Gogol şi diavolul

„Odiosul” Merejkovski

S‑a spus nu o dată că textul izolat este o ficţiune. Nu există numai „domnul Eu”, cititorul actual; acesta este el însuşi o sumă, întrucât opera vine la el întregită şi nuanţată de lecturile precedente, ale altora. Se ştie şi că receptarea unui scriitor în străinătate depinde decisiv de receptarea acestuia în propria lui ţară. În anumite situaţii, când „anturajul” operei este rarefiat de către o posteritate selectivă sau de către un alt model cultural intolerabil, are de suferit însăşi opera, cu toată perenitatea şi capacitatea ei regenerativă. Când filtrul selectiv este ideologic, lucrurile sunt mai grave, întrucât sunt date uitării în mod deliberat anumite linii de forţă ale operei, descoperite deja, care ar putea sprijini orice nouă lectură; chiar dacă textului ni i se aduc modificări, sensul său este într‑un fel falsificat de violentarea con‑textului, care participă şi el la lectură.
Din acest punct de vedere, putem spune că cititorul român nu‑şi poate forma decât cu greu o imagine corectă asupra lui Gogol din pricina unei duble selectivităţi, aplicate asupra textului operei, cât şi a con‑textului receptării istorice. Cea mai completă ediţie în limba română este eliptică şi trunchiată (mai ales în ce priveşte scrisorile, evitate fiind cele care conţin intensa meditaţie religioasă a lui Gogol, mai ales din a doua jumătate a vieţii); în plus, tot din considerente „preventive”, s‑a ajuns la situaţia absurdă ca în sumar să figureze Spovedania unui autor, deci răspunsul lui Gogol la polemica iscată de Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, lipsind însă chiar motivul Spovedaniei, adică Paginile alese… Responsabilitatea completării golului şi‑o asumă comentariul „avizat”: „Ideile progresiste, care au predominat în conştiinţa lui Gogol în perioada de înflorire a geniului său, au cedat mai târziu locul ideilor reacţionare care şi‑au găsit expresia în lucrarea Pagini alese din corespondenţa cu prietenii. Renunţând la demascare şi la satiră, păşind pe calea greşită a propovăduirii ideilor religioase, morale şi a afirmării justeţei orânduirii aristocratice şi iobăgiste, Gogol a devenit în mod inevitabil sprijinitor al cercurilor reacţionare, conservatoare, care au întâmpinat cu un triumf plin de bucurie răutăcioasă aceas tă cotitură din conştiinţa scriitorului, a cărui creaţie devenise de mult stindardul forţelor progresiste şi democratice din tânăra Rusie”.^[1]Am transcris acest lung citat pentru a exemplifica, prin el, starea precară a ediţiilor din operele clasicilor literaturii ruse, care au fost tipărite cu entuziasm şi ritoasă suficienţă mai ales în primele două decenii de după război. Poate că tocmai în acest domeniu se simte cel mai acut nevoia unor ediţii critice, adică a unei „salahorii” de istorie literară, pe care, mai devreme sau mai târziu, rusistica şi editorii noştri vor trebui s‑o îndeplinească.
În privinţa con‑textului critic şi exegetic al operei, după modelul din U.R.S.S., a acţionat foarte energic funestul principiu leninist al „celor două culturi”, fiind valorificată mereu direcţia radical‑narodnică şi apoi marxistă, care instiga Rusia la revoltă (Radişcev‑Bielinski‑Herzen‑Cernîşevski‑Plehanov), trecându‑se la modul cel mai activ sub tăcere celălalt curent, moderat‑religios (Ceaadaev‑Dostoievski‑Vl. Soloviov‑Berdiaev), care repeta cu obstinaţie profeticele versuri ale lui Puşkin: „Să nu dea Dumnezeu să vedem răzmeriţa rusă, absurdă şi nemiloasă”. La această direcţie îl putem alipi şi pe Merejkovski, ceea ce explică parţial tăcerea lăsată împrejurul numelui său.
