Pescăruşul

Actul întâi

Un colţ din grădina moşiei lui Sorin. O alee largă duce spre fundul scenei pe direcţia privirii spectatorilor. Acolo se află un lac mascat de un teatru improvizat pentru un spectacol de amatori. În stânga şi în dreapta teatrului sunt tufişuri. Câteva scaune, o masă.
Tocmai a apus soarele. Pe scena teatrului improvizat, în spatele cortinei trase este Iakov împreună cu alte slugi. Cineva tuşeşte şi se aude un zgomot. Maşa şi Medvedenko se întorc de la plimbare şi intră prin stânga.
Medvedenko: De ce umbli mereu în negru?
Maşa: Port doliu pentru viaţa mea. Sunt nefericită.
Medvedenko: De ce? (gânditor) Nu înţeleg… Eşti sănătoasă, tatăl dumitale deşi nu este foarte bogat, e om cu stare. Viaţa mea e mult mai grea decât a dumitale. Câştig cu totul, doar 23 de ruble pe lună, ba din banii ăştia, îmi mai reţin şi pentru pensie şi totuşi eu nu port doliu.
Se aşează.
Maşa: Nu e vorba de bani. Şi cei săraci pot fi fericiţi.
Medvedenko: Asta în teorie, că în practică lucrurile stau cam aşa: eu o am pe mama, am două surori şi un frate, iar leafa mea e de 23 de ruble. Să mâncăm şi să bem trebuie, nu? Ceai şi zahăr ne trebuie? Tutun ne trebuie? Numai când te gândeşti şi te ia ameţeala!
Maşa (Plimbându‑şi privirea pe scenă): În curând va începe spectacolul.
Medvedenko: Da. Va juca Zarecinaia, iar piesa e scrisă de Konstantin Gavrilovici. Sunt îndrăgostiţi şi astăzi sufletele lor se vor contopi în dorinţa de a ne oferi o imagine artistică unică. Dar între sufletul meu şi al dumitale nu există puncte comune. Eu te iubesc, nu pot să stau acasă de dorul dumitale, în fiecare zi merg pe jos şase verste până aici şi şase înapoi, iar aici nu găsesc decât indiferenţă. E de înţeles. Eu bogat nu sunt, am o familie mare… Cine şi‑ar putea dori să se mărite cu un om care nu are ce mânca el însuşi?
Maşa: Prostii. (Prizează tutun.) Iubirea dumitale mă mişcă, dar nu îţi pot răspunde la fel, asta e tot. (Îi întinde tabachera.) Serveşte‑te.
Medvedenko: Nu vreau.
Pauză.
Maşa: E înăbuşitor aici, probabil o să fie furtună la noapte. Dumneata ori filozofezi ori vorbeşti despre bani. Pentru dumneata nu există nefericire mai mare decât sărăcia, iar pentru mine e de o mie de ori mai uşor să umbli în zdrenţe şi să cerşeşti, decât… Dar nu poţi înţelege asta…
Prin uşa din dreapta intră Sorin şi Treplev.
Sorin (sprijinindu‑se în baston): Eu, frate, nu mă simt în apele mele la ţară şi e clar că nu mă voi obişnui niciodată să trăiesc aici. Aseară m‑am dus la culcare la zece şi azi dimineaţă m‑am trezit la nouă cu sentimentul că de la atâta somn o să mi se lipească creierul de craniu, ca să zic aşa. (Râde.) Iar după masa de prânz, nu ştiu cum se face că iar am adormit, şi acum tot obosit mă simt, trăiesc un coşmar, la urma urmelor…
Treplev: E adevărat, dumneata ai nevoie să trăieşti la oraş. (Îi vede pe Maşa şi Medvedenko.) Domnilor, când va începe, vă vom chema, dar acum nu aveţi voie să staţi aici. Plecaţi, vă rog.
Sorin (către Maşa): Maria Ilinicina, fii atât de drăguţă şi roagă‑l pe tăticul dumitale să pună pe cineva să dezlege câinele, altfel o să urle. Sora mea iar n‑a dormit toată noaptea.
Maşa: Spuneţi‑i şi singur tatălui meu, eu nu mă duc. Pe mine mă scuzaţi! (către Medvedenko) Să mergem!
Medvedenko (către Treplev): Deci vii dumneata să ne spui când începe!
Pleacă amândoi.
