100 de Minuni ale naturii

100 de Minuni ale naturii de Bertil Vagner

Arhipelagul Spitzbergen
(Norvegia)

Acest arhipelag muntos, pierdut în întinderile îngheţate ale Arcticii, este numit deseori „Creştetul Europei”. Unele din insulele sale se găsesc după paralela de 80 de grade latitudine nordică. Mai aproape de Polul Nord sunt situate doar nordul Groenlandei şi insula canadiană Ellesmere.

În ceaţa matinală, marinarilor care se apropie din partea sudică către arhipelag li se pare că din vălul de ceaţă se întrezăresc contururile turnurilor castelelor medievale. Acestea sunt vârfurile muntoase ale Spitzbergen-ului, care se nuanţează prin voalul gri, atingând o înălţime de 1700 metri.

Dar iată, corabia se apropie, ceaţa se împrăştie şi în faţa ochilor se deschide o ciudată panoramă a malurilor negre sculptate în stâncă, încoronate cu gheţari albi. În unele locuri limbile de gheaţă coboară direct spre mare, întrerupându-se în treptele de un albastru transparent de gheaţă. Golfurile înguste şi sinuoase sunt creionate în liniile spumate ale cascadelor. Iar în adâncul celui mai mare golf – Isfjord – luminează binevoitor cubuleţele roşii, verzi şi albastre ale caselor capitalei Spitzbergen-ului – orăşelul Longyearbyen².

Structura arhipelagului cuprinde mai mult de o mie de insule. Este adevărat că aproape toate insulele sunt mici şi doar cinci dintre ele merită a fi caracterizate prin atributul „mari”. Acestea sunt Spitzbergenul de Vest, Nordaustlandet-ul³, insula Edge, insula lui Barentsz şi insula prinţului Karl. Ca şi suprafaţă, Spitzbergen-ul este mai mare decât Elveţia şi ar putea să plaseze două Belgii pe insulele sale.

De demult, arhipelagul a avut mai multe denumiri. Olandezii îl numeau Spitsbergen, ruşii – Grumant, norvegienii – Svalbard. Iar jurnaliştii de astăzi numesc des aceste meleaguri „Insulele de ceaţă”. Într-adevăr, Spitzbergenul este unul dintre cele mai înceţoşate locuri de pe pământ. Chiar şi vestita Coastă a Scheleţilor⁴ – deşertul Namib şi Marea Bering, renumită prin ploile şi ceţurile sale, nu pot fi comparate cu el din acest punct de vedere. Mai mult de 90 de zile pe an (1/4 de an) insulele sunt acoperite de ceaţă. Iar în perioada iunie-octombrie, lunar, de la 12 la 20 de zile persistă ceţurile.

Ceţurile pe Spitzbergen sunt atât de dense, că deja la o distanţă de cinci paşi nu se mai vede nimic. Se reduc sunetele, se deformează contururile obiectelor, astfel încât este imposibil de a recunoaşte chiar şi o regiune cunoscută. Toate construcţiile şi pietrele mari sunt acoperite de peria pufoasă a promoroacei.

Primăvara, în timpul ceţei, aici se poate observa un neobişnuit fenomen optic, care este denumit de savanţi „Gloria”. Soarele polar, coborât aproape de orizont, proiectează pe voalul ceţei şi norii joşi umbre lungi ale obiectelor, încercuite de un contur irizat. Renumitul cercetător polar Amundsen⁵, al cărui avion a fost nevoit să aterizeze pe gheţarii din partea de nord a Spitzbergenului, descrie „Gloria” astfel:

„Lângă noi, într-o parte, în ceaţă, am văzut reflectarea completă a maşinii noastre, înconjurată de o aureolă de toate culorile curcubeului. Priveliştea era uimitoare, frumoasă şi specifică”.

De la bordul motonavei, care pleacă spre Spitzbergen, încă din depărtare se pot observa vârfurile munţilor straniu zimţate şi ascuţite, datorită cărora i s-a dat această denumire (Spitzbergen – din olandeză, „Munţi ascuţiţi”). Această denumire a fost dată arhipelagului de către navigatorul olandez Willem Barentsz⁶, care l-a descoperit în 1596. Deşi, în numele dreptăţii, merită a fi adăugat că pomorii⁷ ruşi călătoreau pe vasele sale cu două secole înaintea olandezilor spre Grumant-ul (aşa numeau ei arhipelagul) rece.

