Filmul, mon amour de Călin Căliman
Filmul, mon amour – Dialog cu maestrul Călin Căliman* –
George Canache, Dinu Moraru
– Stimate maestre Călin Căliman, sunteţi unul dintre cei mai importanţi istorici şi critici români de film din ultima jumătate de secol, mărturie fiind cele peste 6.000 de articole publicate în revistele de cultură ale vremii – să amintim că mai bine de două decenii aţi redactat pagina din „Contemporanul” dedicată celei de-a şaptea arte –, precum şi cărţile despre istoria cinematografiei naţionale şi marile ei personalităţi. În acelaşi timp, aţi îndrumat paşii de început ai câtorva generaţii de studenţi, unii dintre ei devenind nume de prim rang ale filmului românesc. Ca o recunoaştere a meritelor dvs., aţi făcut parte din juriile multor festivaluri naţionale şi internaţionale, la unele dintre ele în calitate de preşedinte. Când şi cum a apărut această dragoste lungă de-o viaţă şi ce înseamnă filmul pentru dvs.?
– Este foarte greu de precizat când şi cum a apărut această „dragoste lungă de-o viaţă” pentru film. Cert este că, încă din copilărie, filmele şi spectacolele de teatru braşovene m-au atras (şi chiar m-au pasionat) în mod special. Dar ar fi de făcut câteva precizări, cred, esenţiale. O bună perioadă din anii copilăriei mele s-a desfăşurat în vreme de război. Apoi, după 1944, repertoriile cinematografice şi teatrale au fost, practic, sacrificate: pe ecrane rulau, în proporţie de 80-90%, filme sovietice (nu dintre acelea clasice, ci filme de propagandă stalinistă). S-a rătăcit, totuşi, la cinematograful „Popular” din Braşov (pe vremea aceea Braşovul avea cinematografe!), un film englezesc, numit pe româneşte Drumul spre stele (l-am identificat ulterior, asta a fost o principală „temă” a mea de intrare în lumea cinematografului: este vorba despre A Matter of Life and Death, un film din 1946 de Michael Powell şi Emeric Pressburger), un film care a rămas adânc întipărit în memoria mea cinefilă şi care, neîndoios, mi-a deschis drumul spre cinematograf. O secvenţă anume m-a impresionat în mod special şi a rezistat în timp: pentru erou, un aviator aflat între viaţă şi moarte (David Niven), timpul se oprea în loc, şi, ca să sugereze aceasta, autorii filmului au recurs la un truc: câteva personaje jucau ping-pong, iar mingea încremenea deasupra fileului când timpul se oprea în loc pentru eroul principal.
Dar eram, pe vremea aceea, şi un înrăit spectator de teatru; ţin minte, de pildă, că am văzut de 13 ori, la teatrul braşovean, Ultima oră de Mihail Sebastian, cu Geta Grapă – pe care am numit-o „minunea tinereţii mele” –, superbă, în rolul Magdei Minu. Sunt, acestea, sigur, „elemente” care mi-au marcat destinul. Îngăduiţi-mi o paranteză: cu vreo doi ani în urmă, prietenul şi colegul meu, criticul de teatru Constantin Paraschivescu a publicat o amplă monografie a teatrului braşovean, în care a inclus şi un articol al meu, intitulat chiar „Minunea tinereţii mele: Geta Grapă”. N-am reuşit, însă, nici până acum să achiziţionez un exemplar din această carte, şi mărturisesc că acesta rămâne un mare regret al vieţii mele. Închid paranteza.
Am avut, apoi, în anii facultăţii un profesor, Vicu Mândra, care m-a îndrumat spre teatru şi film, îndemnându-mă ca, după absolvirea filologiei, să urmez şi cursurile secţiei de teatrologie-filmologie de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, ceea ce am şi făcut, pentru ca, apoi, ajungând la revista „Contemporanul” (iniţial pentru o lună de practică în producţie, în vara anului 1957, apoi reţinut în redacţie drept colaborator permanent şi angajat, la 1 aprilie 1959, de către mai marii publicaţiei, care erau la ora aceea directorul revistei, minunatul publicist George Ivaşcu, redactorul-şef Ioan Grigorescu şi admirabilul secretar general de redacţie Roger Câmpeanu), să primesc misiunea de a mă ocupa de paginile consacrate iniţial teatrului, şi apoi filmului. Cam acesta a fost drumul meu spre „dragostea lungă de-o viaţă”, cum frumos i-aţi spus dvs.
– Care au fost, de-a lungul timpului, iubirile „cinematografice” ale criticului de film Călin Căliman?
– Aş începe această listă personală cu filmul (amintit) care mi-a marcat adolescenţa, Drumul spre stele, de Michael Powell şi Emeric Pressburger. Din perioada începuturilor m-am ataşat şi de comedia rusească Toată lumea râde, cântă şi dansează, de Grigori Alexandrov. Pe urmă, aş face precizarea că preferinţele mele sufleteşti au mers în primul rând spre filme franţuzeşti: nu pot lipsi din această listă comediile lui Jacques Tati Vacanţa domnului Hulot sau Unchiul meu, dar nici comedioare mai uşoare, precum Mama, tata, bona şi eu de Jean Pierre Le Chanois, cu Nicole Courcel şi Robert Lamoureux, superbul musical Umbrelele din Cherbourg de Jacques Demy, cu minunata Catherine Deneuve, sau filmul subtil despre lumea filmului Noaptea americană, de François Truffaut; m-am ataşat apoi de minunatul film al lui Vittorio de Sica Miracol la Milano, de drama suedeză N-a dansat decât o vară de Arne Mattsson, cu Ulla Jacobsson (acest film l-am văzut împreună cu Nichita Stănescu, căruia nu i-a plăcut defel, abia peste ani dându-mi seama de ce: lui Nini nu i-au căzut bine niciodată iubirile nefericite), m-am ataşat de romanticul film britanic al lui Billy Wilder Apartamentul, cu Shirley McLaine şi Jack Lemmon, şi de comedia romantică americană Nopţi albe la Seattle de Nora Ephron, cu Tom Hanks şi Meg Ryan, aş adăuga apoi capodopera lui Andrei Tarkovski Andrei Rubliov; iar dintre filmele româneşti, în afara celor clasice, care nu pot lipsi din această listă de suflet (mă gândesc la peliculele La Moara cu noroc de Victor Iliu, Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, Reconstituirea lui Lucian Pintilie, dar chiar şi la Independenţa României de Grigore Brezeanu din 1912), aş aduce în discuţie şi alte filme din preistoria cinematografiei autohtone, precum Lia de Jean Mihail, Maiorul Mura de Ioan Timuş, apoi O noapte de pomină de Ion Şahighian; din anii următori m-au cucerit filme precum Directorul nostru de Jean Georgescu, Paşi spre lună de Ion Popescu-Gopo, Moara lui Călifar de Şerban Marinescu (îndeosebi pentru personajul Tecla, interpretat de Elena Albu), Un film cu o fată fermecătoare de Lucian Bratu (cu superba Margareta Pâslaru în rolul Ruxandrei), Lumina palidă a durerii de Iulian Mihu (cu senzaţionala Lină a Lilianei Tudor), Cursa de Mircea Daneliuc, Adela de Mircea Veroiu, Rochia albă de dantelă de Dan Piţa, Secretul armei secrete de Alexandru Tatos, Restul e tăcere de Nae Caranfil, Moartea domnului Lăzărescu şi, neapărat, Sieranevada de Cristi Puiu…
Recenzii
Nu există recenzii până acum.