Filosofia Erosului

Erotogeneza. Identitatea sexuală

Erotogeneza defineşte, în sens larg, procesul de evoluţie a lui homo eroticus, de la stadiul primar al sexualităţii feminine, la o valoare erotică numită feminitate, respectiv de la de virilitate, la o valoare erotică numită masculinitate. În primul rând, erotogeneza a fost, este, şi va fi, influenţată de ideile, dar mai ales de prejudecăţile, cu privire la conduita sexuală a omului, iar această realitate pune de la început problema contradicţiei dintre sexualitate şi raţionalitate. Contradicţia se regăseşte în toate mitologiile, în care raţionalitatea se confruntă cu sexualitatea; din considerente obiective oamenii credeau în antichitate că divinităţile iubirii asigură creaţia, cu mult înainte de a-şi cunoaşte propria lor putere de procreaţie. Ideea raţionalităţii iubirii, s-a perpetuat şi în viziunea teistă a lui Imago Dei, conform căreia fiecare individ este replica omului perfect, imuabil, „divin”, care se constituie în garant al identităţii sale umane. Ca atare, indiferent de sex, toate fiinţele aparţin aceluiaşi gen, cel uman, care include cele două sexe şi care stă la baza unui „drept al genurilor”, comun întregii umanităţi. Prin fuziunea celor două noţiuni, aceea de gen masculin vir, şi aceea de gen feminin mulier, într-un singur concept, acela de gen uman, erotogeneza depăşeşte dogma geneticienilor care reduc sexul la atribute biologice. În al doilea rând, erotogeneza defineşte sistemul de relaţii erotice din perspectiva normelor morale, sociale, politice, sau religioase, care reglemetează conduita sexuală; în virtutea acestor norme, viaţa unui cuplu, deşi se întemeiază pe o singură valoare, numită dragoste, totuşi se desfăşoară în moduri diferite cum ar fi mariajul, coabitarea, concubinajul, switch-ul. Din această perspectivă, putem observa faptul că erotogeneza, se manifestă prin modul în care fiecare dintre sexe este apreciat, gratificat, protejat sau, dimpotrivă, depreciat, de către sistemul de norme socio-morale.

De la A. Comte încoace, evoluţia erotică a individului, se datorează premiselor culturale specifice unor popoare şi epoci istorice. Să nu omitem faptul că aceste premise culturale erau create de marile spirite ale umanităţii; mulţi artişti de geniu îşi etalau cu mândrie meritele sexului opus: pianistul F. Chopin avea un comportament efeminat; scritoarea George Sand era o femeie masculinizată; G. Flaubert susţinea că „Madame Bovary sunt eu”. În psihologie Weininger, Jung, Parsons şi mulţi alţii, au propagat ideea schimbării proporţiei antropologice, în societăţile moderne, ca fenomen de masculinizare a feminităţii. În realitate fenomenul se manifestă şi în sens invers, prin feminizarea masculinităţii sub presiunea instrumentală a societăţii, ceea ce ne duce la ipoteza că individul, indiferent de genul său, „împrumută” de la celălat sex meritele pe care le consideră necesare pentru a-şi exprima individualitatea. În al treilea rând, erotogeneza s-a conturat în limitele stabilite de un anumit sistem politico-juridic; din cele mai vechi timpuri, statul a impus condiţiile în care indivizii au dreptul de a încheia o căsătorie (vârsta, sănătatea, egalitatea), modul în care pot divorţa (prin consens sau pe cale judecătorească), dreptul de a procrea (sau interdicţia de a procrea). Evoluţia formelor de conduită erotică pune probleme din ce în ce mai dificil de rezolvat tuturor sistemelor politice pentru că trebuie să-şi modifice principiile de guvernământ; tot mai multe teorii susţin faptul că diferenţa între sexe este o prejudecată de natură ideologică, contrară teoriei egalitariste şi universaliste, cu privire la om. Diviziunea juridică a oamenilor pe criterii de sex este superfluă, aşa că dogma numită identitate sexuală trebuie înlocuită cu sintagma orientare sexuală, liber aleasă de către fiecare.

