Istoria filmului românesc (1897-2017)

Istoria filmului românesc (1897-2017): 120 de ani de film românesc

Cea mai tânără dintre arte, la acest hotar de vremi, a acumulat – şi în spaţii româneşti – mai bine de un veac de existenţă şi se pregăteşte pentru veacurile viitoare. Din bogata documentaţie avută la îndemână, am selectat, aşadar, nu numai din considerente formale (fiind imposibil de strâns între coperţile unei asemenea cărţi, documentaţia a zeci şi zeci de volume), ci, în primul rând, din considerente de fond, cele mai importante evenimente şi momente petrecute pe spirala evolutivă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu lumini şi umbre, a filmului românesc.

Am utilizat cu precădere fişele propriului meu curs de istoria filmului – pe care l-am susţinut, la sfârşitul anilor ’60, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică şi pe care l-am susţinut, ulterior,  mai bine de două decenii, la diferite universităţi de stat sau particulare, la Facultatea de Arte „Geo Saizescu” de la Universitatea „Hyperion”, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la Universitatea europeană „Columna” –, precum şi studii, articole, cronici de film apărute cu precădere în revista Contemporanul (majoritatea filmelor româneşti din ultimele cinci-şase decenii trecând şi prin cronicile mele din acest ex-hebdomadar, actualmente mensual). Faţă de cercetările anterioare – unele de „uz intern ” – am încercat, prin modul de abordare a filmelor din palmaresul cinematografiei naţionale, să mă adresez nu numai cineaştilor şi, în genere, specialiştilor din lumea artei a şaptea, am căutat să captez interesul unui public cât mai larg de cinefili, ducând istoria filmului românesc, la propriu, cât mai aproape de spectatorii de ieri, de spectatorii de azi şi – de ce nu? – de spectatorii de mâine. (Călin Căliman)

Istoria filmului românesc (1897-2017): 120 de ani de film românesc
Lucrarea de faţă, aflată la ediţia a treia, nu apare pe teritorii virane. Dimpotrivă. De ani şi ani de zile, cercetători de la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române şi ai Arhivei Naţionale de Filme, reputaţi istorici de film şi tineri filmologi în curs de afirmare, şi‑au unit eforturile pentru realizarea unei cât mai complete şi cât mai ştiinţifice istorii a filmului românesc. Încă din anul 1970 erau tipărite primele două volume dintr‑o vastă lucrare de pionierat, Producţia cinematografică din România, 1897‑1970. Filmografie adnotată, o lucrare sistematizată în trei părţi (I. Cinematograful mut – 1897‑1930; II. Cinematograful sonor până la naţionalizare – 1930‑1948; III. Cinematograful sonor după naţionalizare – 1949‑1970), şi programată să apară în câteva zeci de volume.

Şapte dintre aceste volume au şi apărut încă în veacul trecut: I/I – Cinematograful mut (1897‑1930). Filmul de nonficţiune de I. Cantacuzino şi B.T. Rîpeanu (1970); 1/2 Cinematograful mut (1897‑1930). Filmul de ficţiune de I. Cantacuzino şi B.T. Rîpeanu (1970); II/l A – Cinematograful sonor (1930‑1948). Filmul de nonficţiune. Filmul documentar si publicitar (1927‑1948) de B.T. Rîpeanu (1975); II/I B/partea I – Cinematograful sonor (1930‑1948). Filmul de nonficţiune. Jurnalul de actualităţi (1930‑1941) de Dan Mateescu (1976); II/I B/ partea a II‑a – Cinematograful sonor (1930‑1948). Filmul de nonficţiune. Jurnalul de actualităţi (1942‑1944) de Dan Mateescu (1976); II/I C – Cinematograful sonor (1930‑1948).

Filmul de nonficţiune. Jurnalul de actualităţi (1944‑1948) de Georgeta Davidescu (1977); II/2 – Cinematograful sonor (1930‑1948). Filmul de ficţiune, de Ion Cantacuzino, lucrare completată de Theodor Leontescu, Alina Predescu şi Dinu‑Ioan Nicula, sub redacţia lui Mihai Tolu (1998).

