Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței

Atracţia adâncurilor

La scurtă vreme după Nietzsche şi Marea Amiază, poeta Aura Christi ne pune în faţă un alt eseu masiv, intitulat Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, scris în maniera tipică ei şi nu numai, a artei interdisciplinare, în care s-au exersat la noi, în secolul trecut, nume ca Steinhardt sau Alecu Paleologu. Fervoarea cu care e scris acesta, lărgirea neobişnuită a referinţelor, zonele culturale ample, „măturate” de autoare, ca şi temele sau supra-tema enunţată, ne fac încă o dată curioşi să ducem acest „experiment” scriptic până la capăt. Aş putea adăuga – până la ultimele consecinţe. Deoarece, încă o dată, Aura Christi îşi asumă nu puţine riscuri în abordarea acestora pe un teren puţin defrişat nu numai la noi, ci şi în stufoasa şi prestigioasa eseistică a Apusului cultural.

E vorba de data aceasta de abordarea unui termen, a unei noţiuni, cu care nu par foarte familiarizaţi şi de care se feresc nu puţini autori respectabili, termen numit amoralitate.

Înainte de a se apropia de acesta şi de a-l cerceta din unghiuri diferite, autoarea purcede la o extrem de originală şi extrem de aprofundată analiză în domeniul, în ştiinţa tipologiei romanului; şi o face, de data aceasta, în capitolele doi şi trei, încercând să elucideze etiologia, cauzele şi modalităţile, uneori abstruse, de o rară şi infinită complexitate prin care se forjează şi se instalează în textura epică unii eroi, veşnic disputaţi, analizaţi, ai unui Dostoievski sau Marcel Proust, de exemplu. Prin aceasta, Aura Christi se apropie, în ultimii ani, de unii cercetători avizaţi, îndrăzneţi, care s-au hotărât să rupă clişeele, chiar şi prestigioase, ale nu puţinor analişti ai romanului european, în ceea ce priveşte mai ales ştiinţa numită a creării personajului. Autoritatea supremă invocată şi mult citată – în exces, vor spune unii! – este, fără îndoială, pe tot parcursul scrierii, Friedrich Nietzsche. Apoi, în afara unor analişti autohotoni – vezi, printre altele, opusul postum al lui Dinu Pillat despre personajele dostoievskiene! – sunt invocaţi autori romantici nemţi, de la Novalis şi Goethe până la mai modernii Ernst Bertram şi Th. Mann, autoarea lărgind aria referinţelor la prestigioşii „fugari”, în spaţiul francez, ai eseisticii ruse de la începutul secolului trecut: un Berdiaev, Şestov sau Merejkovski. Crescută în Basarabia şi, prin sângele familiei, în spaţiul şi în spiritul marii literaturi ruse, în acest eseu, ca şi în alte, nu puţine,

texte, Aura Christi se mişcă cu dezinvoltură printre cei care au construit şi fondat marele secol rus, al XIX-lea, poeţi, filosofi şi prozatori, începând, desigur, cu Lermonotv, Puşkin şi Gogol, până la vârfuri ameţitoare, ca L.N. Tolstoi şi F.M. Dostoievski; şi atinge apoi, cu o cuceritoare insistenţă, opera şi personalitatea extrem de diversă şi de puţin cercetată încă, a modernilor, a unor Blok, Bahtin, Ahmatova sau a prietenei scriptice a lui Rilke, Ţvetaieva.

Textul, spuneam, este împânzit de citate care, uneori, creează o anume senzaţie de stufozitate sau de incertitudine a temelor; în fapt, însă, după părerea mea, acestea nu fac decât să trădeze o anume emoţie, o luciditate, uneori dramatică, a aproape imposibilităţii discernerii, până la ultimele resorturi şi cauzalităţi, a uriaşei descoperiri a ceea ce s-a numit, în roman, psihologie abisală. O descoperire care, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului trecut, a uimit şi a derutat cu atâta putere nu puţine minţi analitice, încât nu puţini au dezertat de pe acest teren, sau, mai ades, au furnizat false şi ridicole explicaţii, analize sau interpretări ale acestei, şi azi, noutăţi tipologice.

