La porţile împărăţiei

La porţile împărăţiei de Alexandru Surdu

1.
DE LA ECONOMIA  POLITICĂ LA  POLITICA  ECONOMICĂ

Din perspectiva filosofiei categorial-sistematice, în cadrul Realităţii, Binele ocupă locul central după Frumosul şi Adevărul, şi înaintea Dreptăţii şi a Libertăţii. Dialectico-speculativ însă şi, respectiv pentadic, niciuna dintre aceste componente nu poate fi realizată, adică instituită în calitate de categorie filosofică fără o raportare corespunzătoare la celelalte. Este însă evident că toate se referă la om, căci Realitatea însăşi este a omului, este concepută de către om şi pentru om. Şi nici nu are vreo semnificaţie pentru alte vieţuitoare, terestre sau cosmice. Aceasta, pentru faptul că Realitatea nu este altceva decât o totalitate de concepţii ale omului despre propria lui Existenţă în conformitate cu Fiinţa, respectiv cu modalitatea proprie omului de a o gândi cum este, ce este şi de ce este aşa cum este. Cauza pentru care i-a fost dată omului capacitatea de a realiza toate acestea nu poate fi discutată aici, dar trebuie menţionat că nici în zilele noastre omul, prin care înţelegem Umanitatea, mai precis ceea ce cunoaştem noi aici şi acum din realizările omului, n-a reuşit decât într-o mică măsură să-şi exercite această capacitate. Şi, mai ales, n-a reuşit să transpună în Existenţa Reală aproape nimic din ceea ce a realizat pe plan conceptual, iar ceea ce a transpus totuşi a fost adesea dezastruos atât pentru el, cât şi pentru Existenţa Reală. Dar trebuie spus, mai ales în legătură cu Binele, că transpunerea concepţiilor în Existenţa Reală este favorabilă de regulă numai pentru o parte dintre oameni. Din această cauză s-a şi făcut distincţia dintre teorie şi practică.

În domeniul Realităţii însă totul este numai teorie, în sensul de concepţie, şi, dacă este vorba de Bine, principial, acesta ar trebui să fie al tuturor, numai în practică se dovedeşte altfel.

Teoriile în genere, mai ales de la Aristotel citire, se realizează în forma ştiinţelor. Aristotel era un făcător de ştiinţe. Şi le făcea după acelaşi model. Alegea un domeniu din Existenţa naturală sau socială, îl delimita de restul Existenţei şi îl trecea prin filtrul Fiinţei. Dar, fiind adeptul Raţiunii, care este numai una dintre facultăţile gândirii, îl interesa în mod special esenţa sau ce este-le fenomenelor din acel domeniu, cum este aceasta şi de ce este aşa şi nu altfel. Adică ştiinţele sale erau raţionale şi ar fi trebuit să fie şi numite „raţionale”, ceea ce nu s-a făcut întotdeauna. Etica, de exemplu, ca ştiinţă, ar fi trebuit să fie numită „eticologie”, iar estetica „esteticologie”, pentru a o deosebi, pe prima, de comportamentul real sau Existenţa Reală comportamentală, şi, pe a doua, de Existenţa Reală artistică. Oricum, etica prescrie reguli de comportament pe care adesea nu le mai regăsim în comportamentul real, şi nici în arte (mai ales în cele moderne) nu mai regăsim canoanele estetice.

Nu există însă numai o ştiinţă a Binelui care, aristotelic vorbind, ar trebui să ne folosească pentru viaţa bună (pros to eu zen) sau pentru a trăi bine, deoarece viaţa omului necesită, pentru desfăşurarea ei optimă, mai multe condiţii: corporal-sanitare; nutriţionale; climaterice; familiale; sociale; culturale; spirituale. Multe dintre ele sau dintre cele asemănătoare lor sau subordonate acestora au devenit ştiinţe folositoare omului pentru a trăi bine, condiţia fiind aceea de aplicare, de punere în practică, în Existenţa Reală.

Din perspectivă filosofică toate aceste ştiinţe ale Binelui prezintă interes, dar nu ele ca atare; medicina, de exemplu, ca „medicologie”, ne interesează în măsura în care face uz de principiile diferitelor tipuri de logică: intelectivă, raţională sau dialectico-speculativă, de tipuri speciale de cunoaştere. Toate acestea ţin de teoria medicinei, numită adesea şi filosofia medicinei. Şi ne interesează, fireşte, dacă ceva din toată această „medicologie” este folosită sau nu pentru o sănătate bună, pentru ca omul să trăiască bine.

Ceva asemănător se petrece şi cu economia. Etimologic, termenul provine din gr. oikos (casă) + gr. nemein (a îngriji), adică „îngrijirea casei”, gospodărirea. Pentru o viaţă bună trebuie o casă (gospodărie) bună, un adăpost pentru familie, pentru sclavi şi animale, pentru produsele necesare hranei, pentru prepararea produselor, pentru pază şi apărare, pentru obiectele casnice, pentru unelte şi atelaje, pentru îmbrăcăminte şi podoabe.

