Prinţ şi profet

Prinţ şi profet de Corneliu Şenchea

PARTEA I
TABLOUL I

O încăpere în palatul imperial german din Potsdam, redenumit Friedrichskron de către împăratul german Frederic al III-lea acum pe moarte în altă cameră a palatului. Pe perete o panoplie cu două florete şi o mască de scrimă între ele. Pe scenă, două mese cu scaune. La una din cele două mese, prinţul Rudolf de Habsburg, oaspete al muribundului împărat, îşi revizuieşte însemnările şi impresiile culese în scurta călătorie prin Germania. Vocea lui Rudolf se aude la difuzor.

Rudolf (scriind): „Vă urez… şi-mi urez şi mie… să avem puterea de a lupta timp îndelungat cu o forţă neobosită, fiind mereu în fruntea acelora care iubesc dreptatea… lumina… civilizaţia… umanitatea şi progresul. Noi suntem uniţi în idei… şi tindem spre acelaşi scop. Dacă timpurile actuale sunt rele, dacă fanatismul şi degradarea moravurilor par azi că domină totul… noi trebuie să avem credinţa într-un viitor frumos… în victoria principiilor pe care le servim… fiindcă progresul este o lege de neînlăturat a naturii.”

(Între timp a intrat neobservat arhiducele Johann Salvator, vărul şi însoţitorul lui Rudolf în călătorie, foarte vioi şi vesel. Îmbrăcat simplu, dar sobru şi îngrijit, contrastează puternic cu ţinuta lui Rudolf, care este numai în cămaşă şi vestă, cu nasturii descheiaţi şi figura obosită.)

Johann: Te întrerup Rudolf, ca să te trezesc…

Rudolf: Sunt treaz de două ore, vere.

Johann: Nu mă refeream la starea ta biologică, prietene, ci la predispoziţia ta nativă spre visare…ia să vedem…(Se îndreaptă spre birou şi ia hârtia pe care tocmai a scris prinţul)…ce-ai mai scris?

Rudolf (ridicându-se brusc): Nici măcar nu ţi-ai cerut scuze! Johann, dă-mi, te rog, foaia!

Johann (refuzând prin gesturi să-i înapoieze hârtia): Frumos! Sunt gânduri care nu ar trebui niciodată aşternute pe hârtie. Nu de un prinţ. (Pauză) Iată câteva rânduri aici, dragul meu, care ar putea foarte uşor să te transforme într-un paricid. Cui sunt adresate? Sper că nu tatălui tău.

Rudolf: Glumeşti! Sau n-ai citit cu atenţie. Eu şi tatăl meu „uniţi în idei şi având acelaşi scop”? Nu, Johann, tocmai am terminat o epistolă pe care am de gând să i-o trimit lui Moritz Szeps, redactorul şef de la „Neues Wiener Tagblatt”. Voi alătura acesteia şi câteva observaţii personale asupra Germaniei hohenzollerniene.

Johann: Spre a fi publicate desigur.

Rudolf: Desigur. Tatăl meu nu m-a trimis degeaba aici…

Johann: Credeam că este vorba de o călătorie de plăcere…

Rudolf: Era… până am văzut ce trebuia văzut… sau mai bine zis ce nu se dorea văzut. Cei de-acasă trebuie să cunoască în amănunt starea de spirit care domneşte aici. Bunul împărat Frederic nu mai supravieţuieşte decât graţie unui uriaş efort al voinţei sale. Se stinge văzând cu ochii. Şi în locul lui se ridică… cine? Acest kronprinţ Wilhelm, care e sortit să ducă de râpă în câţiva ani o ţară şi poate o lume întreagă. O generaţie este de pe acum condamnată, Johann, şi noi facem parte din ea. Nu te îngrozeşte oare acest spectacol al forţei brute care, de când am pus piciorul aici, nu încetează să ne agreseze ochii? Peste tot uniforme şi numai uniforme!

Johann: Nu e ceva nou pentru noi. Şi Viena e plină de uniforme. Iar eu nu voi obosi să-ţi amintesc că şi tu la rândul tău porţi uniformă în calitate de comandant al diviziei a 25-a de infanterie. Şi în Franţa e la modă.

Rudolf: Dar nicăieri nu vei găsi atâta ostentaţie în modul de a o purta ca aici, în Germania. Ai vorbit de Franţa. Dar, la urma urmei, ce este Germania în comparaţie cu Franţa? Un stat militar, un câmp de manevre unde domneşte spiritul obtuz al ordinii prusace.