Care se leagă, încă de la începuturile secolului al XX-lea, de marea descoperire în psihologie şi psihiatrie a unui C.G. Jung, autorul arhetipurilor, cel care, împreună cu un D.H. Lawrence, în roman, de exemplu, a propus o cu totul nouă viziune asupra posibilităţii, asupra mecanismului unui erou sau a unui personaj modern. Secundaţi de, se înţelege, şi contemporani cu cel care descoperă, încă o dată spre stupefacţia nu puţinor minţi sclipitoare ale fenomenului (vezi un André Gide, dar şi alţii!), imediat înainte şi în timpul Primului Război Mondial, noua platformă absolut revoluţionară, noul continent al romanului contemporan; l-am numit pe Marcel Proust.

Între aceste nume, se înţelege, autoarea noastră se mişcă, aş zice, cu o dezinvoltură oarecum crispată – dovadă unele sintagme riscate sau frazele încărcate cu o topică nu foarte familiară celor neobişnuiţi cu textele baroce ruseşti. Noi preferăm însă aceste false stângăcii şi acest exces de precauţii metodologice unor clişee aşa-zis rafinate sau acelor analize şi aproximaţii „valorice”, care nu fac, încă o dată, decât să aducă pe solul nostru vechi descoperiri şi false, nu rareori inutile şi „grave” concluzii ale unor universitari la modă în Apus. Ambalate în noul „cifru” şi artă a unor bibliografii savante, într-o păsărească greoaie, pretenţioasă, structuralistă sau post-modernă, care nu face decât să ilustreze vechiul şi ironicul adagiu latin, gramatici certant. Parturiunt montes… Şi altele, numeroase.

În ce mă priveşte, încă de la volumul Nietzsche şi Marea Amiază, şi în cazul eseului de faţă, am fost cu adevărat uimit de îndrăzneala şi de priceperea, de insistenţa instinctivă – deoarece avem de-a face, în cazul Aurei, cu un poet de prima mână, în plină ebuliţie creativă! – cu care autoarea s-a apropiat de misterul şi hăţişurile, paradoxurile şi îndrăznelile tipologice nemaiauzite ale ştiinţei personajului la un Marcel Proust, fapt ce a făcut ca până azi, chiar şi în lumea profesionistă a scriitorilor – francezi, nemţi sau români – arta lui să nu fie pe deplin înţeleasă şi tot mai puţin citită. Sau aprofundată.

Asupra epopeii sale À la recherche… s-a aşternut vălul otrăvitor al consacrării clasice şi universale, fapt ce permite nu puţinor autori şi analişti postmoderni să-l considere evacuat, clasat în panteonul mumifiant al literaturii continentului. Acoperit de praful suspect al unei admiraţii protocolare şi false; astfel, Proust, alături de alţii, puţini, cum ar fi un Hermann Broch sau Robert Musil, rămâne, pentru generaţiile mai noi, un celebru, rareori citat şi, cu siguranţă, necitit, ilustru necunoscut.

În capitolele doi şi trei ale prezentului eseu, se atacă, pe scurt spus, ţesătura şi edificiul structural, uman şi psihologic, a două dintre cele mai discutate personaje dostoievskiene: Raskolnikov şi Mîşkin. Vaste sujet, cum ar zice franţuzul. Avem, aici, în cartea Aurei, o îndrăzneaţă şi absolut binefăcătoare, lipsită de prejudecăţi analiză, făcută, parcă după metoda nouă, şi ea investigată cu acribie de aceeaşi autoare, a creatorului baronului de Charlus – o veşnică întoarcere şi răsucire în jurul imaginii şi a reflexelor aceluiaşi personaj, o încercare insistentă, aproape obsesivă, de a ataca, descrie sau nuanţa ceea ce părea deja cunoscut şi accesibil, aceeaşi metodă proustiană de a prezenta nesfârşite variante, „aceleaşi” variante ale unei scene sau ale unui personaj care părea conturat, edificat odată pentru totdeauna, dar care, re-atacat, „re-suscitat” şi re-chemat a nu ştiu câta oară pe scena epică, prinde, spre uimirea, stupefacţia şi chiar spre ne-încrederea lectorului fortificat de aşezate şi splendide prejudecăţi critice şi analitice, prinde, spuneam, printr-un miracol greu analizabil, feţe şi expresii neaşteptate, semnificaţii adeseori paradoxale.

Unele aiuritoare!