Principiul fundamental al erotogenezei este unitatea şi contradictorialitatea dintre valorile fiinţei erotice; unitatea derivă din faptul că fiecare om este „ambigen”, atâta timp cât posedă atributele, merite, şi calităţi specifice celor două sexe; contradictorialitatea derivă din faptul că morala social atribuie o importanţă diferită celor două valori erotice pe care le-a numit feminitate şi masculinitate. Acest lucru este posibil deoarece cultura erotică (ansamblul de prejudecăţi, stereotipuri, tabuuri, obiceiuri etc), acţionează în plan psiho-afectiv prin „inseminare” celor două sexe cu principii diferite de comportament sexual.

Chiar dacă diferenţierea biologică începe din perioada vieţii intrauterine, diferenţierea care determină identitatea de gen se realizează într-o lungă perioadă de viaţă extrauterină; în acest sens s-a afirmat că un individ care aparţine unui sex posedă, mai mult sau mai puţin, caracteristici ale celuilalt sex. În construirea propriei identităţii fiecare individ poate să-şi aroge merite specifice celuilat sex, aşa cum se poate observa în cazul unei femei care se masculinizează practicând boxul, sau al bărbatului care se prostituează în travesti. Dihotomia feminitate-virilitate a fost introdusă în erotosferă de sexologi care au stabilit că apartenenţa sexuală a unui individ trebuie stabilită conform unor criterii strict biologice. Comportamentele care nu erau în acord cu aceste criterii, erau condamnate, ab initio, ca fiind morbide; în mod paradoxal, clasificarea indivizilor, în bărbaţi şi femei, nu reflecta sexualitatea naturală, ci moralitatea oficială. Sociobiologia susţine că există un determinsm genetic, care poate explica o serie de atribute sexuale, cum ar fi ierarhiile sociale, rolurile masculine şi feminine, sau homosexualitatea, prin transmiterea genelor umane. Teoria nu se verifică deloc în erotosferă; de pildă, din perspectivă erotologică, nu se poate explica modul în care un merit specific iubirii, numit sacrificiu de sine, s-ar putea transmite genetic din moment ce individul care se sacrifică, nu mai poate transmite gena. Din perspectiva erotogenezei, genetica nu poate explica evoluţia umanităţii, din moment ce societatea conservă acelaşi material genetic. În fine, din perspectiva erotonomiei, este imposibil de explicat natura meritelor morale, sociale, politice etc., în raporturile dintre indivizi, pe baza recunoaşterii genelor între ele.

În erotosferă a supravieţuit, din păcate, ipoteza că identitatea sexuală operează numai la două niveluri: individual şi cultural.

În sens larg, la nivel individual, identitatea de gen reflectă gradul de interiorizare a valorilor existenţei erotice, de care am amintit mai sus; în schimb, la nivel cultural, nu putem vorbi de o identitate sexuală, decât în măsura în care individul respectă valorile morale ale eroticii. Realitatea ne dovedeşte însă că aşa numitul nivel cultural, nu se regăseşte la toţi indivizii implicaţi într-o relaţie erotică; de pildă, inculţii nu pot avea noţiuni despre valori, indivizii asociali nu înţeleg necesitatea normelor morale, iar delincvenţii, nu se conformează reglementărilor legale. Pe de altă parte, să nu omitem faptul că funcţia erotogonică a femeii rămâne constantă, în pofida faptului că identitatea de gen se modifică, potrivit cerinţelor (aşteptărilor) sociale; cea mai bună dovadă este faptul că atributele sexuale au rămas unicul criteriu de apreciere a femeii, indiferent dacă ea este cultă sau analfabetă, săracă sau bogată, căsătorită sau necăsătorită etc. Din cauza confuziei care se face între sexualitate şi procreaţie, în toate culturile există un consens cu privire la rolul matern, inerent femeii, indiferent de statusul ei social, sau de formele în care manifestă maternitatea.

