100 de fotbalişti legendari

PREFAŢĂ

Închisoarea pasiunii

Când Bogdan Socol m‑a rugat să‑i scriu câteva rânduri în deschiderea noii lui cărţi, primul gând a fost să dau fuga la computer, să‑l chem pe prietenul Google şi, prin intermediul lui, să accesez site‑ul Administraţiei generale a Penitenciarelor din România. Memoria nu mă înşelase, Socolino abia îşi lansase precedenta carte, „Jurnalul unui iubitor de fotbal”, prin toamna anului trecut şi acum, la nici 3 luni era gata să o publice pe a doua. M‑am gândit că, aşa cum e moda ultimelor luni, omul scrie ca să‑şi facă rost de zile de libertate. Căci cine naiba mai publică azi cărţi cu tematică sportivă fără să aibă vreun interes?
Vestea proastă e că Bogdan nu e în libertate. Vestea bună anunţă însă că Socolino e încarcerat la cea mai frumoasă închisoare. Închisoarea pasiunii, de care n‑am scăpat nici unul dintre noi ăştia, virusaţi iremediabil de fotbal. De acolo, de după gratiile ei aurite mai ceva ca în reclamele din Belgravistan, microbistul din el nu vrea să‑şi trăiască de unul singur povestea de dragoste. Dacă în „Jurnal” a redat prietenilor, aidoma lui Sebastian Domozină pe vremuri, fragmente din experienţa lui de comentator de meciuri, de această dată, în „100 de fotbalişti legendari”, el calcă apăsat pe drumul unor iluştri predecesori ca Mihai Ionescu şi Mircea Todoran. De la nea Mişu, Dumnezeu să‑l odihnească, alături de care am avut privilegiul să lucrez ani buni, am aflat la ce cote poate urca pasiunea pentru fotbal şi la ce standarde poţi ridica munca de documentare atunci când încerci mai întâi să ierarhizezi, apoi să scotoceşti în biografii şi, în cele din urmă, să le dai forma jurnalistico‑scriitoricească de care să se poată îndrăgosti până şi unul care urăşte fotbalul.
Socolino a cuprins între coperţile noii sale lucrări 100 de fotbalişti legendari din istoria acestui sport. Nu mă pot aventura să spun că ei sunt cei mai mari pentru că în orice astfel de anchetă nici un argument nu este mai puternic decât altul. Poate a mai scăpat unul, poate că noi, ăştia mai vechi, i‑am prins şi pe alţii jucând şi i‑am văzut pe viu, motiv pentru care am putea spune că au fost mai buni ca alţii care au prins un loc în volumul de faţă. De fapt, nici nu mai contează. Ceea ce va rămâne atunci cînd veţi termina de citit şi ultima poveste va fi sentimentul acela de prea‑plin de informaţie, de plăcută saţietate, pe care orice consumator de sport o doreşte. Cu atât mai mult unul care e şi el prizonier pe viaţă în această minunată închisoare a pasiunii numită fotbal.

