Nietzsche şi Marea Amiază

Aura Christi sau splendidul
travaliu al adoraţiei

În volumul de faţă, numit Marea Amiază şi pus sub semnul lui Friedrich Nietzsche, numele, temele şi motivele sale ideatice străbat, într‑adevăr, cele câteva sute de pagini ce subîntind arii culturale largi, extrem de diferite, dacă nu antagonice de‑a dreptul: ruse, germane, franceze, engleze şi române, mai ales, la intersecţia, cum se ştie, extrem de fertilă şi de simbolică a ultimelor secole în creaţia europeană, al XIX‑lea şi al XX‑lea.
Marea varietate a numelor şi culturilor din care provin creatorii citaţi în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi depărtează în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poetă şi romancieră ea însăşi – se adună însă şi se concentrează, aidoma unui spot intens de lumină, sub angulaţia aceluiaşi motiv pe care l‑am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin această descoperire, intuiţie extrem de originală a unei teme eseistice, mai ales în spaţiul cultural autohton, Aura Christi se avântă pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanţi, care suportă greu alunecarea din tiparele prestabilite, dacă nu din convenţiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea ştiinţelor „tari”, interdisciplinare.
Urmând cu o rară perseverenţă, cu o sclipitoare aplicaţie acest motiv, autoarea străbate, cum am văzut, vaste terenuri de „vânătoare” ale marii culturi europene, din preromantism, romantism şi până în cea mai apropiată şi familiară modernitate, apropiind, înrudind apăsat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabilă, convenţională distanţă. (Chiar şi numele subsemnatului, împreună cu analiza afundă a unor romane ce‑mi poartă semnătura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oară, e drept, dar cu o acuitate rară, în corul marilor nume şi texte europene de proză, fapt care, mărturisesc, m‑a emoţionat şi mi‑a dat, nu ştiu cum să spun, cumva, o bucurie certă, o aprehensiune care‑mi anunţă, parcă, postumitatea. Marea Vamă a tuturor celor care sperăm că vom dăinui în turbionul feroce, drept, nu rareori, şi masacrator al timpului.)
În densul volum de faţă putem, dacă vrem, distinge trei mari părţi componente după substanţa tematică, obsesivă, care le animă, şi nu numai după împărţirea pe capitole: prima parte, absorbită mai ales de fascinaţia produsă asupra poetei şi romancierei de lumea ficţională, metoda, misterul scriiturii proustiene, din À la recherche du temps perdu. Într‑adevăr, puţini comentatori români ai acestei, cu adevărat, revoluţionare opere romaneşti, s‑au apropiat atât de decis, de eficace, de sâmburele de foc nu numai al construcţiei, ci şi al viziunii proustiene, cum o face aici Aura Christi. Am zis sâmburele de foc, deoarece autoarea prezentului eseu, fără a fi o titrată şi, să zicem, profesionistă a comentariului critic, se slujeşte de două lucruri, de două instrumente sui‑generis, pentru a se apropia de acest colos epic, ştim, care se refuză nu multor interpreţi cu galoane din vastele zone ale comentariului teoretic literar: intuiţia poetică, în care se încrede orbeşte – şi aici instinctul o ajută, căci eseista este şi a făcut dovada unei creaţii poetice excelente – şi febra admiraţiei, care, în cazul ei, o ajută şi o luminează chiar pe cărările cele mai obscure în aparenţă, şi mai discutate, mai cotroversate, ale operei majore a lui Marcel Proust. Această febră care o scuteşte, poate, de o mai îndelungă perioadă de cercetare, de verificare a armelor pe care trebuie să le dovedească orice spirit cercetător, când îndrăzneşte să se apropie de una din catedralele epice nu numai ale modernităţii europene – fapt care îi va fi reproşat de unii! – este însă cea care o susţine, dăruindu‑i un patos analitic şi el nu foarte gustat azi, mai ales, când trăim o grăbită, nu rareori superficială „eră analitică” care se opune nu numai marilor sinteze, ci şi capacităţii spiritului contemporan de a ieşi din „uscatele”, „ironicele” aprecieri asupra a ceea ce altădată se numeau viziuni. Asupra lumii şi asupra Fiinţei.