Această metodă proustiană a investigării şi atacării personajului Aura Christi o aplică celor doi eroi invocaţi mai sus. Deasupra cărora, planând mai ales peste creştetul moral al lui Rodion Raskolnikov, regăsim supra-tema acestui eseu, cea a amoralităţii. Autoarea se apropie de cei doi eroi şi îi analizează, despică şi cercetează cu o enormă acribie, cu patos uneori, pe cei doi eroi, pe Raskolnikov mai ales, ca şi „problema” sa – încă neelucidată cu armele şi conceptele neo-jungiene! – de parcă n-ar şti nimic despre amplele analize ale unui secol de cercetare literară. Sau psihologică. Intrând cu un aplomb rar în rolul copilului, al candidului, al poetului autentic, care contemplă pentru prima oară, cu spaimă aproape şi cu admiraţie nestăpânită, oarbă de o prea mare uimire, un fapt, un fenomen sau un personaj care multora le pare cunoscut, epuizat, dacă nu familiar de-a dreptul. Şi noi, lectorii fermecaţi ai acestui text, ai acestei „încercări”, suntem cu adevărat cuceriţi de îndrăzneala autoarei, de nevoia ei de „adevăr” – cu totul altul decât cel al atâtor poncife sau semi-poncife, mai mult sau mai puţin elaborate. E riscul ei. Un risc pe deplin asumat.

Suntem alături de ea, când, aşa cum ne aşteptăm, „încercarea”, eseul ei va fi ocultat sau răstălmăcit în atâtea şi atâtea moduri, mai mult sau mai puţin viclene, cu care ne-a obişnuit publicistica literară.

În afară de riscul unei alte interpretări a structurii şi mecanismelor celor două personaje dostoievskiene, Raskolnikov şi prinţul Mîşkin, se adaugă ceea ce am numit supra-tema cărţii – problema încă nouă şi ne– sau prost elucidată a ceea ce Nietzsche a numit primul amoralitate.

Acel dincolo de bine şi de rău, aplicat de data aceasta tipologiei în roman, în cazul incendiar, nu rareori expediat sau clişeizat, banalizat, turtit în cutia unei moralităţi previzibile, convenţionale, a tânărului, dezordonatului, încărcat de contradicţii şi reflexe stridente, student petersburghez, cel ce îndrăzneşte să urmeze modelul napoleonian în crearea propriului destin, modelul celor puternici. Al celor aleşi.

Nu, bineînţeles că nu e locul şi nu avem nici spaţiul necesar pentru a aprofunda această temă sau acest nou concept al psihologiei nu numai romaneşti; am făcut-o, de altfel, într-o lucrare recentă, sub-titrată Aventurierii politicii româneşti, unde vorbeam de hybris, de ciudata şi catastrofala boală a hybris-ului ce se instalează nu numai în conştiinţa febrilă a unor personaje istorice, dar şi în psihologia maselor. A grupurilor sociale sau politice, secolul trecut fiind o dovadă şi o aproape apocaliptică mostră a unor ample îmbolnăviri şi febricitări ideatice de acest tip.

În eseul Aurei, acest hybris, această obsesie prinde curând forme maladive extrem de ciudate şi noi în personajul studiat, Raskolnikov, care, poate de aceea, la apariţie, la lectura primilor cititori în variate climate culturale europene a creat o fascinaţie învecinată, uneori, cu simptomele unei stranii nevroze. El e studiat, e întors pe toate feţele în eseul de faţă, şi – spuneam – o face cineva care pare a uita aproape toate reminiscenţele şi simbolurile lecturiale; ca şi analizele interesante şi „docte”, făcute de cunoscuţii şi celebrii cunoscători ai operei dostoievskiene. Care, e drept, a fost relativ prost cercetată şi înţeleasă de exegeza apuseană, excepţia revenind pe seama câtorva, puţini, printre care, cu siguranţă, se numără filosofii Ruşi expatriaţi la Paris. Un secol aproape, până spre cel de-al Doilea Război Mondial, atenţia analiştilor, la noi şi în Apus, se îndrepta cu precădere spre figurile, altfel imperiale, incontestabile, ale unor Tolstoi sau Turgheniev. Mai nou, A.P. Cehov.

