Pescăruşul

Pescăruşul de Anton Pavlovici Cehov

Actul întâi

Un colţ din grădina moşiei lui Sorin. O alee largă duce spre fundul scenei pe direcţia privirii spectatorilor. Acolo se află un lac mascat de un teatru improvizat pentru un spectacol de amatori. În stânga şi în dreapta teatrului sunt tufişuri. Câteva scaune, o masă.

Tocmai a apus soarele. Pe scena teatrului improvizat, în spatele cortinei trase este Iakov împreună cu alte slugi. Cineva tuşeşte şi se aude un zgomot. Maşa şi Medvedenko se întorc de la plimbare şi intră prin stânga.

Medvedenko: De ce umbli mereu în negru?
Maşa: Port doliu pentru viaţa mea. Sunt nefericită.
Medvedenko: De ce? (gânditor) Nu înţeleg… Eşti sănătoasă, tatăl dumitale deşi nu este foarte bogat, e om cu stare. Viaţa mea e mult mai grea decât a dumitale. Câştig cu totul, doar 23 de ruble pe lună, ba din banii ăştia, îmi mai reţin şi pentru pensie şi totuşi eu nu port doliu.
Se aşează.
Maşa: Nu e vorba de bani. Şi cei săraci pot fi fericiţi.
Medvedenko: Asta în teorie, că în practică lucrurile stau cam aşa: eu o am pe mama, am două surori şi un frate, iar leafa mea e de 23 de ruble. Să mâncăm şi să bem trebuie, nu? Ceai şi zahăr ne trebuie? Tutun ne trebuie? Numai când te gândeşti şi te ia ameţeala!
Maşa (Plimbându-şi privirea pe scenă): În curând va începe spectacolul.
Medvedenko: Da. Va juca Zarecinaia, iar piesa e scrisă de Konstantin Gavrilovici. Sunt îndrăgostiţi şi astăzi sufletele lor se vor contopi în dorinţa de a ne oferi o imagine artistică unică. Dar între sufletul meu şi al dumitale nu există puncte comune. Eu te iubesc, nu pot să stau acasă de dorul dumitale, în fiecare zi merg pe jos şase verste până aici şi şase înapoi, iar aici nu găsesc decât indiferenţă. E de înţeles. Eu bogat nu sunt, am o familie mare… Cine şi-ar putea dori să se mărite cu un om care nu are ce mânca el însuşi?
Maşa: Prostii. (Prizează tutun.) Iubirea dumitale mă mişcă, dar nu îţi pot răspunde la fel, asta e tot. (Îi întinde tabachera.) Serveşte-te.
Medvedenko: Nu vreau.

Pauză.

Maşa: E înăbuşitor aici, probabil o să fie furtună la noapte. Dumneata ori filozofezi ori vorbeşti despre bani. Pentru dumneata nu există nefericire mai mare decât sărăcia, iar pentru mine e de o mie de ori mai uşor să umbli în zdrenţe şi să cerşeşti, decât… Dar nu poţi înţelege asta…
Prin uşa din dreapta intră Sorin şi Treplev.
Sorin (sprijinindu-se în baston): Eu, frate, nu mă simt în apele mele la ţară şi e clar că nu mă voi obişnui niciodată să trăiesc aici. Aseară m-am dus la culcare la zece şi azi dimineaţă m-am trezit la nouă cu sentimentul că de la atâta somn o să mi se lipească creierul de craniu, ca să zic aşa. (Râde.) Iar după masa de prânz, nu ştiu cum se face că iar am adormit, şi acum tot obosit mă simt, trăiesc un coşmar, la urma urmelor…
Treplev: E adevărat, dumneata ai nevoie să trăieşti la oraş. (Îi vede pe Maşa şi Medvedenko.) Domnilor, când va începe, vă vom chema, dar acum nu aveţi voie să staţi aici. Plecaţi, vă rog.
Sorin (către Maşa): Maria Ilinicina, fii atât de drăguţă şi roagă-l pe tăticul dumitale să pună pe cineva să dezlege câinele, altfel o să urle. Sora mea iar n-a dormit toată noaptea.
Maşa: Spuneţi-i şi singur tatălui meu, eu nu mă duc. Pe mine mă scuzaţi! (către Medvedenko) Să mergem!
Medvedenko (către Treplev): Deci vii dumneata să ne spui când începe!

Pleacă amândoi.

