Eugenio Barba şi mărul de aur

Eugenio Barba şi mărul de aur de Diana Cozma

Mărul de aur

Vreau să cred că drumul lui Eugenio Barba este cel în care întâlneşte copacul de care atârnă pe creanga cea mai de sus un măr de aur şi fără să îi pese de cei din jurul lui, de privirile lor arogante sau scânteind a dispreţ, se caţără în copac, în plină lumină de zi, şi culege mărul. Mărul norocos al destinului. Curaj, perseverenţă, credinţă de nezdruncinat în vocea lăuntrului care mereu îi şopteşte drumul pe care să-l urmeze, căci este drumul lui.

Eugenio Barba, vizionar, reformator, artist, dramaturg-regizor, maestru, scriitor, în dramaturgia sa, în cuvintele sale imortalizate în reflecţii asupra sensului şi condiţiei artei teatrului şi a artistului, în cercetările de natură artistică şi ştiinţifică, în laboratorul de teatru, sesiunile Şcolii Internaţionale de Antropologie Teatrală forjează un act artistic unificator prin coprezenţe ale contrariilor, întrupări ale simultaneităţilor, combinări temporale şi spaţiale, dintre trecut şi viitor, dintre Est şi Vest, declanşând „o revoluţie copernicană fără de care ştiinţa teatrului de la sfârşitul secolului XX ar fi incomprehensibilă” (Savarese 2010: 560); operează o transmitere a cunoştinţelor sale prin varii forme care transcend frontierele teatrului şi irump în cultură şi concomitent în ştiinţă; încarnează în biosul-în-viaţă, adică în Spectacolul cu majusculă, o călătorie către originile teatrului, către rădăcinile sale, dans şi cânt; înfăptuieşte un act de regenerare a dramaturgiei prin figurarea sa ca muncă a acţiunilor, prin eliberarea totală a spectacolului de tiranii săi temporari fie text dramatic preexistent, fie linie/culoare: Daţi-mi voie să mai repet încă o dată că nu numai munca scriitorului e zadarnică în teatru. Munca muzicianului e şi ea zadarnică acolo, după cum tot zadarnică e şi munca pictorului. Numai atunci când oamenii de teatru vor fi din nou uniţi, se va naşte o artă atât de măreaţă şi atât de universal îndrăgită, încât profeţia mea este că înlăuntrul ei se va găsi o nouă religie. Acea religie nu va mai predica, ci va revela. Nu ne va arăta imaginile definite pe care ni le arată sculptorul şi pictorul. Va dezvălui ochilor noştri gândul, pe tăcute – prin mişcări – în viziuni. (Craig 2012: 116) Visul/utopia lui Craig îşi află sublimă împlinire în dramaturgia lui Barba, căci ochilor noştri de spectator li se relevă tărâmurile ascunse ale gândului-în-mişcare (Barba-Savarese 2006: 104).

Studiile sale ştiinţifice, biologice, sunt reflectate în munca cu actorul, în întrezărirea acelor surse narative care expandează orizontul summum-ului de cunoştinţe vehiculat într-o anumită felie temporală, în practicarea cunoaşterii paradoxale, armoniei antinomiilor, în investigaţiile detaliate asupra naturii şi condiţiei spectatorului. Dramaturgia sa este plăsmuită astfel încât se adresează simultan creierului reptilian care corespunde fluxului mişcării, creierului paleo-mamalian, adică, fluxului sentimentului şi creierului neo-mamalian, fluxului gândirii (Turner 1988: 161), căci spectacolul se instituie într-un organism viu, deliberat structurat pe multiple nivele care stârnesc reacţii în spectator, acesta tresăltând sub biciuirea simţurilor, ridicarea vălurilor ce-i astupă intelectul. Doreşte ca spectacolul să înfierbânte memoria spectatorilor şi să mângâie o rană în acea parte din ei care trăieşte în exil. Spectatorul are dreptul să fie legănat de o mie de subterfugii ale divertismentului, de plăcerea simţurilor şi de stimularea intelectului, de imediateţea emoţională şi de rafinamentul estetic. Dar esenţialul este transfigurarea unui spectacol efemer într-un virus care se înrădăcinează în carnea sa, provocând o optică singulară: cea a privirii răsturnate, adresată către interior. (Barba 2012b: 348)

„Ţara mea poate fi definită un voluntar exil. Ţara în care locuiesc este teatrul.” (Barba 2010a: 61) Ţara Teatrului, în care Eugenio Barba călătoreşte neobosit, e concomitent cea a ţinuturilor fascinante ale interiorităţii şi cea a peisajelor mundane. Văd exilul său voluntar precum cel al inadaptatului jungian, care doar trăind această condiţie ajunge să creeze o operă de artă vie. Desluşesc exilul său pe mai multe paliere: o înstrăinare de locul natal, o distanţare de tipurile de teatru instituţionalizat şi aşa-numit de avangardă, o rupere totală şi definitivă de căile parcurse de către strămoşii teatrului. Locul pe care îl numeşte acasă este cel pe care îl mobilează cu spectacolele sale, cercetările sale, distanţarea de tipurile de teatru existente provoacă identificarea celui de-Al Treilea Teatru, desprinderea, prin retezarea cordonului ombilical de modul de apropriere şi transpunere a teatrului aparţinând strămoşilor, survine ca un efect al eliberării vocii sale personale, configurării stilului său insolit.

