Tainele seducţiei

Tainele seducţiei de Larisa Renar

CAPITOLUL 1
O CUNOŞTINŢĂ PROMIŢĂTOARE

2003

Unul adună reţete culinare, altul reţete de înfrumuseţare, unul reţete medicale, însă străbunica mea – cneaghina Varvara Vasilievna Renar – aduna reţete de seducţie. De fapt, nu prea este corect să numim reţete jurnalele ei personale, unde erau culese cunoştinţe valoroase în legătură cu puterea femeii asupra bărbaţilor. Călătorind o jumătate de lume, cneaghina a cunoscut şi a putut face multe lucruri, iar tot ce întâmpina, nota în jurnalul său de alcov. Reţetele de seducţie asemenea unor perle nepreţuite au fost presărate în jurnalul ei. Acest jurnal a păstrat amintirile poveştilor de amor care s-au petrecut în timpul călătoriei, cunoştinţele despre legile străvechi ale iubirii, înţelegerea tipurilor de bărbaţi şi secretele femeii, transmise străbunicii mele de cei Aleşi, care de-a lungul veacurilor au presărat bucăţi din cele mai puternice cunoştinţe despre puterea femeii în toate colţurile lumii.

La 80 de ani, străbunica arăta ca la 35 şi atrăgea mulţi admiratori ca şi în tinereţe. Legendele de familie spun că străbunica nu strălucea printr-o frumuseţe nemaiîntâlnită, însă cu toate acestea, toţi bărbaţii din Sankt-Petersburg erau la picioarele ei. Nimeni nu putea să explice prin ce era atât de atrăgătoare, însă odată ajunşi pe lângă ea, bărbaţii îşi pierdeau capul. S-a căsătorit când era destul de tânără cu cneazul francez Renar, iar după moartea acestuia, străbunica a călătorit câţiva ani prin toată lumea. Nimeni nu ştia exact ce s-a întâmplat cu ea în anii călătoriei. Când a plecat, era timidă, sfioasă şi neobservată, dar s-a întors tânără, strălucitoare, o femeie atrăgătoare, fatală, cu ochi arzători.

Pasiunea pentru bărbaţi am moştenit-o de la ea, însă jurnalul de alcov ce cuprindea cunoştinţele tainice s-a pierdut pentru totdeauna în timpul revoluţiilor şi al războaielor.

Ah, ce mult îmi lipseau aceste cunoştinţe în numeroasele mele poveşti de dragoste! Porneam cu aceleaşi unelte şi făceam aceleaşi greşeli ca şi ceilalţi. Dar oare de ce nu ne învaţă şi pe noi cineva cum să construim relaţii, cum să-i facem pe bărbaţi să se îndrăgostească de noi şi să nu suferim din cauza despărţirilor inevitabile?

Toate rudele mele mă considerau copia străbunicii mele: aveam părul ei roşcat, ochii imenşi, larg deschişi şi nişte gropiţe încântătoare în obraji, însă, spre deosebire de ea, eu nu ştiam deloc cum trebuie să mă comport cu bărbaţii.

Şi iată, când am împlinit 28 de ani, exact cât avea străbunica mea când şi-a început călătoria, eram complet decepţionată de bărbaţi, refuzam să mai sper că îl voi găsi pe acela Unic şi că mă voi căsători în cele din urmă. În acea perioadă a murit bunica mea, iar noi am hotărât să vindem casa.

Deoarece în copilărie petreceam multe ore în mansardă, citind reviste vechi, mi s-a cerut să fac acolo o revizie, în cazul în care apare ceva de valoare. Iar eu într-adevăr am găsit ceva, ce era pentru mine deosebit de valoros – jurnalul de alcov al străbunicii mele şi un inel înnegrit de vreme, învelit cu grijă într-un şal de mătase. Bunica mea avea alte griji, nu încerca să afle secretele mamei sale, iar tata, cu atât mai mult, nu avea nevoie să le cunoască. Şi iată că în sfârşit ţineam în mână comoara – jurnalul cu învăţăturile tainice şi cu prescripţiile pentru seducţie. Dacă aş fi putut prevedea în acea zi însorită de iunie cum urma să se schimbe totul…

1903

Cum se poate schimba totul dintr-odată… Nu demult trăiam liniştită în imensa casă din Paris, însă decesul soţului meu, cneazul Renar, mi-a schimbat complet viaţa. Eram foarte deprimată şi nu ştiam ce să fac. Părinţii m-au pus să mă căsătoresc, fără să îi intereseze prea mult opinia mea, ci numai hotărând că acest cneaz de patruzeci şi opt de ani este o partidă destul de potrivită pentru fata lor de douăzeci şi trei de ani, fără a ţine cont de faptul că aceasta nu era bogată. L-au cunoscut pe cneaz pe când se odihneau la Nisa. Regimul sever de la Institutul Smolnîi unde am învăţat eu m-a educat să fiu ascultătoare, de aceea nu îndrăzneam să mă opun. Cu atât mai mult, cu cât Franţa m-a fascinat dintotdeauna.

