Dicţionarul Luceafărului eminescian

Dicţionarul Luceafărului eminescian de Rodica Marian și Felicia Şerban

GENEZA LUCEAFĂRULUI
1.Scurt istoric

Orice creaţie lirică este, într-un fel sau altul, sublimarea în magia versului¹ a unui eveniment de viaţă, iar pentru poezia lui Eminescu faptul acesta este şi mai evident. Fiind, însă, un poem de mari proporţii, în care se îngemănează lirismul cu elemente de basm, aşa încât prin virtuţile formulei baladeşti se înfrăţeşte vibraţia lirică cu structura epică şi dramatică, Luceafărul nu mai este un exemplu elocvent pentru natura inspiraţiei lirice. Dimpotrivă, capodopera eminesciană nu este rezultatul unui impuls creator de moment, ci al unui îndelungat proces de creaţie, cu etape laborioase, cu reveniri şi modificări, care se desfăşoară pe parcursul unui deceniu.

În jurul poemului Luceafărul s-au creat diverse legende, o întreagă atmosferă de roman, ieşită din ceea ce Perpessicius numea „predispoziţiile mitice” ale contemporanilor poetului şi, mai ales, ale urmaşilor acestora. De pildă, un cronicar² dezvăluia presupusa împrejurare din cronica măruntă a vieţii lui Eminescu, conform căreia poetul a scris Luceafărul într-o noapte, în tren, venind de la Iaşi la Bucureşti, iar I. Al. Brătescu-Voineşti³ reproduce în amintirile sale aşa-zisa mărturie a lui Titu Maiorescu în legătură cu un episod al iubirii lui Eminescu pentru Veronica Micle, şi anume momentul în care poetul s-a simţit trădat şi înlocuit în favorurile Veronicăi de Caragiale, iar mentorul „Junimii” a intervenit patern, sfătuindu-l pe poet să se retragă. Asemenea mistificări, explicabile prin aura mitică în care Luceafărul s-a învăluit încă de la apariţia sa, nu au nimic comun cu adevărata gestaţie şi îndelungata şlefuire a poemului. Interesul pentru experienţa de viaţă care a stat la baza inspiraţiei eminesciene a fost adesea supraevaluat, mai ales în prima jumătate de veac de după moartea poetului, dar rolul ei n-a mai fost exagerat, începând chiar cu D. Caracostea, pentru care „experienţa are tot atâta valoare cât cel care o trăieşte”, dar numai alături de „experienţa cărturărească, dobândită din contactul cu literatura anterioară”⁴ şi continuând cu eminescologia actuală, în care preocuparea pentru senzaţionalul biografic a fost estompată cu totul de metode ştiinţifice de analiză a textului poetic. În acest sens, Marin Mincu subliniază că nu „trebuie să insistăm asupra unor amănunte aproape fără importanţă în faţa operei constituite”⁵.

„Marea şi tulburătoarea” problemă a Luceafărului eminescian, despre care vorbea Perpessicius, depăşeşte însă datele lui concrete, cuprinzând, în ultimă instanţă, cred eu, şi emoţia descoperirii, în receptare, a genezei sale. Din punctul de vedere al cunoaşterii etapelor creaţiei, Luceafărul a avut un destin la fel de deosebit ca şi evoluţia frământată a exegezei sale, care de o sută douăzeci de ani asaltează, din diverse perspective, taina acestui seducător poem. Cunoaşterea şi recuperarea în circuitul valoric a variantelor manuscrise ale poemului are, de asemenea, o istorie ce îmbie încă, aşa cum marele editor spunea, încă în 1943, „cu atracţia unei adevărate expediţii”⁶.

Concepţia unanim admisă este aceea că Luceafărul are ca izvor de bază poemul original de inspiraţie folclorică Fata-n grădina de aur, versificat de Eminescu după un basm românesc din Muntenia, cules şi tipărit de călătorul german Richard Kunisch în volumul Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei, apărut la Berlin, în 1861. Cartea cuprinde două basme româneşti, ambele versificate de Eminescu, cel de-al doilea fiind cunoscut sub titlul Miron şi frumoasa fără corp. Moses Gaster menţionează pentru prima dată faptul că basmul intitulat Das Mädchen im goldenen Garten a inspirat lui Eminescu poemul său Luceafărul⁷, apoi Ilarie Chendi ajunge să creadă că povestea amintită poate fi considerată ca o variantă a Luceafărului⁸, pentru ca, odată cu studiile lui D. Caracostea, încă din 1910, să se vorbească de o „identitate de concepţie între Luceafărul şi Fata în grădina de aur”⁹.