Sorin: Prin urmare, asta înseamnă că iar o să urle toată noaptea câinele. Asta‑i viaţa, niciodată n‑am trăit la ţară cum am vrut eu. Altădată îmi luam şi eu câte 28 de zile de concediu şi veneam aici să mă odihnesc ca să zic aşa, dar aici atâta mă sâcâiau cu toate fleacurile încât chiar din prima zi îmi doream să mă întorc de unde venisem. (Râde.) Întotdeauna m‑am bucurat să plec de aici… Dar acum, am ieşit la pensie şi la urma urmelor, nu mai am unde să mă duc. Îmi place, nu‑mi place, tot aici rămân…
Iakov (Către Treplev): Konstantin Gavrilâci, noi ne ducem să ne scăldăm.
Treplev: Bine, dar în zece minute să fiţi înapoi, la locurile voastre. (Se uită la ceas.) Vom începe în curând!
Iakov: Am înţeles. (Pleacă.)
Treplev (învăluind scena cu privirea): Uite, acum am şi teatru. Cu cortină, două culise, iar dincolo de ele nu mai e nimic. Nici un fel de decor, nu se vede decât depărtarea orizontului şi lacul. Ridicăm cortina fix la opt şi jumătate, când răsare luna.
Sorin: Magnific.
Treplev: Dacă Zarecinaia întârzie, atunci e clar că se pierde tot efectul. Ar trebui să fie deja aici. Tatăl ei şi mama vitregă sunt mereu cu ochii pe ea şi n‑o lasă să se ducă nicăieri şi îi e aşa de greu să iasă din casă, de parcă ar fi la închisoare. De acolo, i‑ar fi mai uşor să scape, decât de la ea de‑acasă. (Îi îndreaptă unchiului său cravata.) Părul şi barba îţi sunt ciufulite. Ar trebui să le mai tunzi, şi dumneata…
Sorin (pieptănându‑şi barba): Tragedia vieţii mele! Şi în tinereţe tot aşa aveam o figură, de parcă eram mereu beat‑turtă, ca să zic aşa. Femeile nu m‑au iubit niciodată. (aşezându‑se) Ce‑are oare soră‑mea de e aşa prost dispusă?
Treplev: De ce? Se plictiseşte. (Se aşează lângă el.) E geloasă. E deja pornită şi împotriva mea şi a spectacolului meu şi împotriva piesei mele, fiindcă nu joacă ea ci Zarecinaia. Nu‑mi ştie piesa, dar deja o detestă.
Sorin (râde): Ei, da!? Ştiu că ai şi tu o imaginaţie…
Treplev: Deja îi pare rău că pe scena asta mică o să se bucure de succes Zarecinaia şi nu ea. (Se uită la ceas.) Mama mea e o ciudăţenie a naturii. Fără discuţie, talent are, inteligentă e, poate să plângă în hohote când citeşte o carte, îl ştie pe Nekrasov pe de rost de la un capăt la altul, are grijă de bolnavi ca un înger; dar încearcă să o lauzi în faţa ei pe Eleonora Duse! O‑ho‑ho! Trebuie s‑o lauzi doar pe ea, trebuie să scrii doar despre ea, să o aclami şi să te extaziezi de jocul ei de excepţie în Dama cu camelii sau în Fumul vieţii,^[1] dar aici, la ţară, unde nu are acest narcotic, una‑două se plictiseşte şi se înfurie din orice, iar noi toţi devenim duşmanii ei, noi toţi suntem vinovaţi. Şi mai e şi superstiţioasă: se teme de trei lumânări, de data de treisprezece. E zgârcită. Are la banca din Odessa şaptezeci de mii, ştiu sigur. Dar cere‑i un ban cu împrumut şi se pune pe plâns.
Sorin: Ţi s‑a năzărit că piesa n‑o să‑i placă mamei tale şi deja eşti agitat, ca să zic aşa. Linişteşte‑te, mama ta te adoră.
Treplev (rupând petalele unei flori): Mă iubeşte ‑ nu mă iubeşte, mă iubeşte ‑ nu mă iubeşte, mă iubeşte – nu mă iubeşte. (Râde.) Vezi, mama mea nu mă iubeşte. E clar! Şi încă cum! Ea vrea să trăiască, să iubească, să poarte bluze deschise la culoare, iar eu am deja douăzeci şi cinci de ani şi îi amintesc fără încetare, că nu mai e tânără. Când nu sunt eu de faţă, are doar treizeci şi doi de ani, iar când sunt lângă ea, are deja patruzeci şi trei şi din pricina asta mă urăşte. În plus, ştie şi că eu nu apreciez teatrul. Ea iubeşte teatrul, ei i se pare că serveşte omenirea şi sfânta artă, dar după părerea mea, teatrul contemporan este doar rutină şi prejudecată. Când se ridică cortina şi în lumina scenei, în camera cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii sfintei arte ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum merg, cum îşi poartă hainele; când din tablouri şi fraze banale se străduiesc să scoată o morală cât de mică, lesne de înţeles şi folositoare în viaţa de zi cu zi; când în mii de variante îmi arată unul şi acelaşi lucru iar şi iar, atunci eu încerc să fug, cum a fugit şi Maupassant de Turnul Eiffel care îi strivea creierul cu inutilitatea lui.
