Împotriva uitării

Împotriva uitării de Alexa Visarion

„Alexa Visarion a aliat drumul artei cu acela al vieţii, în moduri diferite, dar fără a abandona, nici trăda ceea ce revela încă de la început. Un destin şi o vocaţie. Alexa este un semn al talentului al cărui germene a fost prezent dintotdeauna în fiinţa sa.” (George Banu)

„Două sunt calitățile care cred că au definit prin excelență teatrul practicat cu obstinație de Alexa: originalitatea și forța. O originalitate nu formală, nu a exteriorului – originalitatea cea mai autentică care a provenit din profunzimea analizei, din adâncimea la care a forat întotdeauna gândul regizorului și la care te invita, fără să-ți lase posibilitatea să te sustragi, să-l însoțești. Texte pe care erai sigur că le cunoști și pe care, eventual, le-ai mai și văzut în alte versiuni scenice îți apăreau în montările lui Alexa într-o plurivalență pe care nu ți-ai imaginat-o până atunci. Nimic spectaculos de dragul spectacolului, nici un efect facil făcut să ia ochii. Totul esențializat și livrat cu o rigoare și cu o forță cu totul ieșite din comun, într-un deplin respect față de scriitura autorului.” (Radu F. Alexandru)

„Ce a adus Vis în viața mea? Un spor de lumină, iubire, o atenție a inimii rară, tot mai rară în ziua de azi, precum și atâtea lucruri circumscrise, mai degrabă, imperiului inefabil, fără care n-ar mai respira ariștii, poeții și – îmi sugerează ceva de nedescris, de nespus – oamenii care fac parte din legiunile îngerilor. Alexa Visarion e un purtător de lumină, o lumină dăruită celor din preajmă firesc, adică așa cum își desfac aripile ample condorii, așa cum se lansează aceste păsări de vis spre înălțimi neghicite decât de cei care știu să privească totul prin ocheanul iubirii necondiționate, pe care se ține lumea și tot ce are ea mai frumos în articulațiile ei sublime, sublime…” (Aura Christi)

„Arta este un act personal împotriva uitării, o luptă împotriva morţii”  Shikibu Murasaki (n. 977 – d. 1016 ) – Povestea lui Genji

CREAŢIA ŞI TIMPUL

Pentru om, timpul poate fi o suprapunere de existenţe efemere şi nu se aseamănă în niciun chip cu timpul obiectelor pe care trecerea evenimentelor nu le atinge.
„A munci nu înseamnă a produce doar lucruri, ci a da un preţ timpului.” (Delacroix)
Prezenţa ritualică, prezenţa adevărată, cea spirituală nu este de la sine înţeleasă şi solicită creativitatea noastră continuă.
Din punct de vedere ezoteric, Timpul este sacru şi profan, trăindu-l pe cel sacerdotal.
Gândirea preţuieşte veşnicia întărind cu esenţe spirituale clipa. Sfântul Augustin credea că „Timpul este imaginea mobilă a veşniciei”.
Fără o teorie a timpului nu este posibilă nicio teorie a istoriei şi a societăţii, nicio doctrina ezoterică a iniţierii şi a ritualului existenţial.
De fapt, vieţii îi sunt proprii două modalităţi de existenţă a timpului, două tipuri de temporalitate – una istorică şi una supraistorică –, fiecare dintre acestea cuprinzând trei «momente» ale timpului: prezentul, viitorul şi trecutul. Prin ce se deosebesc între ele aceste modalităţi de existenţă ale timpului, în construcţia umanităţii, iată întrebarea cardinală şi problema dificilă care poate şi trebuie să semnifice calea desăvârşirii întru cunoaştere.

Decisivă şi tipică pentru noţiunea de timp ontic (existenţial) – faţă de care noţiunea de timp istoric constituie o modificare – este concentrarea asupra momentului individual în acuitatea lui, punctualitatea absolută a acestui moment în care sunt absorbite toate relaţiile cu trecutul.

Consecinţa este că autentica misiune creatoare (spirituală) a existenţei universale nu poate fi înţeleasă deplin pe acest teren. Pentru aceasta este nevoie de o altă concepţie despre prezent şi despre timp. Timpul istoric nu cunoaşte un „prezent autentic”; prezentul devine în el un „caz limită”.

Un cu totul alt caracter are acea modalitate de existenţă a timpului, în care ceremonialul meditativ îşi dobândeşte existenţa lui specifică, de sens atotcuprinzător, plurifocal, în măsura în care, ca lume desăvârşită, se eliberează de „actualitatea” timpului istoric, de o prezenţă datată.