Identitatea sexuală s-a fixat socio-moral, din cele mai vechi timpuri, prin ritualurile de inţiere: prin aceste ceremonii individul dobâneşte o nouă identitate, prin faptul că-şi modifică statutul, sau rolul social; prin riturile de iniţiere tinerii puberi dobândesc statutul adulţilor, novicii intră într-o societate secretă, iar candidaţii sunt admişi într-o frăţie, club, masonerie. Ritualurile de iniţiere erau asemănătoare la toate popoarele primitive, pentru faptul că oamenii atribuiau sexualităţii, rolul esenţial în existenţa idividului. După cum crede misticul J. Böhme, identitatea sexuală este de origine supranaturală; însăşi divinitatea este o fiinţă ce are două părţi, una masculină Dumnezeu Tatăl şi altă parte, feminină, Dumnezeu Fiul. Conform aceleaşi ipoteze, Adam este compus din două flăcări divine: cea arzătoare, masculină (dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl) şi cea luminoasă, feminină (iertarea adusă de Dumnezeu Fiul). Dincolo de manifestarea exterioară a ritualului, există o trăire psiho-afectivă, prin care individul se credea asemenea zeilor. Datorită fecundităţii femeia era asimilată cu esenţa lumii; altfel spus, nici universul, dar nici omul, nu puteau exista fără o (re) naştere continuă.

Plecând de la aceste premise se afirmă că ritualul sexual a transformat comportamentul instinctual într-un comportament social şi l-a culturalizat sub forma actuală a ceremonialului de căsătorie. Sexul în formele sale de manifestare ritualizate şi simbolice… a modelat forma civilizaţiei. Mai aproape de realitate este faptul că formele civilizaţiei au culturalizat sexualitatea, prin simboluri, ritualuri şi valori specifice culturii; în acest sens sunt invocate ritualurile de trecere, care simbolizezază maturizarea adolescentului, denumite uneori „ritualuri de separare de lume asexuată ”, urmate de ritualuri de încorporare în lumea sexualităţii. Modelele culturale conferă caracter formal, sau semi-formal, ritualurilor şi, avem în acest sens modelul party-urilor organizate de studenţii admişi la colegiu, care sunt parţial ritualuri sexuale.

Erotogeneza devine posibilă prin intermediul feminităţii, deoarece ea implică o serie de valori specific iubirii, cum ar fi pudoarea, gingăşia, afectivitatea, ataşamentul, responsabilitatea pentru cuplu (famile); în sens contrar, misoginii repudiază feminitatea pentru că nu înţeleg valorile eroticii. Duşmanul feminităţii, nu este masculinitatea, ci prejudecata cu privire la inferioritatea biologică a femeii; ceea ce numim cultură sexistă, este de fapt o sferă de idei preconcepute, care acţionează contrar valorilor eroticii, în morală, în religie, în drept şi în politică. Din nefericire, teoria sexismului binevoitor, se limitează la studiul psihologiei sociale, fără a analiza cauzelor sociale, juridice şi politice care generează această concepţie. Aceste teorii invocă un fenomen numit femeile sunt minunate, conform cărora atât bărbaţii, cât şi femeile, au o atitudine pozitivă faţă de calităţile femeii; gingăşie, devotament, afectivitate. În spatele acestei sintagme femeile sunt minunate, trebuie să observăm că există totuşi o prejudecată sexistă, şi anume, faptul că ele sunt aşa de „minunate” pentru că sunt docile, incompetente, neajutorate. Încercarea unora de a diminua caracterul negativ al discriminării, prin aşa numitul sexism binevoitor este sortită eşecului din mai multe considerente. În primul rând, în sens erotologic, faptul că femeile recunosc un anumit nivel de incompetenţă în anumite profesii, nu înseamnă deloc că sunt inferioare; şi bărbaţii sunt incompetenţi în profesiuni feminine. În al doilea rând, în sens erotonomic, faptul că femeile preferă o viaţă de familie n-are nicio legătură cu atributele (calităţile) ei sexuale, ci cu normele socio-juridice care protejează femeile căsătorite, mamele, etc. În fine, din perspectivă politică, ambele sexe se bucură de acelaşi drepturi civile şi politice fără discriminări de gen; faptul că o fată ia numele de familie al soţului după căsătorie, n-o pune deloc într-o situaţie de inferioritate. Acest tip de cultură a creat un paradox al feminităţii, în sensul că femeilor le este frică de feminitate, pentru că modelele socio-culturale se opun valorilor erotice reale. Mai mult, excluderea valorilor etice, estetice, şi spirituale, din conţintul conceptului de feminitate, îndepărtează femeia de propria sa esenţă. Ca urmare, a încerca să-ţi trăieşti propria viaţă erotică, înseamnă fie să te ascunzi, fie să te revolţi faţă de convenţiile sociale; în acest sens este posibil ca atitudinea masculină a femeilor, să fie o formă de protecţie împotriva suferinţei.