Acest ultim volum – început de neobositul şi generosul istoric, critic şi estetician al filmului românesc, dr. Ion Cantacuzino încă din 1971 – încheia, la data publicării primei ediţii a Istoriei mele, lista apariţiilor, dar cercetătorii Arhivei Naţionale de Filme pregătesc, s‑au arătat preocupaţi, între timp şi de partea a treia a amplei lucrări de sinteză, cea consacrată anilor 1949‑1970 (programată pe cel puţin opt volume). În plus, o Scurtă istorie a filmului românesc a scris şi Manuela Cernat (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982), iar câteva volume de cercetare istorică a publicat şi Valerian Sava (primul la Editura Meridiane, 1999). În anul 2004 a apărut şi volumul prim al cercetării filmografice întreprinse de B.T. Rîpeanu Filmat în România, consacrat perioadei 1911‑1969. Precedente, aşadar, există . Volumul de faţă – utilizând, desigur, documentaţia unora dintre cercetătorii de până acum – îşi propune, în spaţiul dat, o istorie selectivă a cinematografiei naţionale, de la începuturile sale – situate încă în veacul al XIX‑lea, cu primele „vederi româneşti” filmate în 1897 – până în prezentul imediat (când se împlinesc 120 de ani de film românesc).

Cea mai tânără dintre arte, la acest hotar de vremi, a acumulat – şi în spaţii româneşti – mai bine de un veac de existenţă şi se pregăteşte pentru veacurile viitoare. Din bogata documentaţie avută la îndemână, am selectat, aşadar, nu numai din considerente formale (fiind imposibil de „strâns”, între coperţile unei asemenea cărţi, documentaţia a zeci şi zeci de volume), ci, în primul rând, din considerente de fond, cele mai importante evenimente şi momente petrecute pe spirala evolutivă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu lumini şi umbre, a filmului românesc. Am utilizat cu precădere fişele propriului meu curs de istoria filmului – pe care l‑am susţinut, la sfârşitul anilor ’60, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică şi pe care l‑am susţinut, ulterior, mai bine de două decenii, la diferite universităţi de stat sau particulare, la Facultatea de Arte „Geo Saizescu” din Universitatea „Hyperion”, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la Universitatea europeană „Columna” –, precum şi studii, articole, cronici de film apărute cu precădere în revista „Contemporanul” (majoritatea filmelor româneşti din ultimele cinci‑şase decenii trecând şi prin cronicile mele din acest ex‑hebdomadar, sau actualmente mensual).

Faţă de cercetările anterioare – unele de „uz intern ” – am încercat, prin modul de abordare al filmelor din palmaresul cinematografiei naţionale, să mă adresez nu numai cineaştilor şi, în genere, specialiştilor din lumea artei a şaptea, am căutat să captez interesul unui public cât mai larg de cinefili, ducând istoria filmului românesc, la propriu, cât mai aproape de spectatorii de ieri, de spectatorii de azi şi – de ce nu? – de spectatorii de mâine. Pentru cursivitatea lecturii am simplificat aparatul critic al lucrării, incluzând în textul propriu‑zis trimiterile bibliografice, păstrând în final doar lista volumelor consultate. Faţă de lucrările anterioare – în afara istoriilor menţionate, volume memorialistice, lucrări de sinteză, monografii, istorii „parţiale” etc. care se opresc, în cel mai bun caz, la anii ’70 sau ’80 – am ţinut să aduc cercetarea cinematografică la zi.

Din mai multe motive, o ediţie a treia a volumului „Istoria filmului românesc (1897-2017): 120 de ani de film românesc” mi se pare binevenită, ba chiar necesară.

Întâi, pentru a fi corectate câteva dintre erorile (aproape inerente) primelor două ediţii, apoi pentru a reconsidera unele afirmaţii din ediţiile anterioare, în sfârşit, pentru a aduce cercetarea istoriei filmului românesc până în prezentul imediat, mai ales fiindcă în ultimii ani s‑au petrecut evenimente primordiale în spaţiul cinematografiei naţionale, prin apariţia unor filme de o valoare ieşită din comun (precum filmul lui Cristi Puiu Sieranevada) şi prin recunoaşteri internaţionale de o intensitate fără precedent.

[…]

Ilustraţiile volumului parvin din arhiva fotografică personală, din fototeca revistei „Contemporanul”, din fototeca Arhivei Naţionale de Filme.

Mulţumesc călduros directorului Arhivei Naţionale de Filme, prof.dr. Anca Mitran pentru materialul documentar pus la dispoziţie.