Alături de supra-tema amoralităţii, tratată în cazul personajului Raskolnikov, îşi face loc în textul de faţă şi o obsesie mai veche a poetei, un motiv şi un concept ce curge din filosofia ateniană, cea a ontos-ului, a viului. Acest motiv, acest concept este aplicat de autoare cu metodă şi cu un rol expres hermeneutic aproape în toate analizele tipologice pe care le face în ultimele două ample eseuri deja citate.

Iar în finalul eseului de faţă, sprijinind şi paradoxala metaforă a titlului, Elogiul suferinţei, găsim, iată un fragment ce ne dezvăluieşte modul, culoarea şi stilul de înaintare, de aprofundare a autoarei:

„Cu cât suferinţa este mai atroce, mai multă şi mai intensă, cu atât se impune – afirmă creatorul ultraomului, familiarizat cu fantomele durerii – disciplina, din fântânile căreia au crescut înălţările omului. Prin «disciplina suferinţei» sunt revigorate frumuseţea, viul, viaţa însăşi, justificată exclusiv, în percepţie nietzscheană, în plan estetic. «Ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului?» se întreabă Nietzsche, aducând argumente greu de neglijat în favoarea valorii suferinţei care augmentează forţele şi le multiplică, fortificând spiritul şi dând un surplus de inventivitate şi curaj sufletului prins în menghinele disperării.

«Tensiunea sufletului în nefericire care îi inoculează vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea şi îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii şi toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măştii, spiritului, vicleniei, măreţiei: – n-au fost oare toate acestea obţinute prin suferinţă, prin disciplina marii suferinţe?»

Ca şi frumuseţea, ca şi candoarea, suferinţa este inventivă; şi constaţi aceasta de cum o priveşti cu alţi ochi. Cu ochi mai atenţi, poate. Cu o privire încetinită, invocată nu o dată de exploratorul avizat al spaţiilor aşezate dincolo de bine şi de rău.

Ochiul suferind vede deşertăciunea şi lipsa de sens – la scară mărită. Prin contrast, ochiul fericit te face să pluteşti peste lucruri fără să le vezi, ratând deci profunzimile lor.

Ajunsă la paroxism, sorbind forţă de pretutindeni, suferinţa reinventează lumea şi miracolul, explorându-le, fără să le epuizeze. Astfel, încet-încet, suferinţa lunecă spre limanul fericirii, investigate din palestra chinului sublim de a fi om”.

Alături de aceste afirmaţii, găsim şi alte numeroase observaţii şi note, reci sau patetice, uzând de acel ton şi calm febril al lucidităţii, emoţiei şi dramei apropierii de marile – pe drept cuvânt sublimele – teme ale artei epice sau filosofice; sublime în sensul disproporţiei faţă de normele şi valorile curente ale creaţiei umane. De aceea vom mărturisi fără înconjur admiraţia noastră pentru curajul şi priceperea, noutatea argumentaţiei şi fineţea analizelor pe care le aduce Aura Christi în acest eseu de o originalitate expresă.

Ultimului capitol din care am citat amplul fragment de mai sus, care se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul „idioţeniei” lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, surprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, pentru mulţi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui creator autentic, de a înţelege valorile. Valorile eterne şi mereu moderne, actuale şi inactuale totodată, desfidând modele, curentele pasagere şi nu rareori sufocante, de prin universităţi şi redacţii încropite, naive, în sensul rău al cuvântului. Prin nevoia de adevăr, dar şi prin lupta, efortul şi dovada acelei moralităţi superioare care, încă o dată, se arată, se proclamă azi din atâtea guri închise, încleştate, la orizontul unei confuzii şi decadenţe stridente a valorilor artei, ştiinţei şi literelor continentale.

Un eseu care, alături de altele, nu prea multe, de la noi sau de aiurea, ne leagă de acel trecut imperial al Europei, de acel „regat al spiritului”, pe care îl invocă Faust. Şi autorul său, romanticul în haină clasică, prinţ între prinţii vremii sale, care a profetizat pentru întâia oară unitatea culturală a Europei. Peste cea politică, economică sau rasială. Peste toate prejudecăţile, necesare sau nu, fireşti sau întâmplătoare, ajutându-ne nu să supravieţuim, ci să credem, aşa cum ne sugera poeta, în forţa Viului, în capacitatea şi darul Suferinţei de a ne convinge încă o dată, cu o vitalitate re-descoperită, de valoarea unică a existenţei.

Nicolae BREBAN