Dându‑şi seama de această „primejdie” a febrei, stimulativă, însă, indubitabil, şi deconcertantă, ca un alcool din esenţe tari, autoarea a avut instinctul de a‑şi căptuşi întreaga schelărie a acestei prime părţi, dar şi aproape a întregului studiu de faţă, cu ceea ce numim îndeobşte interdisciplinaritate. O descoperire, o îndrăzneală teoretică curgând din ultimele decenii ale secolului trecut, uzitată de cercetătorii din fizică, matematică, şi, se pare, mai ales, de cei a căror ştiinţă, convingeri ultime au ajuns într‑un impas. Cei care au cutezat să păşească peste acea graniţă sacrosanctă care, până de curând, despărţea tiranic, ultimativ, disciplinele umane, de bază, ale cunoaşterii. Spre deosebire însă de oamenii de ştiinţă care vor să depăşească logica formală sau să forţeze limitele raţionalităţii care domneşte în forme autocrate din timpurile post‑feudale, în căutarea, în aproximarea unei posibile deităţi, de atâtea ori izgonită din templul ştiinţei, a cărei autoritate, dacă nu necesitate, sclipeşte mai abitir, mai ispititor prin absenţă, Aura Christi foloseşte cu aplomb uneltele transdisciplinarităţii nu numai pentru a apropia, a înrudi uneori texte şi autori care au stat decenii la rând, în mii de exegeze, la o depărtare, la o distanţare specifică absolut convingătoare, emblematică, dar şi pentru a apropia, uneori chiar pentru a „logodi” moduri de a gândi, simboluri, teme obsesive, despre care nimeni înaintea ei nu s‑a gândit că vor putea sta alături. Că vor putea astfel lumina şi fiinţa într‑o cu totul altă culoare, că vor prinde, uneori, o altă pastă, ba chiar, că vor semnifica de‑a dreptul valori, sentimente noi.
Nietzsche şi nietzscheanismul prind o valoare şi o funcţie aparte în aceste interpretări, adesea, bulversant de noi, de îndrăzneţe; mulţi dintre marii autori examinaţi cu acribie, cu o exemplară insistenţă de autoare – de la Proust la Th. Mann, de la Tolstoi la „rivalul” său, F. M. Dostoievski, de la Origene şi Tertulian până la Hegel şi Schopenhauer, sfârşind, se înţelege, cu apropiaţii de sufletul poetei, veniţii din legendarele, pentru noi, unii Români, Chişinăul şi Cernăuţiul vechii, marii Românii, Şestov şi Berdiaev, ca şi romanticul Lermontov sau întemeietorul multor modernisme, credem noi, Nikolai Vasilievici Gogol – se înjugă aceleiaşi febre a autoarei ce aleargă, cu o vitalitate, cu o inteligenţă rară, care vrea şi nu rareori ne convinge că Viul este osia mare, invizibilă şi fermă – aşa cum sunt ferme stelele pe firmamentul unei nopţi de vară, la înălţime sau peste mări! – axul care leagă laolaltă şi le dau un alt sens, subsidiar, monoton, extraordinar de nou acestor lumi de hârtie, de atâtea ori „călcate”, studiate, „explicate” şi uitate, uneori, de generaţii întregi. Viul, ceea ce Grecii numeau Ontos, iar noi numim fiinţă, şi chiar mai mult decât atât, deoarece Noica, pare‑mi‑se, a creat şi un termen, cel de fiinţare.
Preocupată intens, pe zeci de pagini, de arta, şi ea în bună parte neglijată, dacă nu uitată sau de‑a dreptul dispreţuită a tipologiei în roman, a creării personajului viu, memorabil, Aura Christi ne dă zeci de exemple, de citate, încă o dată, din textele cele mai diverse, încercând să explice tehnica, modalităţile unor autori atât de diferiţi, iscaţi din medii atât de depărtate, de a crea personajul, stâlp, în viziunea autoarei, al construcţiei romaneşti, folosind încă o dată dialectica nietzscheană, dedusă şi ea din cea clasică, a lui Hegel: lupta contrariilor, Viul, Subiectul care se naşte din necontenitul efort de creaţie şi distrugere. Acesta, dublat de spiritul nietzschean al autodepăşirii, Aura Christi netemându‑se să articuleze vocabula supraom în aerul, în proximitatea unor personaje care reuşesc cu un spectaculos aplomb să împlinească acest proces; această artă, poate forma majoră sub care ni se arată geniul creator – crearea „oamenilor vii” din textul de hârtie, din forfota ficţională, siluete ce vor marca apoi, în timp, fără să se erodeze, modele de comportament şi, mai ales, modele psihologice, apte de a interpreta lumea. Şi fiinţa.
