100 de fotbalişti legendari. Ediția a-II-a

100 de fotbalişti legendari de Bogdan Socol

„100 de fotbaliști legendari” îi cinstește așa cum se cuvine și pe cei mai mari jucători români care ne-au marcat existența, Nicolae Dobrin, Ilie Balaci, Gică Hagi, Gică Popescu și Miodrag Belodedici.

Bogdan Socol a „capturat” între coperțile noii sale lucrări „100 de fotbaliști legendari” din istoria acestui sport. Nu mă pot aventura să spun că ei sunt cei mai mari, pentru că în orice astfel de anchetă nici un argument nu este mai puternic decât altul. Poate a mai scăpat unul, poate că noi, cei mai vechi, i-am prins și pe alții jucând și i-am văzut pe viu, motiv pentru care am putea spune că au fost mai buni ca alții care au prins un loc în volumul de față. De fapt, nici nu mai contează. Ceea ce va rămâne atunci când veți termina de citit și ultima poveste din acest volum va fi sentimentul acela de prea plin de informație, de plăcută sațietate, pe care orice consumator de sport o dorește. Cu atât mai mult unul care e și el prizonier pe viață în această minunată închisoare a pasiunii numită fotbal. (Andrei Vochin)

RICARDO ZAMORA
(1901-1978)

Ricardo Zamora Martinez este primul mare portar pe care l-a reţinut istoria fotbalului. Născut la începutul secolului XX, pe 21 ianuarie 1901, la Barce­lona într-o familie de medici din generaţie în generaţie, Zamora a fost atras de sport, în general, şi de fotbal, în special. În 1916, la doar 15 ani, era deja un uriaş: avea 1,85 metri înălţime, mâini lungi şi puternice, o coordonare excelentă a mişcărilor şi reacţii excelente. Calităţi suficiente pentru ca Espanyol să îl aducă în ograda sa. După doar un an în care a fost rezervă de portar, a devenit titular indiscutabil şi a cucerit imediat inimile fanilor clubului catalan.

Ricardo Zamora a jucat la Espanyol până în 1919, cucerind şi un titlu de campion al Catalunyei în 1918. Însă, o ceartă cu unul dintre directorii clubului avea să-i aducă plecarea la cea mai importantă echipă a Catalunyei, FC Barcelona. Timp de trei ani, Zamora a fost o figură emblematică în lotul Barcei, alături de bunul său prieten, legendarul Josep Samitier, iar în această perioadă a obţinut trei trofee de campion al Catalunyei şi două Cupe ale Regelui Spaniei.

Zamora a ajuns rapid şi în atenţia naţionalei Spaniei, unde a debutat la doar 19 ani în meciul contra Danemarcei, disputat pe 28 august 1920 la Jocurile Olimpice de la Anvers, şi câştigat de iberici cu 1-0. Mult mai târziu, răspunzând la întrebarea unui ziarist, privind meciul său cel mai bun, Zamora a declarat: „Fără îndoială, meciul cu Danemarca la Olimpiada din 1920. Am apărat ca un drac. În acea zi m-am autodepăşit. Nu credeam că sunt capabil de un asemenea joc.”

Tânărul Ricardo Zamora a cunoscut, însă, şi amarul înfrângerii în următoarea partidă, când Belgia, care avea să cucerească medalia de aur, a învins Spania cu 3-1. Totuşi, naţionala iberică a obţinut argintul olimpic, după un succes în faţa Olandei cu 3-1. În ceea ce-l priveşte pe Ricardo Zamora, el a fost declarat cel mai bun portar al turneului. La doar 19 ani! Cu toate acestea, el a avut parte şi de un episod negativ la partida cu Italia, în care a fost eliminat pentru că a lovit un adversar. Mai mult, la întoarcerea în ţară, a fost arestat pentru că ar fi încercat să şterpelească mai multe trabucuri cubaneze! De altfel, Zamora era cunoscut drept un fumător înrăit: suda până la trei pachete de ţigări pe zi, pe care le stingea cu coniac!