În ambele situaţii individul trebuie să-şi renege propria sa sexualitate, să renunţe la propria sa identitate, şi să mimeze apartenenţa la un model impus de sistemul social de apreciere.

Feminitatea, ca premisă a erotogenezei, se exteriorizează printr-o conduită erotică propagată de cultura social. Generaţii de fetiţe s-au maturizat erotic, jucându-se cu păpuşa Barbie, pe care mulţi o condamnau pentru faptul că era considerată un model sexy, deşi era lipsită de sexualitate; feministele erau indignate, la rândul lor, de faptul că industria jucăriilor promova mitul frumuseţii ca şi cum aceasta ar fi singura calitate a femeii.

Acest mit al frumuseţii, ca unic criteriu de apreciere a feminităţii, le-a determinat pe adolescente să suporte chinul dietei şi să devină anorexice; această prejudecată le-a împins spre chirurgia estetică; subcultura erotică le-a învăţat să recurgă la body-building. Nimic nou sub soare, dacă ne aducem aminte de femeile care se chinuiau să poarte corset, pentru a avea o talie de viespe. Obsesia pentru frumuseţe are consecinţe nefaste în erotogonie, pentru că duce la auto-obiectificarea femeii; altfel spus, singura motivaţie pentru viaţa erotică a femeii devine dorinţa de a fi frumoasă pentru a produce plăcere. Reversul medaliei rezidă în faptul că femeile care se consideră obiecte de plăcere au dificultăţi sexuale, atât în plan personal (lipsa orgasmului), cât şi în plan relaţional (în menţinerea unei relaţii). Începând cu Master şi Johnson, s-a înţeles că există o conştiinţă de sine corporală, spectatoring, în virtutea căreia femeia se percepe pe sine ca pe obiect de plăcere, sau dimpotrivă, ca obiect care provoacă neplăcere. Deoarece stimularea sexuală, şi dorinţa de a ajunge la orgasm, necesită concentrare fizică şi psihică, preocuparea pentru propriul corp produce disfuncţii. Această concentrare a atenţiei asupra propriul corp, influenţează erotogeneza deoarece ea acţionează înainte şi în afara experienţelor sexuale; altfel spus, adolescenţii intră în universul erotic prin cunoaşterea atributele corporale, şi mult mai târziu, prin cunoaşterea valorilor moral-afective. În funcţie de modul în care adolescenţii îşi apreciază atributele sexuale, se naşte un sentiment de mândrie, sau dimpotrivă, un sentiment de ruşine, care afectează în mod direct performanţele lor sexuale; cauza principal este ruşinea faţă de propriul corp, anxietatea în ceea ce priveşte propriile atribute sexuale şi conştientizarea acestor cauze, în timpul raportului sexual.