Mulţumiri tuturor colegilor de breaslă ale căror judecăţi de valoare privind filmul românesc sunt incluse în prezentul compendiu. Toată gratitudinea criticului literar Daniel Cristea‑Enache, redactorul primei ediţii a lucrării, fără de care această istorie nu s‑ar fi născut. Mulţumesc criticului şi eseistului Radu Cosaşu, care a scris următoarele pe prima ediţie a cărţii mele: „Am văzut cu Călin Căliman multe, multe filme româneşti, ne-am luat de cap pentru nu ştiu câte, am râs împreună la atâtea şi atâtea prostii, am tremurat pentru soarta celor hărăzite, mai presus de toate ne-am găsit împreună în vorba aceea a lui Perpessicius «în orice naufragiu, creatorul trebuie să caute o perlă», încât pot scrie că am suficiente motive pentru ca istoria lui să fie binevenită în cinemateca mea personală.” Mulţumesc istoricului de film B.T.Rîpeanu pentru materialele documentare puse la dispoziţie.

Toată recunoştinţa mea Editurii Ideea Europeană, care au contribuit decisiv la elaborarea şi publicarea ediţiei a doua a „Istoriei filmului românesc” şi a ediţiei actuale.

Mulţumesc din inimă criticului de film Dana Duma, fără sprijinul şi înţelegerea căreia acest volum nu ar fi fost finalizat.

[…]

Prin forţa lucrurilor, şi ediţia a treia a istoriei filmului românesc, care ajunge până în anul 120 al cinematografiei naţionale, are un final deschis.

În primul rând, pentru că însuşi anul 2017 este reprezentat în carte doar până la ora pornirii acestui manuscris spre tipar. Apoi, pentru că filmul românesc se află într-o continuă metamorfozare, unii pleacă, alţii vin, Noul Cinema a dobândit un statut primordial în producţia curentă, care a ajuns să fie destul de stabilă, cu un număr constant şi valid de premiere anual, dar totul este în mişcare, nimic nu stagnează, de la o zi la alta se poate întâmpla orice, viaţa ne rezervă mereu surprize, deci incursiunea noastră în trecutul, prezentul şi viitorul cinematografiei naţionale nu poate fi decât o secţiune în mers a unui proces continuu. Viaţa, în general, are talentul de a ne lua pe nepregătite. La ora scrierii acestor rânduri, de pildă, ne-a mai părăsit un cineast, ilustrul grafician Ion Truică (1935-2017). Era patriarhul filmului românesc de animaţie, un cineast cu vocaţie internaţională, aflat în plină forţă creatoare (lucra la un nou film!),un cineast seducător, al cărui ultim film – pe care l-am putea numi testamentar – a fost Obeliscul, în 2015, o incitantă parabolă contemporană.

De la începuturile sale cinematografice, regizorul de animaţie Ion Truică a adus pe ecran o lume a lui, foarte personală, marcată de însuşirile unui grafician de mare talent, cu o tuşă stilistică inconfundabilă.

De-a lungul anilor, apoi, Ion Truică a adus în lumea lui o seamă de autori celebri, clasici şi moderni, precum H.C.Andersen în Carnavalul (1972), Cervantes în Hidalgo (1975), Nichita Stănescu în Remember (1978), Oscar Wilde în Prinţul fericit (1980), Bacovia în Crepuscul (1981), Eugen Jebeleanu în Hiroshima (1983), Eminescu în Rovine (1983)… În Obeliscul, Ion Truică l-a adus în lumea lui pe Geo Bogza, pornind de la o povestire a acestuia apărută în revista „Contemporanul”. O opţiune semnificativă, pentru că, atât la Bogza cât şi la Truică, întâmplarea de toate zilele este, deopotrivă, izvor de poezie şi obiect de meditaţie, din lucrul mărunt scriitorul şi cineastul extrag semnificaţii majore, universale, apoi pentru că tehnica asocierilor neaşteptate este proprie atât artei bogziene cât şi artei regizorului de animaţie. Ar mai fi de făcut observaţia că, în spiritul prozei originare, regizorul Ion Truică a completat în mod creator povestirea lui Geo Bogza, incluzând în lumea lui, cel puţin la modul alegoric, întâmplîri din imediata apropiere. Prăbuşirea dramatică a obeliscului ne-a dus gândul, vrând-nevrând, spre unsprezecele septembrie tragic al turnurilor gemene, iar acum, la despărţirea de Ion Truică, respectiva prăbuşire devine premonitorie, ne duce gândul la propria prăbuşire a regizorului-obelisc.

