Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței

„Această carte este o capodoperă, în primul rând, prin curajul de a ataca o temă imposibilă. (…) Aura Christi atacă o temă mare – acest detaliu, în primul rând, justifică epitetul de capodoperă, în sensul curajului temei. (…) Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferința – Aura Christi se apropie de ceea ce îi leagă pe cei doi monştri: Dostoievski și Nietzsche. Este, într-adevăr, un pariu să-i pui alături pe aceşti doi uriași…”
(Nicolae Breban)

„Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinţa dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-livrescă (de largă erudiţie), ci una puternic trăită ca experienţă personală. (…) A fi între sau dincolo înseamnă a te lepăda de raţiunea radicală, antichristică, şi a avea drum, a avea acces către terţul, tainicul ascuns, către divinitate, către adevărata viaţă. Or, această nuanţare excepţională face, zic eu, interesul major al cărţii Aurei Christi.”
(Theodor Codreanu)

„Elogiul suferinței mi se pare un roman autobiografic, în care personajele vin în viaţa unui copil din Basarabia (…), un copil care scrie acest roman, în care se întâlneşte cu nişte personaje foarte interesante: se întâlneşte cu Dostoievski, se întâlneşte cu Nietzsche, e martor al întâlnirii dintre Tolstoi şi Gogol – o întâlnire absolut fascinantă, de o mare calitate a prozei. (…) Undeva Aura Christi îşi expune modalitatea de a lucra în aceste zone interdisciplinare: între eseu, proză și filosofie. Aura Christi are un citat uriaş, în care îşi dezvăluie ce spun eu, și anume că e un prozator. Această carte ţine, după opinia mea, de proză. (…) Elogiul suferinței e o carte extraordinară, în care e vorba nu numai despre aceste personaje, pe care le-a îndrăgit autoarea şi cu care a trăit alături, ci şi de Cartea lui Dumnezeu, de viitorul lui Dumnezeu.”
(Dumitru Radu Popescu)

„Există nume, terenuri sau lucruri, de care nu trebuie să te atingi. Între aceste nume, terenuri sfinte, fără care nu-mi imaginez viaţa, figurează, pentru mine, Dostoievski şi Nietzsche. Două spirite gemene. Doi oameni-dinamită, care au marcat istoria gândirii pătimaşului secol al XIX-lea şi, fără voia lor, istoria omenirii. Să aduci faţă în faţă doi oameni-dinamită înseamnă, de bună seamă, să fii inconştient. Unele spirite auguste, ca, de pildă, Lev Şestov, Dmitri Merejkovski sau «boierul metafizic» Berdiaev, au scris, după cum se ştie, despre aceşti argonauţi ai subteranei. Eu mi-am propus să mă apropii de aceşti coloşi intangibili dintr-un unghi diferit, căci am remarcat că una dintre temele majore, la care şi Dostoievski şi Nietzsche revin, tratând-o din perspective diferite, este suferinţa. Atitudinea lor faţă de acest animal iute, ca delfinii – atitudine în care, de altminteri, m-am regăsit nu o dată – te reduce, în primii timpi, la tăcere. În timpii secunzi te face, la fel de iute, să te întorci cu faţa spre grecii presocratici, geniali şi copilăroşi, printre care cei doi beduini ai supraomului s-ar fi simţit, în chip cert, acasă.”
(Aura Christi)