom demonstra, voinţa de putere conţine totodată şi o nefastă exagerare, care produce consecinţe monstruoase, chiar repugnante pe plan personal şi social. A pretinde propriului spirit să‑şi suprime orice atitudine de supunere faţă de alţi oameni sau faţă de legile sociale şi morale, reprezintă o periculoasă exagerare. Voinţa de putere poate promova libertatea, dar nu anarhia ce poate duce nu doar la distrugerea celui ce o promovează, ci la distrugerea omenescului în general. Puterea şi consecinţele ei au fost o sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru marile genii ale literaturii şi istoriei universale: Eschil, Sofocle, Euripide, Shakespeare, Napoleon, Hitler, Lenin, Stalin, Ceauşescu. A
Între putere şi voinţă există o strânsă legătură, demonstrată de‑a lungul timpului de filosofie şi de psihologie. Din punctul de vedere al psihologiei, „voinţa a fost derivată, fie din gândire (Herbart o definea ca act elaborat prin intermediul gândirii şi centrat pe efectuarea de alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate. (Wundt o definea ca formă de organizare şi stăpânire‑gestionare raţională a afectivităţii).”^[1] Sintetizând mai multe opinii ale unor psihologi celebri în legătură cu voinţa, Mihai Golu consideră că „cel mai adecvat este să situăm voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare/ autoreglare, al căror rol principal rezidă în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. La om aceste mecanisme interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.”^[2]Ştefan Zisulescu afirmă că „voinţa joacă un rol foarte important în structura caracterului, alături de factorul intelectual şi de cel afectiv, unele dintre trăsăturile care s‑au cristalizat cu o semnificaţie majoră ale voinţei pot fi considerate şi ca trăsături de caracter, deoarece prin activitatea voluntară se imprimă caracterului diferite însuşiri, ca de exemplu: energia, stăpânirea de sine, perseverenţa, fermitatea etc.”^[3] Deoarece voinţa nu trebuie confundată cu caracterul, vom remarca faptul că „trăsăturile voluntare de caracter prezintă însemnătate numai în măsura în care sunt corect orientate din punct de vedere social.”^[4] În lumina acestor observaţii, vom analiza personajele considerate voluntare, atât acelea care îşi subordonează trăsăturile voluntare unor scopuri pozitive, benefice celor din jur sau societăţii, cât şi acelea care şi le folosesc pentru realizarea unor interese meschine, personale, cu caracter negativ, distructiv la adresa celorlalţi.
Dorinţa de putere are aceeaşi vârstă cu civilizaţia umană şi s‑a dovedit de atâtea ori fertilă şi totodată provocatoare de mari cataclisme sociale. Ea există şi va exista cât timp va dăinui fiinţa umană, care încearcă să o canalizeze spre binele, dreptatea şi fericirea indivizilor. Unii psihologi şi‑au exprimat pesimismul în legătură cu această posibilitate: „Omul încearcă să‑şi satisfacă nevoia de putere în detrimentul aproapelui său, să‑i exploateze munca fără a‑l despăgubi, să‑l utilizeze sexual fără consimţământul său, să‑şi însuşească bunul altuia, să‑l umilească, să‑i impună suferinţe, să‑l martirizeze şi să‑l ucidă!”^[5]. Voluntarismul nu a constituit doar obiectul psihologiei şi al teologiei, ci, mai ales, al filosofiei. Din acest motiv poate deveni oportun un scurt istoric al filosofiei voluntariste, urmărind acele sisteme filosofice a căror cheie de boltă o reprezintă voinţa. În jurul acestui concept s‑au construit numeroase sisteme filosofice, începând cu Empedocles şi filosofia stoică – o adevărată apoteoză a voinţei, căreia i se acordă locul cel mai proeminent în sistemul ei de valori, continuând cu Evul Mediu, când voluntarismul consideră voinţa funcţiunea centrală a sufletului, judecata şi raţionamentul fiind manifestări ale voinţei, până la armonioasa şi solida construcţie arhitectonică a sistemului filosofic al lui Schopenhauer.
Prin sistemul filosofic al lui Schopenhauer, filosofia modernă ajunge la o concepţie esenţial voluntaristă, foarte personală, dar în care se recunosc – după cum a specificat şi filosoful însuşi, marii săi maeştri Kant şi Platon – şi în care nu lipseste influenţa romantismului din timpul său, timp al studiului ştiinţelor naturii, pe care Schopenhauer le‑a abordat cu interes, influenţa religiei creştine, si mai ales a budismului. Specialiştii susţin că în filosofia sa se simte influenţa lui Goethe şi a lui Spinoza, deşi există o diferenţă enormă între intelectualismul lui Spinoza şi voluntarismul lui Schopenhauer. În filosofia raţionalistă a lui Spinoza ar fi găsit Schopenhauer germenii care l‑au condus către voluntarism. Influenţa romantismului, pe care filosoful n‑a recunoscut‑o, se constată în principalele trăsături ale filosofiei sale, care sunt de fapt şi trăsăturile acestui curent: subiectivismul, intuiţionismul şi, ca stare afectivă dominantă, melancolia, înclinaţia spre pesimism. Kant susţine că nu putem cunoaşte lumea decât dacă o raportăm la noi şi că subiectul cunoscător nu are acces dincolo de fenomenalităţi, că „lucrul in sine” (numenul, chintesenţa lumii) îi este principial inaccesibilă. Critica raţiunii pure, lucrarea sa fundamentală, se opreşte acolo de unde intuiţia tocmai ar vrea să