Marea amiază. Studii și eseuri despre Nietzsche

Marea amiază de Vasile Muscă

I
Nietzsche sau filologia clasică drept fundament spiritual al personalităţii

Nietzsche despre filologia clasică – iată un subiect cu adevărat pasionant, prilej de satisfacţii unice pentru amatorul de a urmări fascinantul spectacol al formării şi al cunoaşterii de sine. Căci acest subiect înseamnă, de fapt, Nietzsche despre el însuşi şi în acest sens pledează chiar propria sa mărturie – „Filologii sunt asemenea oameni care folosesc sentimentul apăsător pe care îl provoacă infirmitatea proprie omului modern pentru a câştiga cu el bani şi pâine. Îi cunosc, eu însumi sunt unul dintre ei” (Noi, filologii, fr. 170). Mai precis, este vorba despre o ipostază a personalităţii spirituale nietzscheene considerată din unghiul evoluţiei sale interioare; dar, nu o ipostază oarecare, ci una esenţială. Şi aceasta nu pentru simplul motiv că este cea dintâi, ci pentru că este cea mai profundă, cea care i-a marcat definitiv orizontul de cultură şi de gândire şi a lăsat o amprentă durabilă în desfăşurarea destinului personal al omului.

***

Terminarea studiilor de filologie clasică, începute în 1864 la Universitatea din Bonn şi desăvârşite apoi la cea din Leipzig, sub îndrumarea competentă a profesorului Friedrich Wilhelm Ritschl, autoritatea supremă în materie din Germania acelei vremi, îi aduce lui Nietzsche numirea în 1869, la recomandarea aceluiaşi Ritschl, ca profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. Continuând o veche tradiţie a cărei fire coboară până în Renaştere, Basel reprezintă, încă din epoca lui Erasmus, un important centru al umanismului european. La Universitate activează doua nume ce reprezintă, cu o strălucire aproape neegalată de atunci, studiile clasice: Jacob Burckhardt, celebrul istoric de artă, şi Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, socotit până astăzi cel mai mare filolog clasic al tuturor timpurilor. Nietzsche va păşi în această atmosferă de tradiţii umaniste cu propriile sale idei înnoitoare, revoluţionare în ceea ce priveşte interpretarea fenomenului grec antic, şi care vor deranja prin îndrăzneala lor opinia tradiţională dominantă până atunci. Primele sale contribuţii în domeniu, nişte studii cu privire la operele gnomice, la Theognis, la lirica lui Simonide, la izvoarele lucrării doxografice a lui Diogene Laertios, la tratatul florentin asupra rivalităţii dintre Homer şi Hesiod, i-au atras aprecierea şi recomandarea profesorului său Ritschl. Lecţia de deschidere însă, rostită cu ocazia instalării sale la catedră, în data de 28 mai 1869, Homer şi filologia clasică, constituie un adevărat scandal pentru comunitatea filologilor şi istoricilor antichităţii.

***

Intenţia acestei prelegeri inaugurale trece cu mult peste sarcinile consacrate ale unei lecţii rostite într-o asemenea ocazie: ea conţine un manifest declarat în favoarea studiilor clasice, pe baza unei viziuni critice nu numai asupra antichităţii eline, dar şi asupra statutului teoretic al principalei ştiinţe chemate s-o investigheze, filologia clasică. Ideile avansate de Nietzsche dovedesc că el se afla deja ancorat pe terenul unei anumite concepţii filosofice, rostindu-şi judecăţile sale ca adept al acestei filosofii, care este cea a lui Schopenhauer. Întâlnirea cu Lumea ca voinţă şi reprezentare se produce din anii studenţiei, încă din 1868, la Leipzig, şi familiarizarea cu ideile din ea continuă şi în anii ce urmează, printr-o intensă frecventare şi a altor lucrări ale lui Schopenhauer. Aflat la Naumburg, unde îşi satisface stagiul militar, Nietzsche îi scrie lui Erwin Rohde, nemulţumit de singurătatea la care îl condamna situaţia sa: „La Naumburg sunt destul de izolat; nu am printre cunoscuţii mei nici un filolog, nici vreun iubitor al lui Schopenhauer”. În aceeaşi scrisoare, într-alt loc, va mărturisi preferinţa pentru Schopenhauer ca o replică la adresa stării de fapt în care se afla. „Te asigur, tot sub jurământ, că filosofia are acum prilejul de a-mi fi de folos practic. N-am simţit până acum nici o clipă de iubire, în schimb am surâs foarte des ca la auzul unui lucru fabulos. Între timp, ascuns sub burta calului mai şoptesc «Schopenhauer ajută-mă» şi când, ajuns acasă epuizat şi năduşit, mă liniştesc aruncând o privire spre chipul de pe masa mea de lucru: ori deschid acum, pentru mine, laolaltă cu Byron, Parerga, mai simpatică ca oricând”¹. Alte mărturii culese din corespondenţa lui Nietzsche dovedesc atmosfera intens schopenhauriană a acelor ani. Într-o scrisoare, datată din a doua jumătate a lui octombrie 1868 adresată din Leipzig lui Paul Deussen, dăm peste o expresie clară a admiraţiei tânărului filolog clasic Nietzsche pentru filosoful Schopenhauer, în legătură cu intenţia de a proceda la elaborarea unei critici a concepţiei sale. „Făcând astfel legătura cu sfârşitul scrisorii tale, lămuresc în acelaşi timp şi problema propunerii pe care presupun că aş fi făcut-o. Dragul meu, «a scrie bine» (dacă într-adevăr merit acest elogiu: nego ac pernego) nu îndreptăţeşte cu adevărat scrierea unei critici a sistemului lui Schopenhauer; de altfel, nici nu-ţi poţi imagina respectul pe care îl am faţă de acest «geniu de prim rang», dacă presupui că eu (homoni pussillullullo) aş avea capacitatea de a răsturna acest uriaş”². Aniversarea la 22 februarie 1869 a 81 de ani de la naşterea lui Schopenhauer – mort în 1860 – aduce noi mărturii semnificative. Cu această ocazie Nietzsche mărturiseşte în scrisoarea din 22 februarie 1869, trimisă din Leipzig lui Erwin Rohde – „Dragul meu prieten, astăzi, de ziua lui Schopenhauer, nu am pe nimeni cu care să pot sta de vorbă atât de deschis cum aş face-o cu tine”. Ceva mai încolo, Nietzsche relatează prietenului său sărbătorirea lui Schopenhauer organizată de Plaue, „în apropiere de Brandenburg”, de „un număr de prieteni berlinezi ai lui Schopenhauer”. Între ei şi un alt partener de corespondenţă din aceşti ani şi entuziast schopenhauerian, Gersdorf, unde „unchiul a ţinut o scurtă cuvântare, iar după fripturi s-a citit un capitol din postumele lui S”³. În această perioadă a unui devotat cult pentru Schopenhauer, se constituie terenul germinativ al principalelor idei susţinute de Nietzsche în prelegerea sa inaugurală. Într-adevăr, din concepţia acestuia, care în ciuda opoziţiei făcute de mediile universitare devenea un factor tot mai important al vieţii spirituale germane a vremii, Nietzsche a putut scoate un nou sens al elenismului, în care accentul cade, în primul rând, pe misiunea pedagogică a vechii Grecii în raport cu Europa modernă.