Tot în ultima perioadă s-a stins un prieten drag, un scriitor şi publicist de excepţie, Romulus Rusan (1935-2017), autorul unor cărţi de film pasionante, printre care „La început n-a fost cuvântul” şi „Arta fără muză”, un mare iubitor al artei a şaptea, un om deosebit, fondator (împreună cu soţia sa, poeta Ana Blandiana) al Academiei Civice şi al Memorialului de la Sighet. După numai câteva săptămâni s-a stins încă un important regizor din vechea gardă, Radu Gabrea (1937-2017). La capătul unei bogate cariere cinematografice româno-germană, analizată detaliat în acest volum, o carieră comentată pe larg şi în elegantul şi substanţialul volum monografic publicat în 2012 de criticul de film Călin Stănculescu „Radu Gabrea. Biografia unei opere”. Ultimul film al regizorului a fost documentarul de lung metraj Împărăteasa roşie, la care m-am referit pe larg într-un capitol anterior. Pentru că vorbim despre despărţiri, în perioada de referinţă a acestui capitol (2011-2017), ne-au părăsit alţi câţiva mari regizori din vechea gardă, Andrei Blaier (1933-2011), Sergiu Nicolaescu (1930-2013), Geo Saizescu (1932-2013) şi Malvina Urşianu (1927-2015), care au lăsat în urmă patru „opere cinematografice” substanţiale (despre care a fost vorba, pe larg, în acest volum, la locul şi timpul cuvenit), bogate în filme rezonante, reprezentative. Cum spuneam la începutul acestui sub-capitol, unii pleacă alţii vin, totul este în mişcare, nimic nu stagnează… Zilele trecute, de pildă, pe genericul unui film de diplomă, am, descoperit trei nume – cred – de perspectivă ale filmului românesc: Mihai Pârcălabu, proaspăt absolvent de regie, Haşu Drăgan-Adrian, proaspăt absolvent de operatorie şi Adrian Pârcălabu, pe genericul filmului respectiv producător, dar de fapt proaspăt absolvent al unui institut cinematografic londonez. Mihai Pârcălabu este regizorul acestui film de diplomă, un film cam crazy, The Match, despre un campionat mondial de box ilegal, dar realizat cu un deosebit simţ al umorului, cu o reală vocaţie parodică, excelent ritmat şi filmat cu pricepere, în vervă, de foarte tânărul operator Haşu Drăgan-Adrian (ca să vă daţi seama cât de tânăr este vă spun doar că pe bunicul lui îl cheamă Vivi Drăgan Vasile). Da, asta e situaţia, unii pleacă, alţii vin, cinematograful urmează lecţiile vieţii, Noul Cinema Românesc se consolidează an de an, după cum am putut vedea şi în ultimele sub-capitole, doar relaţia cu publicul nu este, încă, re-stabilită, fapt din ce în ce mai dificil din pricina degradării continue a situaţiei sălilor de cinema din întreaga ţară, o stare de lucruri care necesită măsuri urgente de redresare, de rezolvare. Pentru mine, sala de cinema face poarte intrinsec din definiţia cinematografului, filmul pe ecrane mici, pe tablete, este un eufemism, un subterfugiu, o improvizaţie.

Schimbând uşor vorba, o iniţiativă de bun augur a fost aceea a Uniunii Cineaştilor, de a lansa o revistă de cinema, consacrată prioritar filmului românesc, este vorba despre revista „Film”, al cărei redactor-şef este criticul de film Dana Duma, o revistă trimestrială, care ajunge la al 18-lea număr la finele anului 2017, deci o revistă, de pe acum, cu o biografie reală (18 trimestre înseamnă aproape cinci ani!) printre colaboratorii căreia se află, în afara membrilor redacţiei (Dana Duma, Anca Ioniţă, Marilena Ilieşiu, Mihai Fulger), o seamă de cineaşti, critici şi istorici de film, precum (la numărul 4/2016, de pildă) Ioan-Pavel Azap, Tereza Barta, Irina Budeanu, Călin Căliman, Luminiţa Comşa, Laurenţiu Damian, Angelo Mitchievici, Dinu-Ioan Nicula, Dumitru Olărescu, Andra Petrescu, Doru Pop, Cristian Tudor Popescu, Irina Trocan, Marian Ţuţui, Titus Vîjeu.

