Imaginea tămăduitoare. Curs avansat de „transformare”

Imaginea tămăduitoare. Curs avansat de transformare de Vladimir Lermontov

Omul este zămislit nemuritor!

Să începem cu începutul prietene, chiar de la conceperea lumii. Cum s-a întâmplat?

Atotputernicul a vrut să împartă din bucuria, dragostea, fericirea de care se bucura şi pentru aceasta a creat tot ce ne înconjoară, lumea, oamenii. El a creat omul asemeni lui, dăruindu-i o părticică din el – sufletul. Omul, la fel ca şi Dumnezeu, la crearea sa a fost nemuritor.

Omul este nemuritor, el este veşnic, este nemuritor de la crearea lui.

***

Dumnezeu, creând omul, l-a înzestrat cu elemente divine, cu cunoştinţe şi puteri absolute – cu suflet. Cu ajutorul lor omul nu doar ştia tot, dar şi putea totul! Pentru că Dumnezeu nu era să creeze omul fără a-i oferi şi instrumentul cu ajutorul căruia să se orienteze.

Noi nu le permitem copiilor noştri să iasă singuri afară până nu-i înzestrăm cu cunoştinţele necesare: de la regulile de comunicare până la regulile de circulaţie. Aşa şi Dumnezeu s-a preocupat în ceea ce priveşte omul.

Aceasta a fost epoca paradisului.

Omul din Antichitate, omul din rai, conversa fără cuvinte, telepatic, cu oamenii, animalele, plantele, pietrele, râurile, pădurile, cu tot ce ne înconjoară. Vederea lui nu avea limite, vedea la distanţe mari, pătrundea cu simţul său vizual până în cele mai ascunse locuri. El era, potrivit opiniei actuale, un adevărat magician. El nu ştia de boli şi neplăceri, nesiguranţă şi suferinţă. El putea să zboare, să meargă pe ape, iar focul sau frigul nu-i puteau dăuna cu nimic. Dar cel mai important – el era nemuritor. Ajungând la o anumită vârstă, el rămânea în ea infinit de mult.

Aceasta, lucru neînţeles în ziua de astăzi, se întâmpla din cauza faptului că omul era învăluit mereu de o forţă cosmică dumnezeiască dătătoare de viaţă. Anume această forţă reprezenta baza minunatelor însuşiri ale omului străvechi. Este vorba de faptul că omul de atunci trăia cu sufletul, adică sufletul său era mereu deschis şi asemeni unei antene gigantice primea spirit şi energie cosmică. (Spiritul hrănea sufletul, iar energia cosmică îi pătrundea corpul revigorându-l.)

Dar odată omul şi-a înşelat sufletul. El a muşcat din fructul interzis al recunoaşterii binelui şi răului, a ales calea raţiunii. De aici antena s-a închis, iar forţa dătătoare de viaţă a încetat. Oamenii şi-au pierdut însuşirile dumnezeieşti, au început să devină mai slabi, să se îmbolnăvească şi să moară. Aşa omul a părăsit raiul şi s-a trezit în iad, unde se află şi acum şi unde domină boli, nelinişti, suferinţe.

Iar ceea ce a reprezentat pentru noi ceva obişnuit atunci, astăzi pare de necrezut, ieşit din comun, mistic.

Noi, oamenii, trăim cu ochii închişi: toată viaţa învăţăm, dar de fapt, nu ştim nimic, nu înţelegem, ci doar ne perindăm de ici colo ca nişte pisici oarbe.

Când omul trăia cu sufletul, el era nemuritor.

Alegând calea raţiunii, permiţând acesteia să se amestece cu sufletul şi să-l ascundă în adâncurile firii noastre, omul şi-a pierdut însuşirile dumnezeieşti: a început să se îmbolnăvească şi să moară.

***