La porţile împărăţiei

Prefaţă

O parte dintre noi au trăit vremuri grele pe care uneori le mai visăm, le povestim sau despre care scriem încă, fără patima cumplită care i-a cuprins pe profitorii de atunci, care şi astăzi ne fac rău, şi chiar mai rău decât „pe vremea aceea”, cum se zice. E drept că noi am prevăzut-o într-un fel sau altul, spunând-o celor care se-ncumetau să ne asculte, fără pretenţia, Doamne, fereşte!, de a ne considera şi disidenţi, cum o făcură cei menţionaţi mai sus.

Previziunile noastre s-au bazat pe o anume cunoaştere a mersului istoriei, care, cum se ştie, se tot repetă, cu mici deosebiri, fireşte. Oricum, ceva cunoştinţe de economie politică nu ne strică nici în zilele noastre, pentru a ne da seama de jocul frecvent al trecerii de la economia politică la politica economică şi, mai ales, al trecerilor de la un sistem sau orânduire economică la alta şi invers, cum le-am trăit noi: de la capitalism la socialism şi viceversa.

Ca un fel de ciudăţenie, au rămas consideraţiunile despre noul eon sau noua eră (New Age) ale filosofului din Lancrăm, mai ales că acestea s-au realizat abia după căderea comunismului, pe care n-o mai prevăzuse Blaga.

Pe Noica îl preocupa însă teoria categoriilor, cum ar trebui să ne intereseze pe toţi, căci ele constituie osatura oricărei gândiri sistematice, mai ales atunci când în joc este logos-ul, şi sunt cuvintele, şi rostirea, rostirea filosofică românească.

Cu Lucian Blaga ne îndreptăm spre tainiţele sufletului românesc, spre matricea noastră stilistică în virtutea căreia nu numai că suntem ceea ce suntem, dar facem ca şi rostirile să fie pe măsura noastră, şi tot ceea ce facem şi gândim, toate operele noastre. Dar, ca învăţătură, nu le concepem doar pe calapodul sufletului nostru, ci le şi vedem şi le simţim, le auzim şi le visăm, şi le tot povestim cu „dulcea noastră glăsuire”.

Şi nu mai trebuie să ne mirăm că se tot găsesc unii sau alţii, străini de simţămintele noastre, care ne dispreţuiesc sau ne înjură, căci ei pur şi simplu nu înţeleg nimic din creaţiile sufletului românesc. Oamenii aceştia nu ştiu nici să râdă şi nici să plângă cu noi. Nu pot intra în consonanţă cu noi, aşa cum sufletul românesc, provenit din Spaţiul Mioritic, s-a ridicat mereu spre ondulaţiunea universală, a cărei imagine şi al cărei ecou a încercat, după puterile sale, să fie.

Dar nici n-am fi putut să fim – admiraţi sau nu de alţii, mai mult urâţi şi asupriţi – ceea ce suntem dacă nu ne-am fi gândit, chiar de la începuturi şi cel puţin în ultimele două milenii, şi la ceea ce este dincolo şi mai presus de noi, la Transcendenţă în genere, dar mai ales la Bunul Dumnezeu, din milostivenia căruia mai facem umbră Pământului. Mai ales acuma când, într-un fel sau altul, a sosit şi la noi vremea judecătorilor.

Era şi timpul, căci multe s-au mai făcut şi s-au mai desfăcut, fără să dea nimeni socoteală nimănui. N-o să fie, de bună seamă, judecata pe care o aşteptam de mult, dar ceva tot se va face, cel puţin de ochii lumii. Şi dacă n-o să fie dreaptă judecata, se întreabă unii, cine va veni să-i judece pe judecători? În Cartea Sfântă, pe vremea judecătorilor, o făcea Bunul Dumnezeu, şi o va face şi acuma dacă nu cumva, din cauza păcatelor noastre, îşi va întoarce faţa de la noi. Oricum, mai repede sau mai târziu, pe toţi ne-aşteaptă Marea Judecată.

În faţa Sfârşitului însă, tot pe calapodul matricei noastre spirituale, ne vom găsi, ca şi înaintaşii noştri din poveste, în situaţia păstorului pe care îl vesteşte Mioriţa de apropierea capătului său de drum. Şi vom dormi, desigur, aşa cum ne-am aşternut şi ne-am găsit locul potrivit.

„Pe un picior de plai, pe-o gură de rai…”

Dar n-a venit încă Sfârşitul şi zadarnic se străduiesc unii şi alţii să ni-l vestească şi să-I tot caute semnele. Numai Bunul Dumnezeu ştie când va sosi Clipa cea Mare, iar semnele Sfârşitului au fost de la Început, căci El a fost şi este Alfa şi Omega, şi aşa va rămâne în veacul veacurilor (in saecula saeculorum).

Dar şi noi, trecătorii prin această lume, în răgazul care ne-a fost dat, înainte de a ne urma călătoria, putem zăbovi o clipă şi cugeta cu răbdarea cuvenită la tot ce-a fost să fie pân-acum la Biserica de Aur de la margine de drum.

Şi ne trec prin faţă, ca-ntr-o fermecată întoarcere în timp, chipuri de eroi din basme şi viteji cu cruci pe scut, cavalerii car-odată au venit şi pe la noi, lăsând în urmă ziduri negre şi ruine, dar şi cavalerii noştri, marmaţienii din Nord: „Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu plugul şi cu spada au întins moşia noastră / De la munte pân-la mare şi la Dunărea albastră”.

Treziţi la viaţă după secole de adormire, ridicaţi parcă de zeiţa Thetis din adâncurile tulburi ale uitării, cum zice poetul: Venient annis saecula seris, / Quibus Oceanus vincula rerum / Laxet et ingens pateat tellus, / Tethysque novos detegat orbes, cavalerii marmaţieni se arată astăzi în toată frumuseţea lor spirituală şi, gătiţi cu veşmintele de sărbătoare în care se bate albul cu negrul şi Cerul cu Pământul, se adună în jurul bisericilor de lemn cu turle până la nori, pe care urcă şi coboară îngerii Domnului, şi ne cheamă pe toţi „cei de-un sânge şi de-o lege” să ne lepădăm de tot necazul „ce de mult ne petrecea” şi să intrăm alături de ei prin cele mai înalte acolade ale timpului, prin Porţile Maramureşene spre Împărăţia Cerului.

Alexandru Surdu