Sorin: Nu se poate trăi fără teatru.
Treplev: E nevoie de forme noi. Formele noi sunt necesare, iar dacă ele nu există, atunci mai bine să nu mai fie nimic. (Se uită la ceas.) Eu îmi iubesc mama, o iubesc mult de tot; dar ea duce o viaţă nechibzuită, umblă peste tot cu scriitoraşul ăsta, numele ei apare mereu prin ziare şi asta pe mine mă oboseşte. Uneori vorbeşte în mine doar egoismul muritorului de rând; uneori regret că mama mea este o actriţă renumită şi mi se pare că dacă ea era o femeie obişnuită, atunci şi eu aş fi fost mai fericit. Unchiule, ce poate fi mai stupid şi mai teribil decât această situaţie: uneori vin la ea în vizită numai celebrităţi: artişti, scriitori şi dintre toţi doar eu sunt un nimeni şi mă suportă numai pentru că sunt fiul ei. Cine sunt eu? Ce sunt eu? Am plecat de la universitate după anul trei, în nişte circumstanţe independente de voinţa mea, cum s‑ar zice. Nu am nici un fel de talent, bani nici atâta, iar dacă e să ne luăm după acte, eu sunt doar un mic‑burghez din Kiev. Tatăl meu este doar un mic‑burghez kievean, deşi a fost şi el un actor renumit. Şi uite‑aşa, câteodată, când toate acele actriţe şi toţi acei scriitori veniţi la ea în vizită se întâmpla să îmi acorde şi mie o oarecare atenţie, mi se părea că privirile lor îmi măsurau lipsa de importanţă, iar eu le ghiceam gândurile şi sufeream din pricina acestei umiliri…
Sorin: Apropo, spune‑mi, te rog, ce fel de om e scriitorul ăsta? Nu‑l poţi să‑l înţelegi. Tace întruna.
Treplev: Omul e inteligent, simplu, un pic, cum să zic… melancolic. Foarte cinstit. Nu are nici patruzeci de ani şi este deja celebru şi sătul, sătul până‑n gât… Iar în ceea ce priveşte scrierile lui… cum să‑ţi spun? Drăguţ, talentat… dar… după Tolstoi sau Zola nu‑ţi mai vine să‑l citeşti pe Trigorin.
Sorin: Dar mie, frate, îmi plac oamenii de litere. Cândva îmi doream cu disperare două lucruri: să mă însor şi să devin om de litere, dar nu mi‑a ieşit nici una, nici cealaltă. Mda. Şi la urma urmelor, e plăcut să fii chiar şi un scriitor mai puţin cunoscut.
Treplev (ciulind urechile): Aud paşi… (Îşi îmbrăţişează unchiul.) Eu fără ea nu pot să trăiesc. Chiar şi sunetul paşilor ei mi se pare minunat… Sunt nebun de fericire… (Se duce grăbit să o întâmpine pe Nina Zarecinaia, care tocmai intră.) Vrăjitoare, visul meu…
Nina (emoţionată): Nu am întârziat… Sigur, nu am întârziat…
Treplev (sărutându‑i mâinile): Nu, nu, nu…
Nina: Toată ziua am fost neliniştită, mi‑a fost aşa de frică! Mă temeam că tata n‑o să mă lase… Dar acum e plecat cu mama mea vitregă. Ce roşu e cerul, deja răsărea luna şi eu am mânat calul, l‑am mânat aşa repede… (Râde.) Dar sunt bucuroasă. (Îi strânge tare mâna lui Sorin.)
Sorin (Râde.): Ochişorii dumitale par înlăcrimaţi… Ne‑nee! Nu e bine!
Nina: Aşa e… Vedeţi cât de greu respir. Peste jumătate de ceas eu o să plec, trebuie să ne grăbim. Nu, nu trebuie, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă opriţi. Tata nu ştie că sunt aici.
Treplev: De fapt, chiar e timpul să începem, trebuie să‑i chemăm pe toţi.