Sorin: Prin urmare, asta înseamnă că iar o să urle toată noaptea câinele. Asta-i viaţa, niciodată n-am trăit la ţară cum am vrut eu. Altădată îmi luam şi eu câte 28 de zile de concediu şi veneam aici să mă odihnesc ca să zic aşa, dar aici atâta mă sâcâiau cu toate fleacurile încât chiar din prima zi îmi doream să mă întorc de unde venisem. (Râde.) Întotdeauna m-am bucurat să plec de aici… Dar acum, am ieşit la pensie şi la urma urmelor, nu mai am unde să mă duc. Îmi place, nu-mi place, tot aici rămân…
Iakov (Către Treplev): Konstantin Gavrilâci, noi ne ducem să ne scăldăm.
Treplev: Bine, dar în zece minute să fiţi înapoi, la locurile voastre. (Se uită la ceas.) Vom începe în curând!
Iakov: Am înţeles. (Pleacă.)
Treplev (învăluind scena cu privirea): Uite, acum am şi teatru. Cu cortină, două culise, iar dincolo de ele nu mai e nimic. Nici un fel de decor, nu se vede decât depărtarea orizontului şi lacul. Ridicăm cortina fix la opt şi jumătate, când răsare luna.
Sorin: Magnific.
Treplev: Dacă Zarecinaia întârzie, atunci e clar că se pierde tot efectul. Ar trebui să fie deja aici. Tatăl ei şi mama vitregă sunt mereu cu ochii pe ea şi n-o lasă să se ducă nicăieri şi îi e aşa de greu să iasă din casă, de parcă ar fi la închisoare. De acolo, i-ar fi mai uşor să scape, decât de la ea de-acasă. (Îi îndreaptă unchiului său cravata.) Părul şi barba îţi sunt ciufulite. Ar trebui să le mai tunzi, şi dumneata…
Sorin (pieptănându-şi barba): Tragedia vieţii mele! Şi în tinereţe tot aşa aveam o figură, de parcă eram mereu beat-turtă, ca să zic aşa. Femeile nu m-au iubit niciodată. (aşezându-se) Ce-are oare soră-mea de e aşa prost dispusă?
Treplev: De ce? Se plictiseşte. (Se aşează lângă el.) E geloasă. E deja pornită şi împotriva mea şi a spectacolului meu şi împotriva piesei mele, fiindcă nu joacă ea ci Zarecinaia. Nu-mi ştie piesa, dar deja o detestă.
Sorin (râde): Ei, da!? Ştiu că ai şi tu o imaginaţie…
Treplev: Deja îi pare rău că pe scena asta mică o să se bucure de succes Zarecinaia şi nu ea. (Se uită la ceas.) Mama mea e o ciudăţenie a naturii. Fără discuţie, talent are, inteligentă e, poate să plângă în hohote când citeşte o carte, îl ştie pe Nekrasov pe de rost de la un capăt la altul, are grijă de bolnavi ca un înger; dar încearcă să o lauzi în faţa ei pe Eleonora Duse! O-ho-ho! Trebuie s-o lauzi doar pe ea, trebuie să scrii doar despre ea, să o aclami şi să te extaziezi de jocul ei de excepţie în Dama cu camelii sau în Fumul vieţii,1 dar aici, la ţară, unde nu are acest narcotic, una-două se plictiseşte şi se înfurie din orice, iar noi toţi devenim duşmanii ei, noi toţi suntem vinovaţi. Şi mai e şi superstiţioasă: se teme de trei lumânări, de data de treisprezece. E zgârcită. Are la banca din Odessa şaptezeci de mii, ştiu sigur. Dar cere-i un ban cu împrumut şi se pune pe plâns.
Sorin: Ţi s-a năzărit că piesa n-o să-i placă mamei tale şi deja eşti agitat, ca să zic aşa. Linişteşte-te, mama ta te adoră.
Treplev (rupând petalele unei flori): Mă iubeşte – nu mă iubeşte, mă iubeşte – nu mă iubeşte, mă iubeşte – nu mă iubeşte. (Râde.) Vezi, mama mea nu mă iubeşte. E clar! Şi încă cum! Ea vrea să trăiască, să iubească, să poarte bluze deschise la culoare, iar eu am deja douăzeci şi cinci de ani şi îi amintesc fără încetare, că nu mai e tânără. Când nu sunt eu de faţă, are doar treizeci şi doi de ani, iar când sunt lângă ea, are deja patruzeci şi trei şi din pricina asta mă urăşte. În plus, ştie şi că eu nu apreciez teatrul. Ea iubeşte teatrul, ei i se pare că serveşte omenirea şi sfânta artă, dar după părerea mea, teatrul contemporan este doar rutină şi prejudecată. Când se ridică cortina şi în lumina scenei, în camera cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii sfintei arte ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum merg, cum îşi poartă hainele; când din tablouri şi fraze banale se străduiesc să scoată o morală cât de mică, lesne de înţeles şi folositoare în viaţa de zi cu zi; când în mii de variante îmi arată unul şi acelaşi lucru iar şi iar, atunci eu încerc să fug, cum a fugit şi Maupassant de Turnul Eiffel care îi strivea creierul cu inutilitatea lui.
