Zece prozatori exemplari (perioada comunistă)

Zece prozatori exemplari (perioada comunistă) de Marian Victor Buciu

MARIN PREDA

Dintre prozatorii circumscrişi, istoric şi literar, epocii comuniste, Marin Preda (1922-1980) este cel mai afirmat şi cel mai contestat. I s-a creat un fel de legendă sau cult. Devenise una dintre conştiinţele literare. Moartea lui intempestivă a căpătat mister. S-a vorbit, în secret, de asasinat. Şoferul editurii Cartea Românească, unde prozatorul era director de la înfiinţarea ei, de la sfârşitul deceniului 7, a scris în amintirile lui despre otrava pusă într-o sticlă de whisky (băutură a „nomenklaturii”, în acea vreme). După 1989, a crescut un curent de opinie defavorabil lui Preda. S-a vorbit despre el ca privilegiat al ordinii comuniste, bine răsplătit şi atent protejat prin pseudo-criticii ideologici sau prin criticii estetizanţi ghidaţi de politica literară de grup. Nu i s-a perpetuat succesul produs într-un context privat de libertatea spiritului de creaţie şi propus acum revizuirii estetice. Este atacat estetic de pe poziţii etice artificiale, pentru „natura- lism” literar. Despre neverosimilitatea prozei sale citadine spusese câte ceva şi critica de întâmpinare.

Fusese într-adevăr (de)format, de voie-de nevoie, în deceniul 5, al maximei terori politice totalitare. Chiar şi mai târziu, urmând realismul socialist, el scria că „avem nevoie de opere cu o problematică umană veritabilă, aşa cum trăieşte poporul nostru astăzi, construind o nouă societate, socialistă…” (Făcătorii de cuvinte, în „Contemporanul”, 1 oct. 1965) Se cere acum, desigur, o lucrare de recanonizare largă şi aprofundată, prin separarea literarului de politic, o cernere pe criteriul exclusiv artistic a operelor născute într-o lume tiranică, ce a mutilat grav libertatea de creaţie. Axioma de pornire ar fi: vârfurile axiologice trebuie coborâte după prăbuşirea sistemului comunist. S-ar impune „demitizarea” unor personalizări forţate, pentru legitimarea generală, aşadar şi literară, a regimului „socialist”. Ar fi necesară o simplă operaţie de defazare, de delimitare contextuală. În timp, contextele de receptare se distanţează oricum de cele de realizare a operelor. Orizontul istoric general, ca şi, evident, orizontul istoriei literare, nu pot îngheţa niciodată definitiv. Ele există doar în mobilitate.

Ca şi Petru Dumitriu, Preda a publicat prima carte de proză în condiţii finale, extreme, de libertate a creaţiei: Întâlnirea din Pământuri, 1948. Cariera ulterioară a fost contractuală, prin compromis cu ideologia: pentru acceptarea unor opere veritabile, se cereau opere promotoare ale ideologiei sau cel puţin îngăduitoare cu aceasta. O altă modalitate impusă era dozarea libertăţii şi coerciţiilor în structura fiecărei opere. Emanciparea artistică se producea doar în umbra emancipării politice, niciodată radicale, la nivel doctrinar şi pragmatic, ci numai prin jocul şi ostilitatea intereselor de echipă ori generaţie, în interiorul pseudo-clasei politice. Preda, fiind mai aproape de centrul sistemului, profita din plin de îngăduinţele conjuncturale, determinând fie admiraţia temută a cititorilor şi confraţilor, fie invidia şi frustrarea.

Literatura lui Preda şi-a recunoscut şi chiar afirmat propensiunea pentru istorie („romanul este legat de istorie şi fără ea se asfixiază”, scrie el în Imposibila întoarcere), dar n-a făcut-o decât uneori cu rigoarea distanţei critice de prezentul manipulator şi irealist. E nevoie de timp pentru o distanţare în spiritul real şi nu în litera mistificatoare a adevărului. Unul dintre criticii care l-au admirat se grăbea ca să judece şi pentru viitor că „pentru a ne înţelege corect istoria, cărţile lui Marin Preda ne sunt şi ne vor fi absolut necesare” (Valeriu Cristea, Câtă nevoie am fi avut acum de el…, în „România literară”, 19/1990). Nu avem o înţelegere unanimă, dar cel mult consensuală, a istoriei. Timpul nu-şi anticipează modelele de comprehensiune. Şi apoi nu toate cărţile lui Preda se sustrag premizelor şi finalităţii conjuncturale, atât de opresive, cum ştim, în unele momente.