De altfel, Merejkovski se autoexclusese din viitorul bolşevic al Rusiei, întrucât, în nenumărate rânduri, îşi exprimase lipsa de aderenţă la orice model teoretic sau social, bazat pe doctrina lui Marx. Iată o frază scrisă în 1906: „Forţa şi slăbiciunea socialismului ca religie constau în faptul că el predetermină viitoarea creaţie socială şi, în felul acesta, fără voie, include în sine spiritul eternei mediocrităţi, al filistinismului, inevitabila consecinţă a pozitivismului ca religie, pe baza căruia el, socialismul, este edificat”.^[2]În plus, era condamnat la uitare şi datorită faptului că „trădase”, evadând, prin Polonia, în Franţa. De fapt, în Rusia Sovietică şansele de supravieţuire ale intelectualilor „nealiniaţi” erau aproape inexistente. La 30 august 1922, Troţki îi explica ziaristei americane Luisa Briant, prietena lui John Read: „Elementele pe care le exilăm şi le vom exila sunt ele însele, din punct de vedere politic, nule. Dar reprezintă o armă potenţială în mâinile posibililor noştri duşmani. Iată de ce preferăm acum, într‑o perioadă de calm, să‑i exilăm din timp. Şi îmi exprim speranţa că nu veţi refuza să recunoaşteţi prevăzătoarea noastră atitudine umanistă, apărând‑o în faţa opiniei publice”.^[3] După cum se ştie, curând gestul „mărinimos” al acestor vremuri sovietice vegetariene a fost înlocuit de măsurile violente ale perioadei imediat următoare, eminamente antropofagă. Dmitri Merejkovski nu ar fi rezistat nici grilei selective enunţate de A. Lunacearski în broşura Intelectualitatea în trecutul, prezentul şi viitorul ei. Explicând cu cinism de ce avortorii morali şi semidocţii, adică acea clasă aşa‑zis intelectuală, „care nu are nici un program”, sunt mai apropiaţi şi mai comozi pentru eşalonul superior al puterii bolşevice, comisarul poporului pentru învăţământ scrie: „Un asemenea om, în condiţiile date, cu cât e mai lipsit de idei, cu atât e mai valoros. Deci: dacă un specialist oarecare, un inginer de exemplu, are multe idei, aceasta e rău, căci aceste idei ne împiedică să utilizăm suficient în muncă un asemenea element. Însă, când nu are nici un fel de idei, îl putem pune să lucreze”.^[4]Or, Dmitri Merejkovski era un „element” cu idei, mai mult chiar, unul cu operă: poet simbolist, romancier (trilogia istorică Hristos şi Antihristul, alcătuită din romanele Moartea zeilor. Iulian Apostatul, Zeii renăscuţi. Leonardo da Vinci, Antihristul. Petru şi Alexei), traducător (din Sofocle, Eschil, Euripide), critic literar (Gogol şi diavolul, L. Tolstoi şi Dostoievski), filosof religios (Viitorul Ham, Rusia bolnavă), publicist laborios – astfel încât, în 1914, culegerea de Opere complete ajungea la volumul 17. Prestigiul său literar (şi al soţiei sale Zinaida Hippius) a fost imens în epocă, fiecare tânăr literat venea după un fel de „binecuvântare”, de „recunoaştere”. Bineînţeles, gustul său nu era infailibil, s‑a înşelat în privinţa lui Gumiliov şi Mandelştam, iar în Esenin, Zinaida Hippius a remarcat de îndată pornirea spre clovnerie (reală, orice ar zice admiratorii entuziaşti ai acestuia). Cel puţin sub acest aspect, de senior al literelor ruse, Merejkovski nu poate fi despărţit de Zinaida Hippius; contemporanii îi considerau un fel de instituţie literară unitară şi coerentă, în interiorul căreia vocea unuia nu putea fi distinsă de a celuilalt. De fapt, „căsătoria lor spirituală” este deplină şi în ceea ce priveşte ideile metafizice, religioase şi social politice. Merejkovski şi Zinaida Hippius fac parte dintre numeroşii intelectuali ruşi nemulţumiţi de starea ortodoxiei ruse, care speră în posibilitatea instituirii unei Noi Biserici. În 1901, Merejkovski şi Zinaida Hippius, împreună cu D.V. Filosofov, întemeiază un „ordin” spiritual, care avea două principii fundamentale: 1) despărţirea exterioară de Biserica de stat şi 2) unirea interioară cu Ortodoxia. Era un fel de disidenţă care îşi vedea menirea în edificarea „unei noi conştiinţe