Dacă facem distincţia dintre economiologia casnică şi economia reală, cel puţin la scriitorii antici (Xenofon şi Aristotel), la care găsim numeroase exemple concrete, constatăm că între cele două planuri există la început o dublă determinare. Se pornea fie de la teoretic la practic, adică de la ceea ce ar trebui să fie pentru o bună gospodărire, fie de la exemple de bună gospodărire care ar fi bine să fie urmate.

Dar casele (gospodăriile) nu sunt izolate, şi nici familiile care le locuiesc, ceea ce înseamnă că trebuie să fie şi o economiologie publică, numită „politică”, de la gr. polis (cetate), care este mult mai complicată şi diferă de la un regim politic la altul, fiecare dintre ele având avantaje şi dezavantaje.

În această privinţă, mai ales datorită lui Platon, separaţia dintre economiologie şi economia reală devine frapantă şi chiar ireconciliabilă. Cetatea, sau statul ideal al lui Platon, reprezintă nu numai teoria unui stat pentru viaţa bună a cetăţenilor, ci teoria unui stat perfect, s-ar putea spune, pentru fericirea cetăţenilor.

Principial, economiologia lui Platon era inaplicabilă. Se zice totuşi, poate tocmai pentru a ilustra acest lucru, că Platon ar fi găsit un tiran care să-i pună în aplicare teoria. Revolta cetăţenilor s-a manifestat însă curând, Platon, scăpând cu greu de mânia acestora, ar fi fost vândut ca sclav şi răscumpărat apoi de un amic. Ceea ce nu înseamnă însă că unele dintre ideile sale n-ar prezenta interes până în zilele noastre.

De-a lungul timpului au apărut o mulţime de teorii despre statul ideal al bunăstării, mai mult sau mai puţin generale, mai mult sau mai puţin utopice. Toate acestea în timp ce, prin Existenţa Reală, oamenii erau căsăpiţi mai rău ca vitele şi erau exterminate popoare întregi. Dar vorbim şi noi la trecut, cum se face de regulă, cu toate că, numai în ultimii ani, au fost ucise câteva milioane de oameni şi genocidul se pare că este abia la început.

Or, Platon, în dialogul despre stat, urmat de toţi utopicii din lume, vorbeşte în mod special despre „apărătorii cetăţii”, considerând pe bună dreptate că oricare ar fi orânduirea şi de către oricine ar fi condusă cetatea, ea ar trebui să asigure cel puţin viaţa locuitorilor.

Una dintre cauzele războaielor, zicea Platon, şi se tot spune, o constituie insuficienţa teritoriului. Şi dacă nu ai destul, iei de la vecin. Acesta însă are apărătorii lui şi nu se lasă. Ceea ce urmează este lupta pentru spaţiu vital. Nu pentru a trăi bine, ci pur şi simplu pentru a trăi. Dar unii, oricât spaţiu ar avea, continente întregi, tot nu se mai satură.

Haideţi, se zice, să reîmpărţim lumea. În felul acesta se nasc războaiele mondiale şi mor zeci de milioane de oameni. După care încep războaiele zonale ş.a.m.d.

Mai sunt şi alte cauze, pur economice. Unii au resurse minerale, alţii au păduri, alţii au păşuni şi animale. Dar alţii nu le au şi vor să le aibă, şi, dacă sunt mai tari sau mai mulţi, le vor lua. Cum? Exterminându-i pe proprietari. Au existat şi lupte legendare pentru femei, căci pentru bărbaţi, cu destinaţia de sclavi, războaiele erau frecvente.

Aşa s-a născut şi ideea utopică de uniuni statale în cadrul cărora să nu mai fie războaie. Şi chiar aşa a fost, numai că au izbucnit apoi războaiele dintre uniunile statale. Războaie „calde” sau „reci” care continuă până în zilele noastre.

Platon, în teoria statului, procedează metodologic prin aplicarea unei scheme triadice valabile şi la studiul sufletului, împărţit în trei părţi: curajul, raţiunea şi dorinţa. Cei curajoşi şi puternici ar trebui să fie apărătorii şi luptătorii; cei raţionali şi înţelepţi – conducătorii, iar ceilalţi, meşteşugari şi agricultori, sclavii fiind consideraţi un fel de animale. În felul acesta însă şi statul devine un fel de vieţuitoare cvasimonstruoasă (leviatanul, de la Leviticul din Pentateuh). O vieţuitoare, în orice caz, rea, care le devorează când poate pe toate celelalte, ceea ce justifică şi „războiul tuturor împotriva tuturor”.