Feminitatea s-a impus în erotosferă, în mod neaşteptat, prin intemediul lesbienelor. În locurile publice, lesbienele erau mult mai uşor de identificat decât prostituatele, pentru că ele îşi etalau părul tuns scurt, pieptul aplatizat, ţinuta arogantă. Să nu uităm că Baudelaire a vrut să publice volumul Les fleurs du mal, mai întâi, sub titulul Les Lesbiennes. Ceea ce ne interesează este faptul că pentru a-şi demonstra propria valoare, femeile independente împrumtau din arsenalul bărbaţilor o serie de gesturi, comportamente, sau vicii considerate „valoroase” de morala bugheză.

Sunt concludente în acest sens personajele lesbiene din romane precum Monsieur Venus, de Rachilde, Nana lui Zola, dar şi femeile care au existat în realitate, ca George Sand, şi care aveau deprinderi masculine (fumatul, alcolismul, ţinuta vestimentară etc.) pentru a dovedi că nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbaţii. Feminitatea, ca atribut specific unui sex, se propagă în erotosferă, prin stereotipurile de gen; altfel spus, lumea valorilor erotice este impregnată cu opinii, sau atitudini, preluate fără discernământ din (sub) cultura de masă. Mai grav este faptul că prin stereotipuri, femeia este apreciată exclsiv prin prisma atributelor sale sexuale. Stereotipurile acţionează în erotosferă, tot aşa cum funcţionează etichetele în marketing: ele transmit informaţii cu privire la un „obiect”, fără a spune nimic despre „subiect”. Chiar şi atunci când stereotipurile de gen, propagă unele calităţi psiho-afective ale femeii, ele se limitează la calităţi lipsite de valoare erotică, aşa cum sunt devotamentul maternal, abilităţi casnice, subordonarea faţă de capul familiei etc. Dacă privim mai atent, putem observa că criteriile folosite pentru a califica genul feminin, sunt la rândul lor stereotipuri; de pildă şi bărbaţii pot avea abilităţi casnice, grijă de copii, supunere faţă de soţie. În plus, sterotipul de gen este nociv pentru erotogonie, din cauză că prescrie (impune) o anumită conduită, numai pentru faptul că ea aparţine unui sex sau altul; din păcate această idee justifică adesea inegalitate de şanse şi discriminarea de gen.

Feminitatea ca factor al erotogenezei, semnifică în plan bio-psihic partenera sexuală, în plan socio-moral mama şi soţia, iar în plan politic, persoana care se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii civile ca şi partenerul său. Ceea ce ne interesează, este faptul că fiecare dintre aceste modele comportă niveluri diferite de înţelegere, care determină conduite mai mult sau mai puţin conforme cu modelul socio-cultural de feminitate. Există o multitudine de factori care influenţează modelele de gen, cum ar fi credinţele religioase, statutul social, nivelul de trai, convingerile politice, compatibilitatea sexuală şi altele. Luând în considerare aceşti factori s-a emis teoria conform căreia există trei modele de feminitate; una specifică statelelor în care este importantă compatibilitatea religioasă, sau starea socială a femeii; alta specific statelor în care primează procreaţia şi siguranţa familiei sau a copiilor; a treia, din statele în care este importantă intimitatea.

Feminitatea (ca şi masculinitatea) nu sunt concepte abstracte, ci forme personalizate de a cunoaşte, de a interacţiona, de a se angaja, şi de a trăi o relaţie erotică. De cele mai multe ori în erotosferă se confundă sexul cu genul, deşi cel din urmă se referă la diferenţele de ordin socio-moral dintre femei şi bărbaţi; mult timp a existat prejudecata că valoarea eroticii depinde de sexul biologic, având un caracter înnăscut şi imuabil. Acest stereotip a redus valoarea erotică a femeii, femeia la atributele ei de fiinţă sexuată, fără a-i fi recunoscute valenţele morale, sociale, spirituale, sau de altă natură; din această cauză o conduită neconformă cu statutul sexual era apreciată ca o anomalie, sau ca o anormalitate.