Era necesară o asemenea revistă, mai ales întru continuarea unei frumoase tradiţii, dacă ţinem seama de faptul că, decenii la rând, până-n decembrie ’89, revista „Cinema”, condusă de Ecaterina Oproiu, şi, deceniul următor, revista „Noul Cinema”, condusă de Adina Darian, au ţinut treaz interesul cinefil. Revista „Film” a iniţiat şi un cineclub, consacrat filmelor româneşti, care se desfăşoară lunar (cu excepţia lunilor de vară) la Cinemateca „Eforie”. În 2017, de pildă, cineclubul revistei „Film” a prezentat, înaintea sezonului estival, două filme mai speciale: Ţărmul n-are sfârşit de Mircea Săucan, cu Marina Voica, în singurul ei rol pe ecran (un film care n-a avut niciodată o premieră oficială în România, deşi are 55 de ani de viaţă!) şi Dincolo de barieră de Francisc Munteanu, ecranizare a piesei „Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, cu profesoara universitară Anca Irina Ionescu în rolul Domnişoarei Nastasia şi cu Ion Dichiseanu în rolul lui Vulpaşin. Din punctul meu de vedere, cartea de film a avut parte, şi ea, de o situaţie privilegiată în perioada noastră de referinţă. Tocmai de aceea, consider necesar un capitol aparte consacrat cărţii de film.

Voi enumera, aşadar, în ordine relativ cronologică, o bună parte din cărţile de film apărute în ultimii ani. Cel mai prolific autor a fost eminentul critic şi eseist Titus Vîjeu, care a publicat cinci monografii esenţiale la superba Editură Noi, consacrate unor regizori de prim plan ai cinematografiei naţionale: două regizorului Dan Piţa, una regizorului Mircea Daneliuc, una regizoarei Elisabeta Bostan şi alta regizorului Nicolae Mărgineanu.

O substanţială monografie a publicat, de pildă, Călin Stănculescu, „Radu Gabrea: Biografia unei opere” (Editura Noi Media Print, 2012), o carte originală a fost aceea a Marilenei Ilieşiu „Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012)” (Editura Polirom, 2013), de real interes a fost şi cartea lui Angelo Mitchievici „Filmele care ne-au schimbat viaţa” (Editura Eikon, 2013), un studiu destinat prioritar specialiştilor a fost „Marketing şi cinema” de Lucian Pricop (Editura Tritonic, 2013), criticul şi istoricul de film Bujor T. Rîpeanu şi-a continat investigaţii anterioare, publicând acum masivul volum „Cinematografiştii 2345” (Editura Meronia, 2013), Valerian Sava şi-a continuat, la rându-i, cercetările istorice, propunând cartea „O istorie subiectivă a tranziţiei filmice. Al Patrulea Val, restauraţia mediocrată şi refondarea cinemaului românesc”, volumul 3 (Editura Paralela 45), un volum-surpriză a fost acela al lui Mihnea Columbeanu, „Un pitbull printre filme. Filmul românesc în mileniul III, volumul 1 (Editura Tracus Arte, 2013), Nicolae Cabel a dedicat încă o carte, cea mai elegantă, profesorului său, „Victor Iliu – fuga temporum” (EdituraNoi Media Print, 2013), Alexandru Petria a strîns într-un volum, şi bine a făcut, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”’ (Editura Adenium, 2013), criticul şi istoricul de film Tudor Caranfil a publicat o carte esenţială, „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc” (Editura Polirom, 2013). În anul 2014 a luat fiinţă Editura UCIN (o altă victorie cinematografică!), a cărei activitate s-a dovedit, din start, benefică, în primul său an apărând câteva volume memorabile, după cartea lui Marius Şopterean „7+1 poveşti despre film. Memorie şi film. Anii 1950-1960”, volumul 2, printre apariţiile memorabile numărându-se două volume ale scenaristului Dumitru Carabăţ traduse în limba engleză, „Towards a Poetics of Screenplay” şi „Studies in Filmic Typology”, pentru ca tot pe atunci să apară un superb „Album Maria Ploae”, prefaţat de un interviu cu actriţa realizat de Claudiu Târziu. Ajunşi aici, cu îngăduinţa cititorului, îmi îngădui un intermezzo liric: ţin să citez prefaţa convorbirii cu actriţa a lui Claudiu Târziu. Iat-o: „Sun la poartă şi îmi deschide Maria Ploae. Îmbrăcată într-o rochie neagră şi cu acelaşi zâmbet fermecător, care îi adânceşte gropiţa din obrazul drept. Mă invită în salon, o cameră luminată de ferestre lungi care dau în grădină, cu un perete acoperit de tablouri şi un altul de icoane pe sticlă vechi. Colecţia de icoane a aparţinut psihologului Nicolae Mărgineanu, tatăl regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puşcăriile comuniste. O pisică albă cu coada neagră doarme încovrigată pe un fotoliu. Din două vase de sticlă albastră răsucită spre cer îşi iţesc capetele mai multe crizanteme. Dialogul se leagă uşor, pentru că Maria Ploae este gata să împărtăşească din bucuriile vieţii ei. Iar viaţa sa pare să fie o lungă bucurie neumbrită. Am căutat-o pe Maria Ploae pentru un interviu de gazetă şi a ieşit o carte”. Tot la Editura UCIN, spre sfârşitul anului 2014, a apărut volumul lui Horea Murgu (ca autor-cordonator) „Generaţiei sentimentale a sunetului filmului românesc… o reverenţă”, dedicat prestigiosului inginer de sunet Andrei Pap.

