Artă și destin – Album

Oricât de slab, omul este dator să reziste. Oricât te‑ai duce la fund și crezi că ai ajuns la capătul rezistenței, că ești pierdut, distrus, predat morții, te agăți întotdeauna de un gând, de o nădejde, de un fir de păr ce te leagă de transcendent și te salți deasupra.
O biografie poate motiva o existență. Arta, cu siguranță, un destin. În anii tineri alegerea Căii, în cazul lui Alecu Ivan Ghilia, a ținut mai cu seamă de revelație… Revelația a fost singura în măsură să‑i permită ca prin ochiul interior să poată intra în labirintul Sinelui. Revelația are dimensiunea sacrului, opțiunea doar pe aceea a mundanului. Artistul le‑a cunoscut pe amândouă, în proporții diferite, împletite potrivit unei dialectici a firii și unui adagiu semnificativ: credo, vides. Cine are acces la credință va putea vedea cu adevărat. Ceva mai târziu își va aminti sfatul Maestrului Corneliu Baba: „ce vede ochiul, nu trebuie să uite mâna…”

Pictorul Ghilia nu are vocația enormă a unui mistic, ci se așază în orizontul intelectual al celui care are mai multe întrebări decât răspunsuri… A aflat de timpuriu că Dumnezeu locuiește în fiecare operă frumoasă și, de aceea, după îndelungate stări de peisaj unde a zărit uneori chipul Creatorului, a scrutat și propriul său chip.
În buna tradiție iconografică bizantină… Alecu Ivan Ghilia face din cele câteva autoportrete povestea unei existențe… Întâmplarea divină de a fi îl obligă la reflecție și se gândește pe sine cu emoția și curiozitatea întâlnirii unui necunoscut. Chipul sugerează sfințenia ca Mântuire, iar expresia, bucuria de a privi lumea în ochi.

În general, pentru Alecu Ivan Ghilia portretul are semnificația icoanei chiar dacă cei care îi sunt modele aparțin universului său de intimitate… Chipul mamei… are înțelepciunea resemnării, dar ar vrea parcă să înțeleagă rosturile lumii, cu bunele și cu relele ei, construindu‑se pe sine doar prin muncă și credință, înălțând prin rugăciuni și prin nașterea unicului fecior autenticul altar al vieții.
Caracterolog profund și subtil totodată, Alecu Ivan Ghilia spune prin astfel de opere mai mult decât suntem noi dispuși să acceptăm.
Capacitatea expresivă a portretelor le conferă, dincolo de virtuțile plastice evidente, veridicitate și firesc, sentiment și, prin acestea, vibrație sensibilă… Atent la toate elementele din recuzita expresivității și ale psihologiei profunde, artistul a ajuns până în proximitatea măștii ca stadiu ultim al erodării ființei interioare.
În galeria portretisticii lui Ghilia, chipul mamei are tensiunea aproape tragică a resemnării în fața destinului…
În același spațiu spiritual, se situează portretul Lemnarului… Expresivitatea și dramatismul acestui portret mă fac să cred că Alecu Ivan Ghilia a izbutit o capodoperă a suferinței și speranței. Îl simt, ca și în alte compoziții pe teme religioase, apropiat și contemporan spiritual cu El Greco…
Nu poate fi ignorată nici propria sa bucurie de a fi devenit, în timp, el însuși tată…

O lucrare în pastel, Alexandra – căreia îi va dedica un întreg ciclu, ea însăși pictoriță de talent – are delicatețea iubirii paterne și nostalgia unor amintiri dureroase…

O altă imagine, simbol al existenței tainei familiei, Liana mică pare a fi o elocventă ipostază a iubirii paterne… Psiholog sensibil la nuanțe, pictorul are, în plan literar, finețea îndelung exersată a lui Proust.