Ca şi Z. Stancu sau Titus Popovici, Preda refuză istoria precomunistă, rupe cu trecutul, deşi o face altfel decât jurnalistic şi pătimaş. Dar participă şi el la desincronizarea literară, de data aceasta violentă, dictată, mult mai radicală decât era în firescul istoriei atât de scurte, de altfel, a literaturii române. „Imposibila întoarcere”, la el, nu diferea de dramatismul ori tragismul acceptat de revoluţionarismul bolşevizant.

Nuvelele debutului (Întâlnirea din Pământuri, 1948) realizează o evidentă unitate de ton. Conştiinţa ţărănească, determinată biologic, instinctual, apare complicată, şi ea, deschizându-se între contradicţie şi perplexitate. Natura ţăranului nu se arată altfel decât misterioasă, ca o manifestare sufletească umană într-un cadru de cultură naturală. Omul instinctual, lipsit de cunoaşterea eticului, a judecăţii, rămâne prada unui subconştient grevat de cutume.

Cu Ana Roşculeţ, 1949, nuvelistul rural se deplasează în mediul industrial, urmând, la comandă ideologică, trezirea la „noua viaţă”, aceea a proprietăţii de stat. Cum se vede şi chiar bate la ochi, numele personajului titular preia, printr-un facil simbolism, culoarea politică. Desfăşurarea, 1952, tot o nuvelă de comandă politică, factice, este centrată pe lupta socială în interiorul clasei ţărăneşti, distrusă fără păreri de rău şi renăscută într-o violentă euforie. Ferestre întunecate, 1956, se deschide înspre deşteptarea ţăranului român la „fericirea” proprietăţii colective. Se pare că tema îl obsedează cumplit pe autor, pentru că o revizitează şi în Îndrăzneala, 1959, unde tot noua viaţă în colectiv a ţăranului este narată.

M. Preda a avut o atitudine ambivalentă faţă de ţărani. În proza ideologică, i-a împărţit, după maniheismul acceptat, din punct de vedere economic şi mentalitar, în revoluţionari şi reacţionari, salvaţi şi pierduţi, lămuriţi şi nelămuriţi, euforic-resentimentari şi tragic-resemnaţi. Publicistul din volumul Imposibila întoarcere crede în rezistenţa ţăranului şi ia transformarea acestuia drept un moment pe care-l va depăşi, cu efecte sufleteşti nu neapărat diferite de cele cunoscute în istoria devenirii sale.

Lumea ţărănească moromeţiană rămâne o obsesie aproape neîntreruptă la Preda. Ei îi dedică scriitorul un ciclu de romane. Moromeţii este romanul desproprietăririi, al pierderii esenţiale de avere, fiinţă, făptură şi făptuire, o ima- gine a neantizării lumii rurale. Exemplară operă în proză a existenţei rurale, de o mare autenticitate artistică, ea aduce o imagine diferită de cele cunoscute anterior, într-o altă epocă, din punctul de vedere al unui reprezentant al acestei clase fundamentale pentru România. Romanul reţine un moment de cumpănă din îndelunga istorie ţărănească, afectată istoric, economic şi politic. Familia Moromeţilor, o familie complicată, cu trei serii de copii, se destabilizează prin fuga din satul tradiţional a fiilor lui Ilie Moromete din prima lui căsătorie.

Volumul întâi din romanul Moromeţii, 1955, neafectat de contextul fals şi violent în care a apărut, este autentic, o cronică veridică şi un document istoric. Cartea apare într-o epocă în care ţărănimea, încă necesară, dar suspectată de regimul totalitar comunist, era brutal transformată şi traumatizată, economic şi politic. Volumul al doilea, apărut după mai mult de un deceniu, în 1967, face regretabile concesii de ordin ideologic şi revine în mod neaşteptat la modalităţi ale realismului socialist. Ceea ce izbutise să evite primul volum, nu mai este în stare să reuşească cel de-al doilea; şi de fiecare dată atunci când era de aşteptat să se petreacă invers.

Moromeţii se remarcă prin revelarea unui univers apropiat, dar rămas încă necunoscut şi enigmatic. Cartea impune prin autenticitatea, de un straniu „exotism” intern, a trăirii, apoi prin autenticitatea expresivă. În ipostaza moromeţiană insolită, se reprezintă o mentalitate ţărănească de o mare complexitate. Se remarcă interesul acut şi profund pentru oameni, mai cu seamă încrederea în forţa omului nepervertit moral. Nişte ţărani, până atunci nebănuiţi, se comportă ca nişte actori şi spectatori lucizi şi neputincioşi. Ei oscilează între interes şi gratuitate.