Teatru românesc contemporan – Fănuș Neagu

Uitându-mă-n oglindă

Mi s-a cerut să spun (dacă vreau) cine sunt. Iată portretul celui care mă-nsoțește în toate clipele:
E înalt, blond, masiv, căpcăun la vorbă și la băutură, vârât până la gât în Balcani și plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut țăndări, către Marea cea mare pe care o ține în Dumnezeu ca un hoinar ce-și primenește sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii cápii ce-l însoțesc și-l latră… Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului și ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Brăila, unde se înalță un oraș din solzi de aer albastru, împerechiați cu solzi de aer de sidef. Scrie blestemându-se, iubește uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă după o prințesă de rouă, e hain cu el și nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature. Dacă n-ar fi atăt de mult, ar fi un pui de lele, dar așa e numai un netrebnic, un reazămă gardul frunții, un îndoit pe inelul ce și-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc poeții. Deșelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură e totdeauna ca un brad înapoi și ca o floare-n urmă. …