Johann: Dacă Frederic ar fi avut destul timp, poate că această creaţie monstruoasă a lui Bismarck ar fi sucombat până acum.

Rudolf: Nu de Bismarck mă tem eu. Am discutat în câteva rânduri şi m-am liniştit definitiv în privinţa lui. De altfel, a fost toată viaţa un om al echilibrului.

Johann: Al echilibrului propriu, dragul meu, impus de el…

Rudolf: Poate că ai dreptate. Dar fără acest echilibru „al lui”, cum îi zici tu, creştinii s-ar fi încleştat iar în ’78 după ce au îngenuncheat hidra otomană.

Johann: Fie cum spui tu. L-ai cunoscut mai bine decât mine. Am să-i fac şi eu câteva vizite. Cât despre majestatea sa, Frederic…

Rudolf: L-ai văzut azi?

Johann: Da. Ca să te scutesc pe tine de spectacolul oribil al unei agonii. Şi ca să-i prezint scuzele tale. Nu ştiu dacă m-a auzit. Azi sau mâine se va sfârşi.

Rudolf: Atât de repede?

Johann: Şi pe mine mă miră. Când ne-a invitat, acum câteva luni, părea încă în putere. Cancerul nu iartă, dar poate că pentru el boala a lucrat prea repede.

Rudolf: Sau a fost ajutată să lucreze…

Johann: Rudolf, încă o dată mă văd obligat să-ţi amintesc faptul că aici suntem doar oaspeţi. Şi pe mine mă întristează plecarea dintre noi a unui spirit liberal. Ştiu că are mulţi duşmani. Pe cancelarul Bismarck şi chiar pe fiul său. Dar trebuie să ne abţinem să exprimăm păreri proprii. Nu avem nici autoritatea şi nici dreptul s-o facem.

Rudolf: Ţi-e frică, Johann? Nu uita că tu eşti răspunzător pentru ideile mele.

Johann: Da. Şi mă tem ca am creat un monstru.

Rudolf: Nu, Johann! Nu un monstru, ci o speranţă a Europei pacifice.

Johann: E bine să trăieşti cu gândul ăsta. Dar trebuie să mai aştepţi.

Rudolf: Bineînţeles. Îmi iubesc tatăl şi el mă iubeşte. Dar nu ajunge. Franz – Iosif, marele împărat, trebuie mai întâi de toate să-şi iubească supuşii. Altfel voi moşteni un imperiu de morminte.

Johann: Poate că-i şi iubeşte… în felul lui… aşa cum numai un împărat poate să o facă.

Rudolf: Cum? Învrăjbindu-i? Ca la ’48? Ce lecţie îmi dai, Johann? „Divide et impera”?

Johann: Rudolf, popoarele acestea s-au trezit după un somn lung. Au pretenţii… sau revendicări… adesea justificate. Peste ce fel de imperiu vrei să domneşti dacă le dai frâu liber?

Rudolf: Peste un imperiu în care fiecare îşi va avea locul său. Şi cehul şi slovacul şi croatul şi ungurul… şi românul. Trebuie să le sădim în suflete mândria de a face parte din el… şi ni se vor alătura.

Johann: Federalizarea? Autonomia? Ar fi un nou pas către dezmembrare. Mai există şi state tinere. Şi nu sunt încă pregătite să facă parte din acea Europă visată de tine. Au şi ele visurile lor. Anexiune sau… unificare naţională cum le place conducătorilor să spună.

Rudolf: Ai atins o coardă sensibilă. „Naţiunea”. Iată un termen pe care nu cred că îl voi înţelege vreodată îndeajuns de bine. De la „naţiune” la „stat” şi de la „stat” la „război” este un drum atât de scurt! Şi asta mă îngrozeşte. Războiul! Baza oricărui imperiu. Pe el se clădeşte şi doar prin el se păstrează. Iar eu sunt sortit să conduc un astfel de imperiu. Oare mi s-a ales bine locul, Johann?

Johann: Vezi? Priveşte-te bine în oglindă! Spală-te cu apă rece! Vino-ţi în fire! Ai început să te îndoieşti de tine, de propria ta existenţă, de raţiunea ta de a fi. Fiecare îşi are rostul său pe lume. „Al tău e să domneşti”.