Ţara Teatrului nu are un nume precis, nu are frontiere strict trasate. Este ţara în care drumul lui Eugenio Barba izvorăşte din Brindisi, locul naşterii sale, şerpuieşte spre Gallipoli, locul copilăriei sale: „o insuliţă legată de uscat şi de suburbii printr-un pod lung, aflat în bătaia vântului”, (Barba 2012b: 29) se îndreaptă spre Napoli, locul anilor de colegiu militar unde „trăieşte în două realităţi distincte, respectând simultan regulile fiecăreia dintre ele: viaţa evenimentelor cotidiene şi cea a unei realităţi interioare, făurite din vise şi fantezii” (Barba 2012b: 113-114), tumultuos urcă spre fiordurile Nordului şi în Norvegia simte pe propria sa piele condiţia de emigrant şi pătrunde în tainele artei de a suda (Barba 2012b: 191-192), visează la casa lui Ramakrishna din Calcutta şi nu pregetă să se îmbarce ca marinar, să cutreiere mările spre Asia; urmează studii de literatură franceză şi norvegiană şi istoria religiilor la Universitatea din Oslo, călătoreşte prin Israel unde simte acut neputinţa şi suferinţa fragilei fiinţe umane gâtuită de ghearele istoriei, următoarea destinaţie e Varşovia, şi, pe urmă, Opole la Teatr 13 Rzędów.

„Polonia e patria mea profesională. Aşa am considerat-o mereu, fiindcă aici am trăit anii fundamentali ai uceniciei mele. Aici am asimilat limba muncii, atitudinea critică faţă de istoriografie, bazele cunoaşterii şi tensiunile ideale ale artizanatului teatral.” (Barba 2010a: 53-54)

În Pământ de cenuşă şi diamant. Ucenicia mea în Polonia urmată de 26 de scrisori de la Jerzy Grotowski către Eugenio Barba – autobiografie, reflecţii despre teatru, meditaţie, jurnal, confesiune, poveste a doi frumoşi rebeli care pornesc cu mâinile goale la un război cu prejudecăţile sociale şi politice şi culturale şi care aleg teatrul ca şi câmp de bătaie – evocă primii ani ai căutărilor sale pe drumul teatrului. Este povestea unor tineri fără de nume care îşi croiesc propriul drum, revoluţionează teatrul şi ajung celebri. O poveste de iubire. Ce ne spun ei? Zdrobeşte sub tălpile tale goale evidentul. Nu te supune normei. Căutarea nu îşi află capăt în spectacol. Acţiunea: are loc în regatul lui Ubu, într-o Polonie sumbră, mişunând de agenţi ai poliţiei secrete, informatori, un ţinut guvernat de politică culturală. Timpul: 1961-1964, rememoraţi cu farmec şi umor de Barba, sunt anii de ucenicie, petrecuţi alături de Grotowski la Teatr-Laboratorium 13 Rzędów din Opole. Ritmul: dinamic, antrenant, leagă precum firul de aţă ce cârpeşte găurile memoriei, crâmpeie de viaţă. Pentru prima oară sunt publicate 26 de scrisori ale lui Jerzy Grotowski către Eugenio Barba care dezvăluie relaţia lor de prietenie şi colaborare de o viaţă. Şi în acelaşi timp este povestea celor care nu renunţă în ruptul capului la visele lor. Se abat din drum pentru a-şi descoperi propriul drum. Îşi recunosc maeştrii pentru a deveni într-o bună zi ei înşişi maeştri: „Recunosc în Jerzy Grotowski pe Maestrul meu. Şi totuşi nu mă simt nici un elev al său, nici un discipol al său. Întrebările sale au devenit ale mele. Răspunsurile mele, mereu, sunt mult diferite de ale sale” (Barba 2010a: 55). O autobiografie exemplară, neobişnuită, prăvălindu-se asupra cititorului, năucindu-l, o poveste ce demască totul şi, în fond, nimic, lămurindu-ne pentru a mia oară că nici măcar în teatru masca nu are altă utilitate decât aceea de a fi smulsă de pe faţă. Care rămâne să fie chichirezul? Simplu. Totul e să mai ai faţă după ce masca este dată jos.

Scriitura lui Eugenio Barba este subtilă, presărată cu ironie, umor, nostalgie, rigoare, directeţe, oralitate, dinamism, un stil viu-viguros.

Din depărtare, imaginile filmului lui Andrzej Wajda Cenuşă şi diamant, lectura textelor extraordinare ale scriitorilor şi poeţilor Brandes şi Rózewicz, Strikowski, Andrzejewski şi Tuwim publicate în numărul dedicat Poloniei al revistei îngrijite de Jean-Paul Sartre, Les temps modernes (Nagel Rasmussen 2006: 16), îi vorbesc tânărului de Polonia ca o ţară a celor o mie şi una de nopţi. Poveştile arabe sunt depănate timp de treizeci de luni în Teatr 13 Rzędów: ”Printr-o uşă minusculă, am păşit într-un coridor mic şi îngust, care era folosit şi ca foaier şi din care intrai într-o încăpere nu mai mare de optzeci de metri pătraţi” (Barba 2010b: 32).