Andrei Vochin

INTRODUCERE

De‑a lungul timpului, au existat fotbalişti ridicaţi la statutul de zei, precum Maradona, Di Stefano, Pelé, Eusebio sau Cruyff, pe care îi cunoaşte o lume întreagă, chiar şi cei care nu iubesc neapărat fotbalul. Deşi mă tot întreb: oare e posibil ca cineva să nu iubească, totuşi, fotbalul, un sport devenit fenomen global şi care adună în jurul unui balon rotund atâtea orgolii, ambiţii, pasiuni, speranţe, drame şi vise? Pentru că fotbalul înseamnă astăzi nu doar jocul şi pasiunea lumii, ci şi limbajul ei. Dar nu doar zeii Olimpului fotbalului au un loc aparte într‑un Parthenon al legendelor. Ci şi Titanii, alte creaturi supranaturale, apărute înaintea zeilor şi care au înnobilat fotbalul prin înzestrările lor aparte. Mulţi dintre ei au fost uitaţi de noi, dar rămân o componentă aparte a istoriei prin felul în care au schimbat ireversibil modul de a juca, dar şi de a privi şi judeca fotbalul, sau „The Beautiful Game” cum îi spun englezii.
Îl trăim, îl respirăm, dar fotbalul nu ne aparţine nouă, ci lor. Îi urmărim cu sufletul la gură pe eroii care am fi vrut să fim noi, visătorii din jurul balonului rotund.
Toţi cei 100 de fotbalişti legendari prezentaţi în această carte şi‑au pus amprenta într‑un mod unic asupra sportului‑rege, nu doar din punct de vedere al trofeelor cucerite, dar şi ca urmare a impactului pe care l‑au avut asupra maselor. Unii sunt consideraţi creaţii ale Divinităţii, alţii sunt văzuţi drept nişte genii pustii sau lideri autentici, dar toţi au scris pagini de aur în istoria fotbalului. Fie că au făcut‑o la Campionatele Mondiale, la turneele finale EURO, în Cupa Campionilor sau în celelalte competiţii continentale, fie că au câştigat sau nu Balonul de Aur, trofeul de referinţă din punct de vedere individual în fotbal.
Mărturisesc că nu mă aşteptam să am parte de o asemenea bucurie în momentul în care, la rugămintea editurii EuroPress Group, m‑am apucat să scriu această carte. Iniţial, mi se părea că va fi destul de anost să strâng în jurul unor nume importante din fotbalul mondial nişte date, statistici şi trofee, printre care să inserez şi câte o poveste. Numai că de la primul jucător şi până la ultimul, am avut senzaţia unei călătorii în timp, în care m‑am teleportat pe marile arene ale lumii la cele mai importante momente din istoria acestui sport fabulos. Uneori, nu a fost o muncă uşoară, dar în permanenţă, a fost al naibii de frumoasă. Şi fiecare fotbalist despre care scriam parcă avea o poveste şi mai frumoasă şi mai spectaculoasă decât a celui despre care tocmai scrisesem! De aceea, consider că a fost un privilegiu să lucrez la această carte, la care m‑a ajutat şi fostul meu coleg de la Realitatea TV şi Digi Sport, Robert Zaharia, căruia îi mulţumesc pentru sprijin. Dar în primul rând, trebuie să mulţumesc fotbalului care ne face viaţa mai frumoasă sau mai amară, uneori, dar nu ne lasă niciodată indiferenţi, şi acestor jucători care au făcut fericiţi o lume întreagă!
