Marii cronicari ai Moldovei

În cartea de faţă sunt adunate scrierile fundamentale istorice în limba română ale celor mai reprezentative figuri de cronicari moldoveni: Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce. Nu este o apariţie singulară, căci cu mai bine de 150 de ani în urmă Mihail Kogălniceanu publicase, pentru prima dată, toate scrierile istorice cu privire la Moldova, câte fuseseră descoperite până atunci, evident cele în limba română, în acel monumental corpus în trei volume de Letopiseţe, cum atât de sugestiv l-a intitulat. A fost cea dintâi imprimare la noi a literaturii istorice, cea dintâi sistematizare a textelor, cea dintâi încercare de privire critică asupra izvoarelor noastre narative. S-au găsit unii să-i caute umbre și pete în ceea ce făcuse și, într-adevăr, n-a fost greu, căci sunt destule scăderi în aprecierile, sistematizările şi lecturile sale, dar toţi s-au folosit de opera sa şi de volumele Letopiseţelor au pornit în rectificările ulterioare. Au ignorat în mod neloial de câte greutăţi şi îndoieli s-a lovit marele istoric şi făuritor, alături de Cuza, al României Unite. Fără manuscrise adunate în biblioteci, fără studii specifice, fără îndrumări de vreun fel a făcut singur o operă de neuitat.
De atunci şi până astăzi operele istorice ale cronicarilor noştri, mari şi modeşti, autentici sau îndoielnici, au fost publicate, comentate, comparate de nenumărate ori. Dar niciodată nu au fost adunate într-un singur volum scrierile celor mai reprezentativi. O facem noi, la îndemnul Academiei, instituţie care a patronat de-a lungul existenţei sale atâtea lucrări menite să slujească înţelegerii valorii creaţiilor naţionale”.

„Apariția lui Grigore Ureche şi a compilatorului său Simion Dascălu, a lui Miron şi Niculae Costin, a lui Ion Neculce şi, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtaţi pe la şcolile Poloniei, mai toţi cunoscători ai limbii latine, conştienţi şi mândri de originea lor romană, unii erudiţi, iar alţii de un însemnat talent literar, a făcut din Moldova veacului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea, sub influenţa culturii apusene, filtrată prin catolica Polonie, adevăratul punct de plecare nu numai al unei culturi superioare, ci şi al difuziunii limbii româneşti în bezna ortodoxismului slavon şi grecesc.”
1924. / E. Lovinescu