De la Jocurile Olimpice începe drumul spre intrarea în legendă şi spre gloria mondială a lui Zamora. Poveştile despre jocul său fantastic şi reflexele sale neobişnuite circulau deja în întreaga lume sportivă. Când spaniolii au jucat un meci amical în Uruguay, cu naţionala acestei ţări, bancherii din Montevideo s-au arătat dispuşi să-i dăruiască o casă acelui fotbalist care va reuşi să înscrie în poarta lui Zamora. Cadoul nu şi-a găsit, însă, posesorul!

De la FC Barcelona, Ricardo Zamora a făcut iarăşi cale întoarsă spre Espanyol în 1922, unde a mai evoluat încă opt ani, timp în care a mai ieşit o dată campion al Catalunyei şi a cucerit prima Copa del Rey din istoria clubului. În 1930, Zamora trecea la Real Madrid, devenind primul jucător de după Primul Război Mondial care evoluează pentru cele mai impunătoare grupări ale Spaniei. Până la el, doar alţi cinci fotbalişti îşi mai trecuseră în CV şi Barca şi Realul, între 1902 şi 1913!

La Madrid, şi-a mai trecut în palmares două titluri de campion al Spaniei şi două cupe, ultima cucerită în 1936, în preajma izbucnirii Războiului Civil, chiar după o finală cu Barcelona, câştigată cu 2-1. Zamora a fost protagonistul celei mai faimoase fotografii din istoria fotbalului spaniol, el reuşind o paradă senzaţională în ultimul minut al meciului, păstrând trofeul în posesia Realului.

În 1934, naţionala Spaniei a participat pentru prima dată la Campionatul Mondial, care a avut loc în Italia, iar Zamora a fost unul dintre cei mai buni portari ai turneului, alături de Frantisek Planicka. Asta deşi echipa sa a părăsit competiţia încă din sferturile de finală, eliminată de ţara gazdă, Italia, care avea să şi cucerească trofeul Jules Rimet. Ricardo a impresionat în partida cu squadra azzurra, la care a asistat şi Mussolini. La scorul de 1-1, Zamora a parat o lovitură de la 11 m, iar cum în prelungiri scorul a rămas nemodificat, conform regulamentului de atunci, meciul a trebuit să se rejoace. Dar Zamora, care s-a ciocnit în primul meci cu unul din jucătorii italieni şi a fost lovit puternic la un ochi, n-a mai putut evolua şi spaniolii au pierdut cu 1-0.

În total, Zamora a jucat pentru naţionala Spaniei în 46 de meciuri, iar în 20 dintre ele nu a primit gol. Supranumit El Divino, Ricardo Zamora a intrat în istorie şi prin vestimentaţia sa de pe teren, cu acea şapcă nelipsită de pe cap şi un pulover tras pe gât, despre care spunea că îl protejează de soare, dar şi de adversari. În perioada în care Ricardo apăra, în Spania circula o expresie celebră: „Există doar doi portari, Sfântul Petru în Rai şi Zamora pe Pământ!”

În 1936, la începutul Războiului Civil, cotidianul ABC lansase zvonul că Zamora ar fi fost ucis de republicani, fapt speculat imediat de naţionalişti, care au folosit această ştire ca propagandă. Însă, el era teafăr şi nevătămat! Numai că Ricardo tot a avut de suferit de pe urma conflagraţiei din Spania: a fost arestat de miliţia republicană şi trimis la închisoare. A avut din nou noroc datorită dorinţei sale de a juca şi de a vorbi despre fotbal cu gardienii, dar şi intervenţiei guvernatorului închisorii Modelo, unde era prizonier. A fost eliberat în cele din urmă şi imediat a ajuns în Franţa, unde s-a reîntâlnit cu bunul său prieten, Samitier, alături de care a mai jucat un an la Nice, de unde s-a şi retras din fotbal în 1938, la vârsta de 37 de ani.

Pentru tot ceea ce a însemnat în fotbalul spaniol, în fiecare sezon, cotidianul Marca oferă din 1959 încoace, în memoria sa, trofeul Zamora celui mai bun portar din Primera şi Segunda Division. Pentru a primi această distincţie, fiecare goalkeeper trebuie să fi disputat măcar 18 partide în campionat, iar cel care are cea mai mică medie între numărul jocurilor bifate şi cel al golurilor încasate este considerat câştigător. Astfel, numele lui Ricardo Zamora rămâne în atenţia spaniolilor săptămână de săptămână şi la peste trei decenii de la dispariţia sa, în 1978.