Sorin: Mă duc eu, ca să zic aşa. Chiar în clipa asta. (Pleacă spre dreapta cântând.) „În Franţa doi grenadieri…” (Aruncă o privire în jur.) Am mai cântat eu odată tot aşa, iar un coleg procuror mi‑a zis: „Excelenţa voastră, aveţi o voce puternică…” Apoi s‑a mai gândit şi a adăugat: „Dar… neplăcută”. (Râde şi pleacă.)
Nina: Tata şi soţia lui nu mă lasă să vin aici. Se spune că voi duceţi… o viaţă boemă… se tem ca nu cumva să mă fac actriţă… Iar eu sunt atrasă aici de lac, ca un pescăruş… Inima mea e plină de dumneata. (Se uită în jur.)
Treplev: Suntem singuri.
Nina: Mi se pare că e cineva acolo…
Treplev: Nu e nimeni.
O sărută.
Nina: Ce copac este acesta?
Treplev: Ulm.
Nina: De ce e aşa de întunecat?
Treplev: Fiindcă e deja seară, se întunecă toate obiectele. Nu pleca aşa de repede, te implor.
Nina: E imposibil.
Treplev: Dar dacă vin eu la dumneata, Nina? O să stau toată noaptea în grădină şi o să privesc la fereastra dumitale.
Nina: Nu se poate. O să te simtă câinele. Trésor nu e încă obişnuit cu dumneata şi o să te latre.
Treplev: Te iubesc.
Nina: Şşşşş…..
Treplev (auzind paşi): Cine e acolo? Iakov, tu eşti?
Iakov: (de după scenă): Chiar aşa!
Treplev: Ocupaţi‑vă locurile. E timpul. Răsare luna?
Iakov: Chiar aşa.
Treplev: Spirt este? Pucioasă este? Când se vor arăta ochii roşii, trebuie să miroasă a pucioasă. (către Nina) Du‑te, acolo totul e pregătit. Ai emoţii?
Nina: Da. Multe. Cu mama dumitale nu e nici o problemă, de ea nu mă tem, însă este şi Trigorin aici… Îmi e groază şi ruşine să joc în faţa lui… El e scriitor celebru… E tânăr?
Treplev: Da.
Nina: Ce povestiri minunate scrie!
Treplev (distant): Nu ştiu, nu le‑am citit.
Nina: E greu să joci în piesa dumitale. Nu există nici un personaj viu.
Treplev: Personaje vii! Nu trebuie să reprezentăm viaţa aşa cum este şi nici aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum ne apare ea în vise.
Nina: În piesa dumitale este puţină acţiune, de fapt e doar o lectură. Şi într‑o piesă, după părerea mea, este absolut necesar să fie şi dragoste…
Se duc amândoi în spatele scenei. Intră Polina Andrevna şi Dorn.
Polina Andreevna: E tot mai multă umezeală. Du‑te şi pune‑ţi galoşii.
Dorn: Mie îmi e cald.
Polina Andreevna: Dumneata nu te îngrijeşti deloc. Eşti doctor şi ştii foarte bine că umezeala nu‑ţi face bine, dar vrei să mă faci să sufăr, ieri intenţionat ai stat toată seara pe terasă…
Dorn (fredonează): „Nu‑mi spune că ţi‑ai irosit tinereţea…”
Polina Andreevna: Ai fost aşa de captivat de discuţia cu Irina Nikolaevna… că nici n‑ai băgat de seamă când s‑a lăsat frigul. Recunoaşte că îţi place de ea…
Dorn: Am cincizeci şi cinci de ani.
Polina Andreevna: Un fleac, pentru bărbaţi asta nu e bătrâneţe. Arăţi foarte bine şi încă te plac femeile.
Dorn: Şi dumneata ce vrei, de fapt?
Polina Andreevna: În faţa actriţei toţi sunteţi gata să vă înclinaţi. Toţi!
Dorn (fredonează): „Eu iarăşi în faţa ta…” Este un lucru firesc ca în societate artiştii să fie iubiţi şi lumea să se poarte cu ei altfel decât, de pildă, cu negustorii. Se numeşte idealism.
Polina Andreevna: Femeile întotdeauna s‑au îndrăgostit de dumneata şi ţi s‑au agăţat de gât. Şi ăsta tot idealism e?
Dorn (ridicând din umeri): Păi cum? În atitudinea femeilor faţă de mine au fost multe lucruri bune Au iubit în mine mai ales pe doctorul foarte priceput. În urmă cu zece‑cincisprezece ani, dacă îţi mai aduci aminte, eram singurul mamoş onorabil din toată gubernia. Şi în afară de asta, întotdeauna, eu am fost om cinstit.