Mai târziu, G. Bogdan-Duică, G. Ibrăileanu, D. R. Mazilu, E. Lovinescu, Perpessicius, G. Călinescu, T. Vianu, D. Popovici şi alţii au păstrat nealterată ideea, de acum clasică, că basmele culese de Kunisch constituie baza genezei celei mai desăvârşite dintre creaţiile lui Eminescu. Autoritatea acestei opinii s-a sprijinit chiar pe o însemnare a poetului, devenită celebră, însemnare descoperită de Caracostea în manuscrisul unei variante a poemului, respectiv manuscrisul Academiei nr. 2 275B. Nota în care Eminescu indică izvorul german al Luceafărului este cuprinsă de Perpessicius în volumul al II-lea al ediţiei academice a operelor eminesciene şi o reproducem, punând în paranteză corecturile din manuscris: „În descrierea unui voiaj în ţările române [în România], germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric [sensul alegoric] ce i-am dat-o, este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte [nici noaptea uitării] şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric”¹⁰.

Îndeobşte, această însemnare a îndrituit şi a sprijinit interpretarea poemului în grilă romantică, fiind ea însăşi citită într-o asemenea cheie şi ducând, după cum se exprimă Constantin Noica, la false interpretări. Schimbarea importantă de accent a exegezei poemului care poate înlătura de la început „platitudinea romantică către un ideal de neatins“ sau cea a geniului neînţeles se găseşte, spune Noica, chiar în propria interpretare a poetului. În însemnarea de pe manuscris „nu este nici urmă […] de neputinţa şi mizeria sufletului pământesc de a se ridica la un ideal, ci e vorba, în chip tulburător, dimpotrivă, de mizeria naturii aceleia generale şi superioare, care este geniul sau, în poveste, Luceafărul”¹¹.

2.Relaţiile dintre basmul versificat şi poem

Aproape toţi exegeţii Luceafărului s-au oprit la sursa folclorică identificată a poemului, subliniind importanţa basmului cules de Kunisch, dar şi prelucrarea sa în manieră romantică. Problema care se pune, nerezolvată până azi, este autenticitatea populară a basmului care l-a inspirat pe Eminescu, întrucât romanticul culegător german nu dă sursa pe care o reproduce, iar tipologic, şi din punctul de vedere al motivelor folclorice, el nu se încadrează întru totul specificului românesc¹². Este semnificativ faptul că basmul acesta este absent din colecţiile noastre de literatură populară. Încă în 1933, Iulian Jura¹³ consemnează şi soluţionează o controversă între G. Bogdan-Duică şi D. Caracostea privitoare la supoziţia dacă germanul Kunisch a prelucrat sau nu basmele româneşti din culegerea sa. D. Caracostea, analizând cu înaltă competenţă procesul de elaborare al Luceafărului şi problematica basmului sursă, conchide că povestea lui Kunisch este mai degrabă „o îmbinare de elemente poporane şi intenţii culte”¹⁴ şi este chiar posibil ca autorul să-şi fi alcătuit singur basmele, având la îndemână colecţia de basme valahe a fraţilor Schott din 1845. Mai recent, Marin Mincu se exprimă în acelaşi sens despre povestea lui Kunisch, considerând-o „un fel de basm romantic cult, cu semnificaţie alegoric-filosofică vizibilă”¹⁵.

Basmul versificat Fata în grădina de aur se găseşte într-o versiune în manuscrisul Academiei nr. 2.281, iar într-o alta (după Caracostea anterioară) în manuscrisul nr. 2.258, acesta din urmă datând din 1872, din timpul şederii poetului la Berlin. Perpessicius datează elaborarea basmului versificat tot în epoca berlineză a studiilor lui Eminescu, circa 1873–1874, considerând-o ca o formă anterioară a poemului. Versiunile propriu-zise ale poemului sunt ordonate cronologic de eruditul editor şi clasificate, în ordine: A, B, C, D, E, cuprinzând întregul material manuscriptic al poemului. Împărtăşind opinia avizată a lui Perpessicius, conform căreia poemul are cinci versiuni finite, fiecare cu multe variante, ţin să subliniez temeinicia soluţiei sale în ceea ce priveşte basmul versificat Fata în grădina de aur, publicat separat, în volumul consacrat poeziei populare, împreună cu editarea critică a textelor aferente. Ceea ce înseamnă că basmul versificat este considerat text independent de versiunile poemului, deosebirile dintre cele două creaţii eminesciene fiind evidente, nu numai în maniera de basm şi formă a versificaţiei, ci este vorba de o diferenţă „de clasă, de categorie. În timp ce, deşi basm, Fata în grădina de aur e oarecum o poveste de pe tărâmul nostru, al muritorilor, – extract de basm în schimb, chintesenţiat şi trecut prin infinite şi magice filtruri, Luceafărul nu coboară nici o clipă din feericul său empireu”¹⁶.

Oricine întreprinde studiul genezei Luceafărului nu poate trece cu vederea raporturile dintre povestea versificată şi marele poem, deşi natura acestor două texte este, cum spuneam, foarte diferită. Un critic de autoritatea lui G. Călinescu, cel care a revelat un Eminescu al postumelor, îşi exprimă în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent unele rezerve faţă de Luceafărul, ilustrând în schimb superioritatea în substanţă a basmului, care reflectă o meditaţie filosofică de esenţă romantică: „Luceafărul este poemul fundamental al lui Eminescu […]