pornească. După Schopenhauer, separaţia lume fenomenală – lume noumenală este cu neputinţă de operat. Ea nu poate fi susţinută. Spre deosebire de Fichte, Schelling, Hegel, el pretinde a cunoaşte lumea ca realitate obiectivă. El mărturiseşte că „metoda mea este, aşadar, experimentală, analitică, inductivă; cea a metafizicienilor panteişti este sintetică şi deductivă…”^[6] Schopenhauer ocupă, aşadar, un loc intermediar între maestrul său, Kant, şi duşmanul său, Hegel. În timp ce Kant afirmă că metafizica nu poate şti nimic, Hegel susţine că ea poate şti totul, iar Schopenhauer afirmă că ea poate şti câte ceva, şi anume, ceea ce este conţinut în întreaga experienţă. Acesta este punctul de plecare al lui Schopenhauer: „Lumea este reprezentarea mea. Această propoziţie este un adevăr pentru orice fiinţă vie şi înzestrată cu gândire, deşi numai la om ea ajunge să se transforme în cunoaştere abstractă şi conştientă.”^[7]Prima carte din primul volum tratează problema lumii ca reprezentare, supusă principiului raţiunii suficiente, apoi despre obiectul experienţei şi al ştiinţei. Filosoful afirmă că lumea ca obiect (care este lumea ca reprezentare) nu este decât suprafaţa universului. Avem însă şi o faţă internă, un adevărat lucru în sine. Fondul oricărei acţiuni, în afara noastră, ca şi în noi, este aşadar voinţa, ca obiectivare imediată a lumii. „Am ales, spune Schopenhauer, acest cuvânt, voinţă, în lipsă de ceva mai bun, ca denominatio a portiori, dând concepţiei comune de voinţă o extindere mult mai mare… Am numit genul după specia cea mai înaltă, după cea a cărei cunoaştere imediată o purtăm în noi şi care ne conduce la cunoaşterea mediată a celorlalte.”^[8] În timp ce conceptul de forţă are ca bază, ca toate celelalte, cunoaşterea lumii obiective, adică fenomenul, reprezentarea, şi aici îşi are el originea; el este abstract şi ţine de domeniul unde domneşte determinismul efectelor şi al condiţiilor lui, „conceptul de voinţă este singurul dintre toate care nu‑şi are originea în purul fenomen, nici în pura reprezentare, ci care vine din interior, care iese din conştiinţa fiecăruia, în care fiecare îşi recunoaşte propriul său individ, în mod imediat, fără nici o formă, chiar şi forma de subiect şi de obiect; căci, aici ceea ce cunoaşte şi ceea ce este cunoscut coincid.”^[9]Schopenhauer afirmă că trupul este pentru creier o simplă reprezentare, dacă el nu se mişcă, mişcarea anulează caracterul de simplă reprezentare a corpului, adică există ceva care pune în mişcare corpul, care voieşte mişcarea corpului. Certitudinea voinţei ne este descoperită de mişcările corpului şi de stările lui afective. Gânditorul ajunge la concluzia că voinţa este esenţa fenomenelor materiei, că adevăratul spirit al lumii este voinţa.
În cartea a II‑a, vol. I, cap. 21, filosoful afirmă că voinţa este constantă, întreagă de la început, identică cu sine. Voinţa are unitate şi numai ea rămâne neschimbată. Intelectul se subordonează voinţei şi îi devine instrument. Voinţa este un „orb puternic cărând în spate un schilod cu vedere”. Voinţa este veşnică dorinţă şi nesatisfacerea dorinţei (care emană dintr‑o nevoie organică), are ca urmare suferinţa. Tripticul devine, deci: voinţă‑dorinţă‑suferinţă, şi dacă voinţa este egală dorinţei, iar dorinţa suferinţei, voinţa va fi una cu suferinţa. Voinţa ajunge la negarea dorinţei de a trăi, atunci când cunoaşterea totală a întregii sale esenţe acţionează asupra ei ca un sedativ al voinţei.^[10] Afirmată, existenţa trăieşte ceea ce voinţa vrea în mod inconştient (voinţa de a trăi). Negată, existenţa ca voinţă îşi conştientizează durerea şi încetează de a mai voi (negarea voinţei de a trăi). Între afirmarea şi negarea voinţei avem morala ca deosebire între bine şi rău. Ascetismul generalizat poate distruge specia, sinuciderea – doar individul. Binele echivalează înlăturării durerii din lume, deci suprimării vieţii, căci viaţa este voinţă, adică durere. Sinuciderea este o soluţie logică, nu morală.^[11] „Departe de a fi o negare a Voinţei, sinuciderea este o dovadă de afirmare a Voinţei. Căci negarea Voinţei constă nu în faptul de a avea oroare de suferinţele vieţii, ci în faptul de a detesta plăcerile acesteia. Cel care se sinucide ar vrea să trăiască; el nu este nemulţumit decât de condiţiile în care îi este dat să‑şi ducă viaţa.” În rezumat, putem spune că lumea în care trăim este în esenţa ei voinţă şi reprezentare, reprezentare care presupune o formă, deci e relativă. După înlăturarea acestei forme şi a tuturor celor subordonate ei, ceea ce rămâne este voinţa, lucrul în sine propriu‑zis.

Note:
^[1] Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de mâine, 2000, pag. 274.
^[2] Mihai Golu, op. cit., pag. 274‑275.
^[3] Ştefan Zisulescu, Caracterul, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 120.
^[4] Ibidem.
^[5] Freud, apud, Claudiu Iordache, Polul de putere, Editura Irini, 2002, pag. 256.
^[6] Alfred Fouilee, Istoria filosofiei, Casa editorială Odeon, 2003, pag. 186.
^[7] Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Iaşi, Editura Moldova, 1995, pag. 69.
^[8] apud Alfred Fouilee, op. cit., pag. 189.
^[9] Ibidem, pag. 189.
^[10] Arthur Schopenhauer, op. cit., cap. 68.
^[11] Idem, cap. 69.