Sorin: Nu se poate trăi fără teatru.
Treplev: E nevoie de forme noi. Formele noi sunt necesare, iar dacă ele nu există, atunci mai bine să nu mai fie nimic. (Se uită la ceas.) Eu îmi iubesc mama, o iubesc mult de tot; dar ea duce o viaţă nechibzuită, umblă peste tot cu scriitoraşul ăsta, numele ei apare mereu prin ziare şi asta pe mine mă oboseşte. Uneori vorbeşte în mine doar egoismul muritorului de rând; uneori regret că mama mea este o actriţă renumită şi mi se pare că dacă ea era o femeie obişnuită, atunci şi eu aş fi fost mai fericit. Unchiule, ce poate fi mai stupid şi mai teribil decât această situaţie: uneori vin la ea în vizită numai celebrităţi: artişti, scriitori şi dintre toţi doar eu sunt un nimeni şi mă suportă numai pentru că sunt fiul ei. Cine sunt eu? Ce sunt eu? Am plecat de la universitate după anul trei, în nişte circumstanţe independente de voinţa mea, cum s-ar zice. Nu am nici un fel de talent, bani nici atâta, iar dacă e să ne luăm după acte, eu sunt doar un mic-burghez din Kiev. Tatăl meu este doar un mic-burghez kievean, deşi a fost şi el un actor renumit. Şi uite-aşa, câteodată, când toate acele actriţe şi toţi acei scriitori veniţi la ea în vizită se întâmpla să îmi acorde şi mie o oarecare atenţie, mi se părea că privirile lor îmi măsurau lipsa de importanţă, iar eu le ghiceam gândurile şi sufeream din pricina acestei umiliri…
Sorin: Apropo, spune-mi, te rog, ce fel de om e scriitorul ăsta? Nu-l poţi să-l înţelegi. Tace întruna.
Treplev: Omul e inteligent, simplu, un pic, cum să zic… melancolic. Foarte cinstit. Nu are nici patruzeci de ani şi este deja celebru şi sătul, sătul până-n gât… Iar în ceea ce priveşte scrierile lui… cum să-ţi spun? Drăguţ, talentat… dar… după Tolstoi sau Zola nu-ţi mai vine să-l citeşti pe Trigorin.
Sorin: Dar mie, frate, îmi plac oamenii de litere. Cândva îmi doream cu disperare două lucruri: să mă însor şi să devin om de litere, dar nu mi-a ieşit nici una, nici cealaltă. Mda. Şi la urma urmelor, e plăcut să fii chiar şi un scriitor mai puţin cunoscut.
Treplev (ciulind urechile): Aud paşi… (Îşi îmbrăţişează unchiul.) Eu fără ea nu pot să trăiesc. Chiar şi sunetul paşilor ei mi se pare minunat… Sunt nebun de fericire… (Se duce grăbit să o întâmpine pe Nina Zarecinaia, care tocmai intră.) Vrăjitoare, visul meu…
Nina (emoţionată): Nu am întârziat… Sigur, nu am întârziat…
Treplev (sărutându-i mâinile): Nu, nu, nu…
Nina: Toată ziua am fost neliniştită, mi-a fost aşa de frică! Mă temeam că tata n-o să mă lase… Dar acum e plecat cu mama mea vitregă. Ce roşu e cerul, deja răsărea luna şi eu am mânat calul, l-am mânat aşa repede… (Râde.) Dar sunt bucuroasă. (Îi strânge tare mâna lui Sorin.)
Sorin (Râde.): Ochişorii dumitale par înlăcrimaţi… Ne-nee! Nu e bine!
Nina: Aşa e… Vedeţi cât de greu respir. Peste jumătate de ceas eu o să plec, trebuie să ne grăbim. Nu, nu trebuie, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă opriţi. Tata nu ştie că sunt aici.
Treplev: De fapt, chiar e timpul să începem, trebuie să-i chemăm pe toţi.
Sorin: Mă duc eu, ca să zic aşa. Chiar în clipa asta. (Pleacă spre dreapta cântând.) „În Franţa doi grenadieri…” (Aruncă o privire în jur.) Am mai cântat eu odată tot aşa, iar un coleg procuror mi-a zis: „Excelenţa voastră, aveţi o voce puternică…” Apoi s-a mai gândit şi a adăugat: „Dar… neplăcută”. (Râde şi pleacă.)
Nina: Tata şi soţia lui nu mă lasă să vin aici. Se spune că voi duceţi… o viaţă boemă… se tem ca nu cumva să mă fac actriţă… Iar eu sunt atrasă aici de lac, ca un pescăruş… Inima mea e plină de dumneata. (Se uită în jur.)
Treplev: Suntem singuri.
Nina: Mi se pare că e cineva acolo…
Treplev: Nu e nimeni.
O sărută.