A fost o muncă foarte elaborată, mai întâi, de a‑i aduna pe cei 100 de fotbalişti, apoi de a le culege şi reda poveştile. În acelaşi timp, a fost şi o experienţă deosebită să descopăr atâtea lucruri puţin ştiute despre mulţi dintre cei mai mari jucători ai planetei. De exemplu, ştiam că Giuseppe Meazza a fost un nume uriaş pentru Inter, dar habar nu aveam că de foarte multe ori venea la meciuri direct de la bordel şi rezolva problema cu două‑trei goluri! Totodată, nu m‑aş fi putut gândi cum fotbalul i‑a salvat viaţa lui Fritz Walter, care a fost la un pas de a fi deportat în Siberia ca prizonier de război dintr‑un lagăr din Maramureş înainte de a deveni campion mondial în 1954! Sunt doar două dintre istorisirile care completează portretele celor care au făcut o lume întreagă să viseze, să râdă şi să plângă.
Cartea de faţă nu ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui iubitor de fotbal pentru poveştile extraordinare ale eroilor arenelor, dar şi pentru că este, în sine, o istorie a sportului‑rege din perioada interbelică până în zilele noastre.
Ca de obicei, însă, există şi o urmă de îndoială că ar fi putut apărea şi alte nume în locul celor alese şi mereu intervine şi o notă de subiectivism când vine vorba de un asemenea demers. Nu a fost deloc o decizie uşoară, însă, am încercat cât am putut de mult să ţin cont de toate criteriile posibile, performanţe la nivel de echipă naţională şi de club, performanţe individuale şi impact social. Am plecat de la topul celor mai buni 100 de fotbalişti ai secolului XX stabilit de revista World Soccer, în 1999, dar şi de la lista FIFA 100 întocmită de Pelé. După ce am citit toate poveştile lor, am înlocuit, acolo unde am crezut, câte un jucător mai puţin impunător cu altul mai atrăgător şi ca nume şi ca rezonanţă, încercând să adaptez totul în funcţie şi de fotbalul contemporan. În plus, au fost cazuri unde am ales un fotbalist şi datorită istoriei sale chiar în dauna unuia cu un palmares mai bogat, aşa cum s‑a întâmplat cu Socrates şi Gunter Netzer, preferaţi în locul lui Falcao şi Uli Hoeness. Totuşi, mi s‑a rupt un pic sufletul când am fost nevoit să renunţ la unii jucători care nu ar merita să lipsească din acest club select, precum David Ginola, Wayne Rooney, Ronaldinho, Lilian Thuram, Paul Gascoigne, Enzo Francescoli, Paul Scholes, Falcao, John Charles, Juan Roman Riquelme, Jose Luis Chilavert, Rogerio Ceni şi Kaka.
Lucrarea de faţă nu îşi propune să ierarhizeze cei mai mari fotbalişti ai planetei, ci doar să le prezinte poveştile şi realizările pentru a le întări şi mai mult legenda.
Ordinea în care sunt prezentaţi este strict cronologică, în funcţie de data naşterii fiecărui jucător în parte, singura diferenţiere fiind făcută între portari şi jucătorii de câmp, iar pentru cei încă în activitate, cifrele statistice sunt cele consemnate la începutul anului 2016.
Un capitol aparte îl au fotbaliştii români, care ne‑au bucurat existenţa cu talentul lor imens şi cu rezultatele care au electrizat oamenii, scoţându‑i din case pentru a‑şi împărtăşi împreună fericirea în nişte vremuri în care un meci de fotbal era precum vizita unui copil într‑o fabrică de ciocolată. De aceea, Nicolae Dobrin, Ilie Balaci, Gică Hagi, Gică Popescu şi Miodrag Belodedici sunt puşi la loc de cinste în colecţia celor mai buni 100 de fotbalişti din istoria omenirii.