Evenimentul iniţiatic, mitic, are un cu totul alt caracter şi o cu totul altă structură decât timpul istoric, care se scurge „simultan” – sau care, mai bine spus, este suspendat.

Noi, artiştii, nu reconstruim în afara simbolului şi a metonimiei. Esenţele ezoterice trebuie renăscute de fiecare dată pentru a semnifica plenar un traseu al densităţilor. Timpul creaţiei transfigurate, căci de creaţie spirituală este vorba, are ceea ce îi lipseşte timpului istoric: prezent autentic, netulburat, „clipă oprită în loc”, „prezentul etern”; în el caracterul tranzitoriu al clipei este anulat, timpul „întreg” se opreşte, ca să spunem aşa, într-un prezent durabil, constant.

Creativ în creaţie, momentul dobândeşte esenţă şi numai astfel devine prezent autentic. Dar şi în această temporalitate există trecut şi viitor; atâta doar că ele se află într-o cu totul altă relaţie faţă de prezent şi dobândesc prin aceasta cu totul alte trăsături. Într-o veritabilă celebrare creatoare evenimentul artistic „trecut”, care s-a petrecut, nu este deloc trecut, în sensul în care istoria trecută este sfârşită pentru noi. Pe de altă parte, ceremonialul creaţiei ce urmează a se petrece nu ţine de viitor în sensul pe care îl are viitorul istoric ce este aşteptat: trecutul şi viitorul nu sunt în contradicţie nici între ele, nici cu prezentul – tocmai pentru că este vorba aici de „prezentul autentic”.

Prin ceremonial şi iniţiere artistică desăvârşită, prezentul autentic integrează momentele contrastante ale temporalităţii într-un timp nealterat, unitar, vizibil, dens în înţelesuri. Aceste momente sunt purtate de timpul relevat şi stau în iluminare şi armonie împreună, susţinute în gând şi integrate, anticipate cu virtuozitate în el: în existentul permanent ca permanent existent în trecut şi viitor – o „portanţă” care este inerentă conceptului etern al iluminării creatoare. Însă, mai corect este să vorbim despre „eliberarea” de timp a ceremonialului creator, înţelegând prin aceasta eliberarea de caracterul apăsător al timpului existenţial-istoric şi statornicia lui, într-un prezent trinitar, în care trecutul şi viitorul, ca prezent viitor şi trecut al prezentului însuşi fiinţează deopotrivă în „bogăţia prezentului” ce iluminează prin spiritualitate în opera de sine statornicită ce-l identifică prin plurifocalitatea sa pe creatorul ei.

Pe această structură a timpului «nealterat» creator se bazează între altele starea de plinătate pe care o iradiază arta ca trăire (experienţă) iniţiatică.

Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe…

Această modalitate de existenţă a timpului funcţionează întru Totul prin Tot – iar lumina de densităţii ideatice nu dispare prin reluare, poate fi repetată fără să dăuneze intensităţii trăirii şi valorii, repetată şi iar repetată desluşeşte tainicului labirint ce îl pătrundem, cucerindu-ne plenar rolul de partener. Inocenţa în acest caz se contopeşte cu erudiţia cea mai înaltă. Vrem să vedem, iarăşi şi iarăşi, la intervale cuvenite, traseul spiritual al desăvârşirii. Să-l explorăm cu întreaga fiinţă. Această repetare dezirabilă este un indiciu al faptului că temporalitatea artistică eliberează şi aduce starea de elevaţie a inteligenţei şi satisface nesecata împlinire. „Un ţel de dorit din toată inima ce ne solicită integrarea cosmică.”

Existenţa timpului, pe care o trăim în acest fel, are ceva comun cu aceea „ousia a-idios”, de care vorbeşte Aristotel. „A-idios este acel ceva care nu e propriu individualului”… şi care este de aceea în afara timpului.

***

Ceremonialul face să dispară din sufletul celui implicat orice altă stare de spirit (adică tocmai ceea ce „îi este propriu persoanei individuale respective”), producând în schimb acea revelaţie care îi este proprie comuniunii întru organicitate.

Caracterul trecător al umanului, vanitatea, frica, grija, incertitudinea, nehotărârea şi vinovăţia, elemente ale temporalităţii existenţei sunt suspendate. Ne Înalţăm – Înălţând Creaţia!

Dar această modalitate a existenţei timpului adevărat şi nealterat, integrat şi incoruptibil (toate sunt sinonime), pe care o relevă ceremonialul artistic poate să existe – se creează, se revelează, se fondează de fiecare dată într-un mod specific timpului adevărat, prezentul autentic. Deci arta universală, prin plenitudinea sa, este o creaţie spirituală sacră ce îşi defineşte unicitatea într-o activitate plurifocală.