Aprecierea femeii, numai prin prisma sexului său biologic, a limitat accesul acesteia la valorile reale ale universului erotic, ca să nu mai vorbim de faptul că femeia era considerată sexul slab, fiind lipsită de drepturi şi libertăţi. La rândul său creştinismul, care a introdus ideea inegalităţii femeii cu bărbatul, a distrus raportul firesc dintre sexe, raport care se întemeia tocmai pe egalitatea fiinţelor umane; ori de câte ori religia „binefăcătoare” a separat spiritul, de trup, iubirea a fost mutilată; s-a creat un hiatus între dorinţa omului de a iubi o fiinţă naturală, şi obligaţia lui de a iubi o fiinţă supra-naturală.

Masculinitatea, cealaltă forţă motrice a erotogenezei, s-a impus ca valoare din timpuri imemoriale; faptul că tragedienii greci, erau tributari moralei androcratice se observă în operele lor, în care nu există niciun model de iubire întemeiat pe egalitatea dintre sexe. În lumea lui Euripide era firească exhortaţia Iphigeniei, care credea că viaţa unui bărbat este mai preţioasă decât viaţa a mii de femei. Personajele erotice din tragedia antică mascau o realitate inegalitară, iar singurul erou care putea schimba această realitate era tot bărbatul; per a contrario, femeia era dispreţuită. Timp de milenii, modelul masculinităţii s-a construit prin intermediul atributelor sexuale; acest lucru este evident dacă analizăm tipul „ eroului masculin” în diferite epoci şi culturi. Începând cu Pan, Hercule, Ulisse, continuând cu Don Juan şi Casanova, şi sfârşind cu modelele actuale hipersexualizate, a existat un cult faţă de atributele sexuale ale bărbatului.

Paradoxul virilităţii derivă din faptul că masculinitatea capătă, sub influenţa modelelor soci-culturale, o diversitate de expresii; de la playboy la superman, de la gangster la punckist, de la pistolar la starul porno, şi aşa mai departe. Singurul element constant al masculinităţii, în toate aceste forme cameleonice de manifestare, rămâne sexul lipsit de pasiune, dar nu şi de agresiune.

Să nu uităm că statuia lui Hercule, sculptată de Scopas, reliefa frumuseţea luptătorului, nu al cuceritorului, spre deosebire de imaginile cuceritorilor de astăzi, musculoşi, dar lipsiţi de frumuseţe morală. Dacă acceptăm ipoteza lui Baudelaire, cu privire la faptul că „bruta musculoasă”, nu are atâtea probleme cu erecţia, aşa cum are omul „intelectual”, înseamnă că singura calitate a musculosului este virilitatea lui; fără a intra în detalii, amitim totuşi că studiile arată o altă realitate. Cultul faţă de virilitate le-a determinat pe femei să dorească atributele masculinităţii, încă din vremea amazoanelor; în acest sens se afirmă că amazoanele nu sunt altceva decât fiinţe imaginare scoase la lumină din tenebrele inconştientului, pentru a explica complexul castrării, sau terifianta spaimă a bărbatului faţă de sexul femeii. Conform teoriei arhetipurilor, amazoana ar întrupa acel animus, partea masculină a psihicului, care se regăseşte în diferite proporţii în sufletul fiecărei femei; în mod complementar, în psihicul oricărui bărbat există o componentă feminină, anima.

În viziune neomarxistă A. Gramsci, consideră că masculinitatea (în corelaţie cu feminitatea), trebuie interpretată prin prisma principiului hegemoniei, ca ascendenţă socială care subsumează şi viaţa privată, şi procesele culturale. Din această perspectivă, ordinea socială de tip patriarhal se întemeiază pe masculinitatea hegemonică, şi subordonează alte tipuri de masculinitate, precum şi ansamblul femeilor. Totuşi, idealul cultural de masculinitate hegemonic diferă de personalităţile reale, întrucât modelele de masculinitate sunt figuri fantasmatice, constructe ficţionale de tip superman; efectul nociv al acestui model cultural, asupra erotogenezei, constă în faptul că justifică dominaţia bărbaţilor asupra femeilor. De fapt, dominaţia nu are nicio valoare erotică într-un univers al iubirii.