O abordare mai decomplexată a filosofiei româneşti, în evoluţia ei istorică, mi-am dorit dintotdeauna, deşi am înţeles şi eu, ceea ce ştie oricine, că o asemenea lucrare nu mai este posibilă decât ca produs de echipă şi ca trudnicie desfăşurată pe parcursul mai multor decenii de eforturi conjugate. O istorie a filosofiei, ca rezultat colectiv sau, mai rar, singular, ca produs al sârguinţei unui autor este, oricum, o ispravă referenţială în istoria oricărei culturi, o tentaţie şi un semn de maturitate spirituală în evoluţia oricărei comunităţi. Acestea trebuie încurajate şi, eventual, recunoscute ca manifestări de excepţie, care coboară demersul epistemic la fundamente, la invarianţi, la elementele prime din borangicul polivalent al unei culturi.
De multă vreme filosofia nu mai este privită ca o disciplină distinctă, ca navă amiral pentru toate celelalte ştiinţe. Filosofia a devenit un ansamblu de discipline autonome şi bine articulate – morala, estetica, epistemologia, filosofia culturii, filosofia istoriei – legate, totuşi, ombilical de trunchiul primar din care s-au desprins, aşa că poate fi abordată şi secvenţial, prin proclamarea ca principiu ordonator al acelor discipline ce s-au declarat autonome. O istorie a esteticii sau a eticii este, în egală măsură, şi o istorie secvenţială a filosofiei.
Tot secvenţial, mai poate fi abordată şi tematic, prin asumarea unei idei recurente, ca perspectivă şi principiu paradigmatic în organizarea unei dispuneri istoriografice. De bună seamă, şi abordarea identităţii româneşti, aşa cum s-a coagulat în evoluţia culturii româneşti, poate fi asumată ca idee şi principiu ordonator şi am procedat ca atare. O istorie a identităţii româneşti este, exagerând puţin, şi o istorie limitată, secvenţială, în miniatură a filosofiei româneşti.
Ionel Necula
Fragment:
Cum se întâmplă adesea în lumea scriitorilor, pe Ionel Necula nu-l ştiu decât din cărţile pe care le-a scris, iar dintre cele care mi s-au întipărit în memorie sunt volumele dedicate concitadinului său, Ion Petrovici.
Păstrez de ani buni în bibliotecă tomul Ion Petrovici în vizorul Securităţii, un model de documentare pe care Ionel Necula a întreprins-o în arhivele CNSAS, pentru a scoate la lumină represaliile la care filosoful născut în Tecuci a fost supus după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În acel volum, acribia informaţiei şi pertinenţa nuanţelor sar în ochi, Ionel Necula convingând de la un cap la altul, în virtutea unei munci amănunţite de cercetător onest.
Aceeaşi impresie de lucru temeinic îl lasă volumul Identitatea românească în dispunere filosofică, în paginile căruia autorul săvârşeşte un vast periplu spre a strânge gândurile a peste 20 de români în marginea identităţii noastre. La o enumerare lapidară, şirul numelor impresionează: Eminescu, Caragiale, Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan, Dimitrie Drăghicescu, Simion Mehedinţi, Ion Petrovici, Ştefan Zeletin, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Pete Ţuţea, Athanase Joja, Petre Ursache, Luca Piţu şi Horia-Roman Patapievici.
Fiecărui autor îi este închinat un capitol succint, în cuprinsul căruia cititorul are prilejul de a afla cum vede el, dintr-un unghi de vedere propriu, identitatea românească. Cine îşi închipuie că va da peste o avalanşă encomiastică de osanale aduse esenţei noastre autohtone se înşală. Ionel Necula e sobru, echilibrat şi stăpân pe discriminări conceptuale fine, cum de altfel şi autorii aleşi au o elevaţie a gîndului care exclude exaltări de prisos. În măsura în care un popor are conştiinţă de sine, în aceeaşi măsură intelectualii lui ridică la expresie fluctuaţiile acestei conştiinţe. În fond, ce poate fi mai normal pentru un filosof decât să mediteze asupra parametrilor din care e alcătuit etosul naţiunii din care face parte? A refuza existenţa acestor parametri e semn de cecitate bizară, la fel cum a-i ridica în slăvi pe motiv de unicitate etnică e simptom de obtuzitate critică.
Şi cum volumul se publică în 2018, an de aniversare a Centenarului Unirii de la 1918, cartea lui Ionel Necula apare într-un moment fast. O unire, dacă e judecată la adevărata tensiune pe care o aduce cu sine evenimentul istoric, este expresia directă a unei încrâncenări colective.
„Încrâncenării“ îi putem spune oricum: egoism naţional, entuziasm naţional sau forţă etnică, ce este important, e că tendinţa de a se uni în numele unui ideal nu o au decât etniile puternice. Cele slabe se risipesc sub felurite pretexte, invocând o puzderie de motive circumstanţiale.
În plus, unirea cere câteva capete luminate care să fie capabile a întreţine o stare de spirit în mijlocul gloatei. În cartea lui Ionel Necula vezi cum o suită de capete luminate se pronunţă asupra calităţilor şi defectelor din care e alcătuită identitatea românească.
După ce le-ai parcurs ideile, ajungi la o concluzie pe care o presimţeai: că, dincolo de verdicte şi teorii, o identitate nu se discută prin vorbe, ci se afirmă prin atitudine.
Iar în privinţa atitudinii, tot intelectualii pe care Ionel Necula i-a ales în acest volum sunt cei mai îndreptăţiţi să ne înveţe ce este ea.
Aceasta e partea luminoasă a volumului lui Ionel Necula: dacă la nivel colectiv românii lasă o impresie deplorabilă, sub unghi individual din mijlocul nostru au apărut vârfuri a căror existenţă îţi dă dreptul să mergi cu spinarea dreaptă pe stradă. Altminteri, astăzi, când capetele luminate nu mai au nici o influenţă asupra gloatei, identitatea românească e o temă latentă, a cărei intensitate trebuie s-o căutăm în fapte, nu în cuvinte.
Astăzi suntem mai slabi decât suntem înclinaţi să admitem şi mai răi decât vrem să recunoaştem. Cartea lui Ionel Necula este un avertisment: dacă nu schimbăm ceva în metabolismul fiinţei colective pe care noi înşine o reprezentăm, putinţa de a mai apărea intelectuali ca cei din paginile de aici va fi exclusă.
Recenzii
Nu există încă recenzii.