religioase”, chemate să salveze gândirea socială şi spiritualitatea rusă de la secătuire şi degradare. Despre această „nouă conştiinţă religioasă” cititorul îşi va forma o părere din lectura părţii a doua din Gogol şi diavolul. Însă – şi acest lucru trebuie precizat – ea nu era concepută în spirit sectar, elitarist, ci ca o tentativă activă de regenerare a Bisericii Ruse, fapt ce s‑a văzut în timpul evenimentelor revoluţionare din 1905‑1906. Astfel, la 17 octombrie 1906, „ordinul” încearcă să convoace un mare miting în Petersburg, la care, pe lângă condamnarea represaliilor din ţară, urma să se dea publicităţii un Apel către Biserică, alcătuit în termeni foarte duri. Conform acestui document, Biserica era chemată să declare „guvernul autocrat drept rătăcit de spiritul creştinismului, de spiritul iubirii şi al dreptăţii şi, prin urmare, lipsit pentru totdeauna de binecuvântarea Bisericii Ortodoxe”. În continuare, clerul era îndemnat „să dezlege armata de jurământul depus ţarului”, să declare Sinodul „lipsit de drep turi canonice, să înceteze în Biserică rugăciunile pentru ţar şi casa imperială”. Apelul, era, fireşte un act revoluţionar, încercând să frustreze absolutismul de susţinerea Bisericii, de aura de divinitate, astfel încât, în ochii poporului, să nu mai aibă nicio îndreptăţire. După cum era de aşteptat, clerul s‑a eschivat de la această revoluţie „cu Hristos” şi „ordinul” Noii Biserici a trebuit să se refugieze în străinătate, la Paris, revenind în Rusia abia în anul 1908.
După cealaltă „revoluţie”, fără Hristos, bolşevică, Merejkovski protestează viguros împotriva „cezaropapismului” proletar şi, împreună cu ceilalţi doi tovarăşi de idei, în condiţiile deja amintite, emigrează (în 1920) tot la Paris, de unde nu avea să se mai întoarcă până la moarte (1941). Activitatea lui publicistică intensă, care intenţiona să deschidă ochii Europei asupra esenţei inumane şi diabolice a bolşevismului (în care vedea „modelul” fascismului italian şi al naţional‑socialismului german), a făcut din el, în viziunea guvernului sovietic, una dintre cele mai odioase figuri ale emigraţiei. Din păcate, corului detractorilor i s‑a alăturat şi Serghei Esenin, care, călătorind cu Isidora Duncan prin Europa şi Statele Unite, a făcut atâta frondă bolşevică, încât l‑a determinat pe Merejkovski să ia atitudine, într‑un articol publicat, la 16 iunie 1923, în ziarul parizian „Eclair”. În replică, Esenin îi aplică nişte termeni huliganici: „prost, netalentat”, iar la adresa Zinaidei Hippius toarnă fraze furibunde, în cel mai autentic limbaj de lemn: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară”. Acest pamflet, „sub formă de scrisoare”, „pe o temă de notorietate publică”, Esenin îl încheie „profetic”: „Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică. Orice aţi face, veţi călători prin U.R.S.S. cu Baedecker”.^[5] Probabil că Esenin, care, în poemul Ţara ticăloşilor (ce‑i drept, prin gura unui personaj), spunea că bisericile „le‑aş fi transformat demult în latrine” nu citise poezia Nu a Zineidei Hippius, un fel de rugăciune‑descântec: „Ce preţ să mai aibă mântuirea noastră!/ Rusia se va mântui – să ştiţi!/ Şi e aproape învierea ei”.^[6]
Note:
^[1] N.V. Gogol, Opere, vol. VI, Edit. Cartea Rusă, Bucureşti, 1958, p. 362.
^[2] D.S. Merjkovski, Griaduşcii Ham, în Bol’naia Rossiia, Izdvo Leningradskogo Univcrsiteta, Leningrad, 1991, s. 20.
^[3] M. Heller, Pervoe predosterejenie ‑ udar hlîsta (K istorii vîsîlki iz Sovetskogo Soiuza deiatelei kul’turi v 1922 g.), „Vestnik RHD”, 1978, N° 124, s. 223‑224.
^[4] A.V. Lunacearski, Intellighenţia v ee proşlom, nastoiaşcem i buduşcem, Moskva, 1921, s.61.
^[5] Serghei Esenin, Dama s lornetom, în Sobranie socinenii, tom 5, Gusudarstvennoe izd‑vo hudojestvennoi literaturi, Moskva, 1962, s. 84; Baedecker – ghid turistic editat de firma germană Baedecker.
^[6] Z.N. Hippius, Poslednie stihi. 1914‑1918, Petrograd, 1918, s. 66.