E adevărat că până în prezent nu pot înţelege până la capăt cum de m-am căsătorit şi ce făceam eu acolo. Însă, fiind căsătorită timp de cinci ani, aproape că mă obişnuisem cu viaţa ponderată, liniştită şi după ce am rămas singură aşa de brusc, m-am pierdut cu totul. După ce am primit vestea în legătură cu moartea soţului meu, mătuşa mea, cneaghina Sofia Nikolaevna Illiriskaia, a venit să mă ajute. Mătuşa era o personalitate legendară. Din punct de vedere fizic, nu era cu nimic deosebită; un zâmbet fin, ochi delicaţi; însă se simţea la ea ceva ce îi fascina pe bărbaţi şi îi făcea să o însoţească cu privirea, chiar neluând în seamă faptul că Sofia Nikolaevna era cu mult trecută de cincizeci de ani.

După ce crescuse trei băieţi, o invidia cu adevărat pe mama mea, care avusese fată. Cât timp am crescut şi învăţam la Institutul Smolnîi, mă vedeam rar cu mătuşa. Însă eu am păstrat încă din copilărie nişte amintiri foarte vii despre ea – toaletele ei elegante, bijuteriile ei strălucitoare, mirosul fin de parfum, şi cel mai important, ochii ei strălucitori, care scoteau din minţi tot Petersburgul. Observându-mi zăpăceala, mătuşa care venise din Petersburg pentru înmormântare, m-a invitat la ea. Pentru a uita şi a mă deconecta de la gândurile mele triste, am hotărât să fac o scurtă călătorie la Atena, şi numai după aceea să mă întorc în Rusia. După ce am adunat lucrurile şi obiectele de valoare, am plecat în întâmpinarea necunoscutului.

2003

„Merg să întâmpin necunoscutul”, am hotărât, pregătindu-mă să intru la primul modul al şcolii de business.

Doream o schimbare în viaţa mea şi în propria persoană. Mult timp lucrasem ca reprezentant al unei companii olandeze, ocupându-mă cu ştampilarea unor afişe imense de vinilin pentru reclame de export. Culorile rezistente şi puternice, calitatea foarte bună şi farmecul meu moştenit, au ajutat la o vânzare de succes. Însă îmi doream să-mi deschid propria afacere şi, înainte de a-mi pune în aplicare planul, am hotărât să studiez la şcoala de business.

Trebuia să mergem în acel oraş peste cinci zile, unde într-o pensiune ni s-a propus să învăţăm ideile de bază despre strategie, marketing, finanţe şi management. Grupa formată din treizeci de persoane, din care numai zece erau fete, a descoperit nişte posibilităţi imense nu numai în învăţarea legilor business-ului, ci şi în învăţatea legilor altor câteva domenii. Desigur, acestea erau descrise în jurnalul străbunicii, însă nu avusesem timp să-l citesc şi mi-am promis să mă ocup de lectura jurnalului după încheierea primului modul.

Am mers la Repino, aşteptând cu nerăbdare să fac cunoştinţă cu grupa. Lumea închisă a reclamei a fost studiată în profunzime pentru câţiva ani, atât pe plan profesional, cât şi personal, şi nu promitea nimic nou. În schimb, cunoaşterea unor bărbaţi de succes şi interesanţi, cu vârste cuprinse între douăzeci şi cinci şi patruzeci şi cinci de ani, îmi provoca imaginaţia, ca de altfel tot ce era nou şi necunoscut.

Am plecat la şcoală la prânz, neştiind cu ce să mă îmbrac. O ţinută părea prea uşuratică, alta, prea seriosă, a treia, prea romantică. În cele din urmă, am recurs la un costum alb tricotat, care era în acelaşi timp de afaceri, dar şi sexy. Sacoul era scurt cu nasturi aurii şi pantalonii evazaţi cu curea joasă pe şold, care cu toată seriozitatea exterioară lăsau buricul neacoperit, ceea ce imediat atrăgea atenţia. După ce m-am mai învârtit de câteva ori în faţa oglinzii, înarmându-mă cu geamantanele imense cu haine pentru orice situaţie, am plecat la şcoală. După cum se vede, toată grupa venise cu autobuzul, astfel încât atunci când am intrat în foaierul „Baltica”, toţi analizau ceva cu atenţie. Privind în jur să văd dacă nu cunosc pe cineva şi tot uitându-mă lung la o persoană, m-am împiedicat de un geamantan şi era cât pe ce să cad. În timpul căderii am simţit cum o mână puternică m-a prins şi un glas de bărbat a exclamat surprins:

– Atenţie! Nu aşa se face cunoştinţă!

M-am uitat la salvatorul meu, mulţumindu-i din ochi. Păr blond, tuns scurt, un costum deschis la culoare, impecabil şi privirea ironică a unor ochi reci, verzi-deschis.