Mari enigme ale lumii

Priveliştea unui cer înstelat este o încântare pentru orice om al cărui suflet nu a început să lâncezească sau nu s-a uscat de tot. Adâncul tainic al Eternităţii se deschide în faţa privirii uimite a omului, făcându-l să mediteze la origini, să se întrebe de unde a început totul…

Dacă, din curiozitate, vom lua în mână o carte sau un manual de ştiinţă popularizată, vom găsi negreşit acolo una dintre versiunile teoriei originii Universului – aşa-numita teorie a „marii explozii”. Această teorie poate fi expusă succint în felul următor: iniţial, întreaga materie a fost concentrată într-un „punct” care avea o temperatură extrem de mare, iar apoi, acest „punct” a explodat cu o putere formidabilă.

Ca urmare a exploziei, din norul fierbinte de particule elementare, care s-a împrăştiat în toate direcţiile, s-au format treptat atomii, materia, planetele, aştrii, galaxiile şi, în sfârşit, viaţa. Extinderea Universului continuă şi nu se ştie cât va mai dura: poate, la un moment dat, îşi va atinge limitele.

Există şi o altă teorie a originii Universului. Potrivit ei, apariţia Universului, a lumii, a vieţii şi a omului se datorează unui act raţional, înfăptuit de un Dumnezeu atotputernic, atoatecreator şi atoatestăpânitor, a cărui natură nu este accesibilă raţiunii umane. Materialiştii „duri” înclină, în general, să ia în derâdere această teorie, dar cum o jumătate din omenire crede, într-o formă sau alta, în ea, nu avem dreptul să o ignorăm.

Explicând originea Universului şi a omului de pe poziţii mecaniciste, tratând Universul ca pe un produs al materiei, a cărei dezvoltare este supusă legilor obiective ale naturii, adepţii raţionalismului neagă, de regulă, factorii nefizici, mai ales când este vorba despre existenţa unei Raţiuni universale, ca pe ceva „neştiinţific”, ştiinţific fiind în concepţia lor numai ceea ce poate fi exprimat cu ajutorul formulelor matematice.

Una dintre cele mai mari probleme care se ridică în faţa adepţilor teoriei „marii explozii” constă tocmai în faptul că nici unul dintre scenariile avansate de ei nu poate fi descris matematic sau fizic. Conform teoriilor de bază ale „marii explozii”, starea iniţială a Universului a fost un punct de dimensiuni infinit de mici, cu o densitate infinit de mare şi cu o temperatură infinit de înaltă. O asemenea stare iese însă din limitele logicii matematice şi nu se pretează la o descriere formală. Aşa încât despre starea iniţială a Universului nu se poate spune în realitate nimic, iar calculele nu sunt de nici un folos. De aceea, această stare a fost numită în mediul ştiinţific „fenomen”.

Întrucât până acum nu s-a depăşit această barieră, în cărţile de ştiinţă popularizată tema „fenomenului” este, de obicei, omisă, iar în publicaţiile şi lucrările de specialitate, ai căror autori încearcă să facă faţă cumva acestei probleme matematice, despre „fenomen” se vorbeşte ca despre un lucru inacceptabil din punct de vedere ştiinţific. Steven Howking, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, şi J.F.P. Ellis, profesor de matematică la Universitatea din Capetown, afirmă în lucrarea lor Lunga scală a structurii spaţiu-timp: „Rezultatele obţinute de noi confirmă concepţia că Universul a apărut în urmă cu un număr finit de ani.

Punctul de plecare al teoriei apariţiei Universului – aşa-numitul «fenomen» – se află însă în afara legilor cunoscute ale fizicii.” În acest caz, în numele fundamentării ştiinţifice a „fenomenului”, piatră unghiulară a teoriei „marii explozii”, trebuie admisă posibilitatea aplicării unor metode de cercetare care ies din cadrul fizicii actuale, adică metode neştiinţifice.

Aşa încât „fenomenul”, ca orice alt punct de plecare al „originii Universului” care include ceva imposibil de descris prin categoriile ştiinţifice, rămâne o problemă deschisă. Apare însă următoarea întrebare: de unde a apărut „fenomenul” însuşi? Căci problema „fenomenului” reprezintă doar o parte a unei probleme cu mult mai vaste, problema sursei stării iniţiale a Universului.

Cu alte cuvinte, dacă la început Universul a fost concentrat într-un punct, ce a determinat această stare? Şi chiar dacă respingem „fenomenul” generator de dificultăţi teoretice, întrebarea rămâne: cum s-a format Universul?

În încercările de a depăşi această dificultate, unii savanţi propun aşa-numita teorie a „Universului pulsatoriu”. Potrivit opiniei lor, Universul este infinit şi, rând pe rând, ba se comprimă într-un punct, ba se dilată până la anumite limite. Un astfel de Univers nu are nici început, nici sfârşit, există numai un ciclu de comprimare şi un ciclu de extindere. Autorii acestei ipoteze susţin că Universul a existat dintotdeauna, excluzând astfel total problema „începutului lumii”.

Ei nu merg însă chiar până la capăt. Problema este că până acum nimeni nu a prezentat o explicaţie satisfăcătoare a mecanismului pulsaţiei. De ce se produce pulsaţia Universului? Care sunt cauzele care o provoacă? În lucrarea Primele trei minute, fizicianul Steven Weinberg spune că, odată cu fiecare pulsaţie, este inevitabilă creşterea în Univers a mărimii raportului dintre cantitatea de fotoni şi cantitatea de nucleoni, ceea ce duce la stingerea unor noi pulsaţii. Weinberg trage concluzia că, în felul acesta, numărul de cicluri ale pulsaţiei Universului este finit, deci, la un moment dat, ele trebuie să înceteze. Prin urmare, „Universul pulsatoriu” are sfârşit, ceea ce înseamnă că are şi un început…