Polina Andreevna (îl apucă de mână): Dragul meu!
Dorn: Mai încet. Vin.
Intră Arcandina la braţ cu Sorin, Trigorin, Şamraev, Medvedenko şi Maşa.
Şamraev: În anul 1873, la iarmarocul de la Poltava, a jucat admirabil! O încântare! Minunat a jucat! Apropo, nu se întâmplă să ştiţi pe unde mai e acum comicul Ceadin, Pavel Semenâci? În rolul lui Raspliuev a fost inegalabil, mai bun decât Sadovski, vă jur, mult stimată doamnă! Dar unde este el acum?
Arkadina: Mă tot întrebi despre unii de dinainte de potop. De unde să ştiu eu? (Se aşează.)
Şamraev (oftând): Paşka Ceadin! Azi nu mai sunt actori ca el! Teatrul a decăzut, Irina Nikolaevna! Înainte erau stejari puternici, iar acum peste tot vedem numai cioturi…
Dorn: Acum sunt puţine talente sclipitoare, este adevărat, dar actorul de mijloc a ajuns mult mai sus decât pe vremuri.
Şamraev: Nu pot să fiu de acord cu dumneata. De fapt, este o chestiune de gust. De gustibus aut bene, aut nihil. ^[2]Treplev iese din spatele scenei.
Arkadina (către fiul ei): Dragul meu, nu începe totuşi?
Treplev: Într‑un minut! Aveţi răbdare, vă rog!
Arkadina (citează din Hamlet):

Taci, fiule, taci; destul! Destul!
            Căci mi‑ai întors privirile în cuget
            Şi văd în el întunecimi şi pete
            Neşterse de cerneluri.^[3]
Treplev (tot din Hamlet):

Să te las
            Din nou în patul rânced şi slinos
            Fierbând ca băligarul, unde‑i dai
            Din mierea dragostei…^[4]
În spatele scenei se cântă la corn.
Treplev: Domnilor, începem! Atenţie, vă rog!
Pauză.
Încep. (Bate gongul şi vorbeşte tare.) O, voi umbre străvechi şi impunătoare, ce vegheaţi în noapte peste acest lac, adormiţi‑ne şi fie ca în vis să ne apară ce va fi peste două sute de mii de ani!
Sorin: Peste două sute de mii de ani n‑o să mai fie nimic.
Treplev: Atunci acest nimic să ni‑l arate.
Arkadina: Fie. Am adormit.
Se ridică cortina şi se deschide o largă vedere către lac, la orizont se vede luna şi reflectarea ei în apă; pe o piatră mare stă Nina Zarecinaia, îmbrăcată toată în alb.
Nina: Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii încornuraţi, gâştele, păianjenii, peştii cei muţi din tărâmul apelor, stelele de mare şi fiinţele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într‑un cuvânt, toate fiinţele vii, toate fiinţele, toate au pierit, închizând tristul cerc al vieţii. Au trecut deja mii de veacuri de când pe pământ nu mai este nici o fiinţă vie şi sărmana lună în zadar îşi mai aprinde felinarul. În lunci nu se mai aud ţipetele matinale ale cocorilor, iar cărăbuşii nu se mai aud prin păduricea de tei… E frig, frig, frig. E pustiu, pustiu, pustiu. E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător.
Pauză.
Corpurile fiinţelor vii s‑au prefăcut în pulbere şi materia veşnică le‑a transformat în pietre, în apă, în nori, iar sufletele lor, toate s‑au contopit într‑unul singur. Sufletul unic al lumii sunt eu… eu… În mine este şi sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar şi al lui Shakespeare şi al lui Napoleon şi al celei din urmă lipitori. În mine conştiinţa omenirii s‑a reunit cu instinctele animalelor şi eu îmi amintesc totul, absolut totul şi fiecare viaţă în parte eu o retrăiesc.
Pe apă apar focuri.

Note:
^[1] Fumul vieţii (1884) – Dramă de Boreslav Mihailovici Markevici (n.t.)
^[2] Despre gusturi de bine sau nimic – o combinaţie între două maxime în latină: De gustibus non disputandum – Gusturile nu se discută şi De mortuis aut bene, aut nihil – Despre morţi de bine sau nimic.
^[3] William Shakespeare, Tragedia lui Hamlet, prinţ de Danemarca, în româneşte de Vladimir Streinu, Editura Univers şi T.N. „I.L.Caragiale”, Bucureşti, 1970, Act III, Scena IV, p. 102.
^[4] Idem.