Într-o zi, patru vânători, care au debarcat pentru a vâna, spre dimineaţă nu şi-au mai găsit vasul, care era zdrobit de gheţari. Robinsonii ruşi au locuit în Spitzbergen şase ani, până să fie salvaţi întâmplător de o altă navă rusă care a făcut escală în aceste insule.

După Barentsz, pe arhipelag au fost mai mulţi navigatori şi savanţi renumiţi. Gudzon şi Ciceagov⁸, Nordensheld⁹ şi Nansen¹⁰, Amundsen şi Rusanov¹¹ au descoperit pe aici noi trasee. Dar cea mai mare contribuţie, fără nicio îndoială, a fost adusă de către curajoşii pomori, care au cucerit, timp de cinci secole, severele insule. Chiar şi în zilele noastre pe harta arhipelagului se pot găsi Insulele Ruseşti şi Golful Rusesc, muntele amiralului Makarov şi promontoriul¹² lui Ermak, valea lui Rusanov şi golful Soloveţkaia.

Unicitatea naturii Spitzbergenului constă în faptul că de ţărmul de vest se apropie unul dintre ramurile curentului cald nord-atlantic − continuarea Gulf-Streamului. Apele încălzite pătrund prin intermediul fiordurilor¹³, departe, în adâncul insulelor şi la rândul lor le încălzesc. În februarie temperatura nu depăşeşte 15 grade, iar temperatura medie anuală pe insule – 6 grade Celsius. (Toate acestea fiind la 80 grade latitudine!)

De aceea, vara, ţărmul insulelor este acoperit de covorul verde al tundrei, împestriţat cu flori de culori intense. Saxifragii¹⁴ purpurii, macii galbeni polari¹⁵, florile albastre de nu-mă-uita¹⁶, garofiţele violete bucură privirea locuitorilor Longyearbyenului şi ai altor sate din Spitzbergen: Barentsburg, Pyramiden, Ny-Alesund, Longyearbyen, Sveagruva, în zilele lungi polare. În acest timp, pantele câmpiilor înzăpezite se colorează în roz în anumite locuri din cauza apariţiei unor alge microscopice.

Văile întinse, ce urcă în munţii înalţi, sunt acoperite de gheţari. Râurile lor, de un alb murdar, se mişcă lent (de obicei cu o viteză de un metru în 24 ore, nu mai mult) spre mare. În locul unde gheţarii cad în fiorduri, gheaţa alunecă în apă şi se desprinde. Astfel se formează aisbergurile. În unele văi, acolo unde gheţarii se termină, neajungând până la maluri, se formează râuri mici, dar tumultuoase, cel mai lung având 48 kilometri. Iarna ele îngheaţă complet, până la fund.

Vârfurile muntoase ale insulelor, netede datorită gheţarilor, capătă diverse forme fantastice. Astfel, muntele Skansen aminteşte de o veche cetate, muntele Tempel seamănă cu un vechi templu hindus, iar muntele Piramida are forma unei stive de baloturi de fân, gigantice şi aranjate ordonat. Cel mai renumit munte − Tre Kruner − are trei vârfuri. Denumirile lor sunt: Svea, Nora şi Dana şi semnifică frăţia celor trei ţări scandinave − Suedia, Norvegia şi Danemarca. Contururile secţionate piramidal ale celor trei vârfuri sunt nuanţate cu liniile clare orizontale de calcar galben şi gresie¹⁷ roşie. Legendele străvechi scandinave prezentau Spitzbergen-ul ca fiind o ţară obscură, a frigului, întunericului, zăpezii şi a îngheţului. Vikingii¹⁸ considerau că acesta este cel mai puţin primitor meleag de pe pământ. Dar este nedrept. În comparaţie cu celelalte insule arctice, de exemplu, Ellesmere sau Severnaya Zemlya¹⁹ şi Ţara lui Franz Joseph²⁰, Spitzbergen-ul este ca o adevărată oază în pustiul polar de gheaţă. El este locuit de 3000 de oameni, majoritatea fiind savanţi şi cercetători ai Nordului şi, cât de straniu ar părea, mineri. Zăcămintele de cărbune s-au format aici cu sute de milioane de ani în urmă, când Spitzbergen-ul constituia un tot întreg cu Europa, iar clima era cu mult mai caldă decât în prezent. Acum minerii ruşi, prin înţelegere cu norvegienii, se ocupă cu extracţia cărbunelui. Dar viaţa se întâlneşte nu numai în aşezările omeneşti.