RICARDO ZAMORA (1901‑1978)

Ricardo Zamora Martinez este primul mare portar pe care l‑a reţinut istoria fotbalului. Născut la începutul secolului XX, pe 21 ianuarie 1901, la Barce­lona într‑o familie de medici din generaţie în generaţie, Zamora a fost atras de sport, în general, şi de fotbal, în special. În 1916, la doar 15 ani, era deja un uriaş: avea 1,85 metri înălţime, mâini lungi şi puternice, o coordonare excelentă a mişcărilor şi reacţii excelente. Calităţi suficiente pentru ca Espanyol să îl aducă în ograda sa. După doar un an în care a fost rezervă de portar, a devenit titular indiscutabil şi a cucerit imediat inimile fanilor clubului catalan.
Ricardo Zamora a jucat la Espanyol până în 1919, cucerind şi un titlu de campion al Catalunyei în 1918. Însă, o ceartă cu unul dintre directorii clubului avea să‑i aducă plecarea la cea mai importantă echipă a Catalunyei, FC Barcelona. Timp de trei ani, Zamora a fost o figură emblematică în lotul Barcei, alături de bunul său prieten, legendarul Josep Samitier, iar în această perioadă a obţinut trei trofee de campion al Catalunyei şi două Cupe ale Regelui Spaniei.
Zamora a ajuns rapid şi în atenţia naţionalei Spaniei, unde a debutat la doar 19 ani în meciul contra Danemarcei, disputat pe 28 august 1920 la Jocurile Olimpice de la Anvers, şi câştigat de iberici cu 1‑0. Mult mai târziu, răspunzând la întrebarea unui ziarist, privind meciul său cel mai bun, Zamora a declarat: „Fără îndoială, meciul cu Danemarca la Olimpiada din 1920. Am apărat ca un drac. În acea zi m‑am autodepăşit. Nu credeam că sunt capabil de un asemenea joc.”
Tânărul Ricardo Zamora a cunoscut, însă, şi amarul înfrângerii în următoarea partidă, când Belgia, care avea să cucerească medalia de aur, a învins Spania cu 3‑1. Totuşi, naţionala iberică a obţinut argintul olimpic, după un succes în faţa Olandei cu 3‑1. În ceea ce‑l priveşte pe Ricardo Zamora, el a fost declarat cel mai bun portar al turneului. La doar 19 ani! Cu toate acestea, el a avut parte şi de un episod negativ la partida cu Italia, în care a fost eliminat pentru că a lovit un adversar. Mai mult, la întoarcerea în ţară, a fost arestat pentru că ar fi încercat să şterpelească mai multe trabucuri cubaneze! De altfel, Zamora era cunoscut drept un fumător înrăit: suda până la trei pachete de ţigări pe zi, pe care le stingea cu coniac!
De la Jocurile Olimpice începe drumul spre intrarea în legendă şi spre gloria mondială a lui Zamora. Poveştile despre jocul său fantastic şi reflexele sale neobişnuite circulau deja în întreaga lume sportivă. Când spaniolii au jucat un meci amical în Uruguay, cu naţionala acestei ţări, bancherii din Montevideo s‑au arătat dispuşi să‑i dăruiască o casă acelui fotbalist care va reuşi să înscrie în poarta lui Zamora. Cadoul nu şi‑a găsit, însă, posesorul!
De la FC Barcelona, Ricardo Zamora a făcut iarăşi cale întoarsă spre Espanyol în 1922, unde a mai evoluat încă opt ani, timp în care a mai ieşit o dată campion al Catalunyei şi a cucerit prima Copa del Rey din istoria clubului. În 1930, Zamora trecea la Real Madrid, devenind primul jucător de după Primul Război Mondial care evoluează pentru cele mai impunătoare grupări ale Spaniei. Până la el, doar alţi cinci fotbalişti îşi mai trecuseră în CV şi Barca şi Realul, între 1902 şi 1913!
La Madrid, şi‑a mai trecut în palmares două titluri de campion al Spaniei şi două cupe, ultima cucerită în 1936, în preajma izbucnirii Războiului Civil, chiar după o finală cu Barcelona, câştigată cu 2‑1. Zamora a fost protagonistul celei mai faimoase fotografii din istoria fotbalului spaniol, el reuşind o paradă senzaţională în ultimul minut al meciului, păstrând trofeul în posesia Realului.
În 1934, naţionala Spaniei a participat pentru prima dată la Campionatul Mondial, care a avut loc în Italia, iar Zamora a fost unul dintre cei mai buni portari ai turneului, alături de Frantisek Planicka. Asta deşi echipa sa a părăsit competiţia încă din sferturile de finală, eliminată de ţara gazdă, Italia, care avea să şi cucerească trofeul Jules Rimet. Ricardo a impresionat în partida cu squadra azzurra, la care a asistat şi Mussolini. La scorul de 1‑1, Zamora a parat o lovitură de la 11 m, iar cum în prelungiri scorul a rămas nemodificat, conform regulamentului de atunci, meciul a trebuit să se rejoace. Dar Zamora, care s‑a ciocnit în primul meci cu unul din jucătorii italieni şi a fost lovit puternic la un ochi, n‑a mai putut evolua şi spaniolii au pierdut cu 1‑0.