Mi-aş dori, şi în cazul acestui volum, un popas suplimentar. Nu de alta, dar pe coperta volumului am descoperit o preţioasă dedicaţie a regizorului Lucian Pintilie, care sună cam aşa: „Lui Andrei Pap, Cel mai apropiat colaborator al meu (!!!) vreme de 35 de ani. Întotdeauna calm şi limpede.

Meşter constant al filmelor mele pe care niciodată nu l-am îmbrăţişat aşa cum de repetate şi repetate ori merita. Strălucit tehnician şi poet de mari emoţii vizuale, vezi Duminică la ora şase, născător de un nou tip de imagine: imaginea sonoră. Clar, discret, ţintind anonimatul capodoperei, modest aşa cum marii artişti sunt. Confirm devotamentul lui excepţional.

Permite-mi să-ţi cer iertare pentru toate abuzurile şi durităţile mele. Îţi transmit veşnic reînnoita mea admiraţie pentru răbdarea ta şi restul… 8 septembrie 2014”. Aş consemna, apoi, volumele memorialistice ale Ecaterinei Oproiu „Jurnal”, 1 şi 2 (Editura Semne, 2014), la Editura UCIN au mai apărut, în 2015, volumele „Dublajul – Opera în oglindă” de Valeriu Drăguşanu, „Un clovn pentru eternitate” de Valentin Teodosiu şi „Mircea Daneliuc – Cele şaptesprezece vieţi ale pisicii rupte” de Marilena Ilieşiu, amintesc apoi necesarul volum „Andrei Blaier – Arta de a trăi şi iubi filmul” de Mircea Bunescu (Editura Noi, 2015), apărut, din păcate, cu prea multe greşeli ortografice, un nou volum memorialistic al Ecaterinei Oproiu,”Salutări de la Cannes. Jurnal 3” (Editura Semne, 2015), o altă carte monografică dedicată regizorului Mircea Daneliuc, „Mircea Daneliuc – Monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc” de Titus Vîjeu (Editura Noi, 2015), cartea clujanului Ioan-Pavel Azap „7 capodopere ale filmului românesc” (Editura Tribuna, 2015), volumul monografic al criticului Viorel Domenico „Jean Georgescu… altfel” (Editura Noi, 2015), şi încă un volum binevenit, „Secvenţe cu Alexandru Tatos” de Ioan-Pavel Azap (Editura Noi, 2016)… Am publicat şi eu o carte în acest interval, „Al.G. Croitoru, zis şi Mister Keystone” (Editura Betta, 2016), dar sper să apară şi o a doua carte, „Istoria filmului românesc 1897-2017” (aşadar, dacă citiţi aceste rânduri, a fost şi a doua)…

Cu această speranţă închei finalul deschis al ediţiei a treia. Avem de a face, aşadar, cu un final deschis optimist!