Istoria vizuală a parfumeriei în România

Albumul care vi se deschide în faţă este un paradox. Seduce (că doar e vorba de parfum, seducţia îi stă în ADN), dar şi diagnostichează. Îţi ia ochii, te farmecă, te prinde în încrengătura de istorie, poveste şi inexplicabil (pentru că parfumul, atunci când e cu adevărat o creaţie, se sustrage etichetărilor din cuvinte), dar îţi plimbă în faţă şi o oglindă. În ea ne vedem ca naţie, ca educaţie, ca trecut şi ca prezent, la o scară ce desfidă îmbătatul cu apă rece.

Parfumeria şi cosmetica în România reprezintă un subiect delicat, pentru că fac parte din acele realităţi care ne arată întocmai cât am făcut, cât am evoluat şi cât am fi putut face.

Albumul retrasează coordonatele prin care poţiuni, combinaţii, melanjuri de ingrediente au pătruns pe teritoriul nostru, revendicându-şi influenţe atât din Orientul mereu apropiat, geografic, dar mai ales cultural, cât şi din Vestul care o luase serios la galop din acest punct de vedere. Secolele se scurg, iar decalajul pe care îl resimţim faţă de Europa Occidentală, atât de prezent în alte zone, reverberează inclusiv la nivel de grijă pentru cum mirosim şi cum ne sinchisim de sănătatea şi frumuseţea noastră. În veacurile al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, când în Franţa se deschid larg mugurii robuşti a ceea ce avea să devină cea mai puternică industrie a răsfăţului de pe continent, popoarele române încă amestecă obligeană, crăiţă şi nămol şi stârpesc (cum pot) focarele de ciumă.

Regina Maria şi ale ei Mon Boudoir şi Quelques Fleurs Royale înseamnă un început. Continuarea e de căutat în Micul Paris, invocat cu filtru nostalgic chiar şi astăzi (mai ales de cei care nu au ajuns să îl cunoască decât la mâna a doua, prin relatări mai mult sau mai puţin edulcorate). Franţa şi Regatul Unit, cu puzderia lor de alambicuri olfactive la modă, poposesc la Bucureşti. Societatea franţuzită vrea şi în magazinele de pe Dâmboviţa Lubin, Houbigant şi Molinard. Este, probabil, prima perioadă în care ce se întâmplă în lumea referenţială apuseană are o replică pe măsură şi la noi. Importăm masiv şi producem infinit mai puţin semnificativ. Va fi un ev de scurtă durată, totuşi, pentru că perioada comunistă va exalta propriile valori, în care producţia creşte artificial, iar copia (discret asumată înainte) se maschează sub nume, packaging şi compoziţii mergând de la rezonabil la ridicol.

Miraj, Farmec, Faun, Roua, Favorit, Jubileu, Oana, Doina, Cheia, Vis, Pell-Amar, Eva, ca să nu mai vorbesc de Gerovital, toate sunt substantive proprii care consolidează legenda (azi mult căzută în anecdotă) cosmeticelor româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Unele dintre ele au expiat precum parfumul lor, altele subzistă sau s-au reinventat potrivit exigenţelor pieţei internaţionale. Toate, însă, privite în timpul vieţii lor la raft şi pe etajerele doamnelor societăţii comuniste, vorbesc despre putinţa României de a copia (cu resurse locale) produse mai pricopsite de la alţii, dar şi despre neputinţa de a născoci propriile produse, cu materii prime locale, cu onestitate şi realism. Cele câteva excepţii notabile nu schimbă peisajul general.

Albumul imaginat, dorit şi, iată, pus în operă de iniţiatorul primului Muzeu al Parfumului din România, Val Iacob, cartografiază exhaustiv toată această istorie. Ea este una vie, urmărită inclusiv în sinuozităţile post 1990, perioadă în care marile branduri ale lumii se întorc în România, iar România însăşi se scutură de letargie, păstrează ce merită păstrat din trecut şi pune piciorul în prezent.

Colecţionar pasionat, posesorul a sute şi sute de artefacte legate de universul parfumului şi al cosmeticii din toate colţurile lumii, Val Iacob ordonează şi structurează un ocean. Nu de lichide înmiresmate, ci de informaţii, de episoade, de momente cheie. O ţară mică şi o industrie de beauty mult timp şchioapă nu înseamnă neapărat că parfumul şi derivatele lui au lipsit din România.

Această lucrare (primă, necesară şi mult aşteptată) se transformă într-un aide memoire pentru generaţiile trecute şi o incursiune fascinantă (antropologică, economică, aproape livrescă) pentru cele tinere în obiceiurile de consum ale românilor. Drumul de la parfumurile bulgăreşti şi ruseşti intoxicante până la Amouage, Liquides Imaginaires, Jusbox sau alte branduri din Pantheonul parfumeriei de nişă a fost lung. Urmărindu-l, şerpuim, de fapt, prin metamorfozele noastre ca societate, cu grupuscule de consumatori şi cu stimuli care s-au schimbat radical azi faţă de ieri.

„Istoria vizuală a parfumeriei şi cosmeticii” este o colecţie preţioasă de amintiri şi repere imagistice. Parfumul, cea mai abstractă dintre realităţi, a avut nevoie mereu de această proptea de comunicare pentru a se face cunoscut. Din această perspectivă, albumul e o resursă inestimabilă pentru pasionaţii de publicitate. Publicitatea însăşi (acest hibrid între artă, marketing, psihologie şi propagandă) este o oglindă fidelă a regenerărilor unei societăţi.

Mă grăbesc să salut discernământul lui Val Iacob, care alege ca imaginile să vorbească de la sine, fără adaosuri textuale care, în cele mai multe cazuri, ar fi fost redundante. Aşa cum un parfum nu poate fi tălmăcit în cuvinte decât până la un anumit punct, nici istoria nu trebuie îngrădită în fişe şi legende de ilustraţie.

Amândouă sunt expresii absolute ale libertăţii şi se oferă privitorului (şi purtătorului), pentru ca acesta să-şi construiască propria poveste. (Marius Constantinescu)