Unul din exemplele intuitive care ni se prezintă este felul în care Rogulski, personajul central din romanul Don Juan, reuşeşte „învierea” femeii, a Toniei, burgheză supusă reflexelor convenţionale până în vârful unghiilor, bruscând‑o, molestând‑o aproape, spre a o face aptă de a simţi feminitatea reală, o naştere radicală, prin nu puţine convulsii, a unui nou caracter. Aura Christi vorbeşte aici de golirea fiinţei, a vechii fiinţe, pentru a o umple cu un nou conţinut, negator în esenţă a vechii personalităţi, de care părea şi era atât de pătrunsă. Iată citatul: „…Seducţia donjuanescă teoretizată în siajul lui Kierkegaard, interesul manifestat faţă de crearea femeii, eliberarea feminităţii din chingile restrictive ale moralei, bunului‑simţ, posesia la nivel mental şi, eventual, ulterior, intrarea pe terenul posesiei fizice – stadiu de altminteri neobligatoriu, întrucât primatul îl deţine subjugarea mentală a potenţialei victime. Cucerirea de acest tip (nu neapărat erotic sau atingând erotismul în stare pură, spiritualizată la maximum!) presupune, iniţial, golirea de personalitate, de voinţă, pentru ca de îndată, în timpii imediat următori, vasul psihic al «victimei» să fie «umplut» cu o voinţă străină, cu personalitatea celuilalt. Interesantă răsturnare! Dificil de realizat la nivel epic, cucerirea erotică fiind apropiată de autor de seducţia politică şi fiind înrudită funciar, paradoxal, cu viul iscat, uneori‑adeseori, de sub masca/teascul feminităţii”. Cu fineţe, autoarea observă aici un fel de dublu travaliu creator: cel al autorului, aplecându‑se asupra lui Rogulski, personajul său central, dar şi asupra muncii acestuia – dusă cu mijloace adesea rebarbative – de a crea fiinţă, de a răsturna personalitatea, aparent îngheţată a femeii ce‑i stă în faţă, pe care o „seduce”, adică o atrage nu spre posesie fizică, cum am fi tentaţi să credem în seria celebrelor cuceriri, posesii ale atâtor Don‑Juani iscaţi din medii culturale atât de diferite în timpul secolelor, ci spre o eliberare a fiinţei Toniei, spre descoperirea propriei feminităţi.
Vorbind mai încolo de acelaşi procedeu, de aceeaşi artă, crearea personajului în roman, aplicând mereu teme, motive nietzscheene, Aura Christi se apleacă asupra măştii, motiv foarte puţin cercetat în această lumină nu numai în literatura noastră, ci şi în cea europeană. Masca, în viziunea lui Nietzsche – pentru a fi nepermis de expeditivi faţă de una din cheile interpretării marelui, radicalului filosof! – nu este cea care ascunde, ci devine una din formele obligatorii nu numai ale esenţei, ci şi ale destinului. Aura Christi urmează şi aplică, în cazuri diverse, luate din opere literare majore, venite din Răsăritul şi din Apusul continentului, modelul nietzschean al măştii. „Rogulski/ Don Juan/ Don Quijote – acest trubadur metafizic al viului care ne derutează printr‑un complicat joc al măştilor (o continuă diversiune, pentru a‑şi duce la capăt marea lucrare spirituală)” afirmă autoarea, recurgând încă o dată la conceptul de mască, pentru a apropia, pentru a explica, a încerca să înţeleagă mecanismul ascuns al creaţiei personajului literar. Aplicând, cum vedem mai pe tot întinsul amplului eseu, cu totul alte mijloace decât cele folosite de sacrosancta critică şi teorie literară.
E nu mai puţin evident că a pune, în majoritatea cazurilor, în miezul studiilor esenţiale ale volumului – Religia viului fiind, după părerea noastră, cel dominant, nucleu al întregii cărţi – ontosul, principiul viului, esenţa, dar şi formele, măştile sale care răsar, se afirmă din atâtea texte ilustre, comentate însă şi percepute altfel şi altădată prin chei, hermeneutici diferite, e o formă insolită şi, cu siguranţă reducţionistă. Este curajul de necontestat, originalitatea autoarei. Ca şi supraaglomerarea textului, a analizei, cu citate, nu de puţine ori deconcertante pentru un lector obişnuit cu o altă densitate a unui comentariu critic.
Unul din exemplele preferate ale autoarei, pentru a pătrunde în ciudata fenomonelogie a naşterii viului în proză, este, fără îndoială, aplecarea insistentă asupra nuvelei Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi. (Care Aurei Christi i se pare a fi „scrisă” de Dostoievski, într‑o asemenea măsură stilul autorului rus, echilibrat şi puternic pe atâtea şi atâtea sute de pagini ale amplelor sale pânze epice, în această bucată, pare a‑şi fi pierdut cunoscuta seninătate, semi‑distanţa faţă de procesele şi personajele pe care le iscă.) Într‑adevăr, nu e greu de depistat în scriitura nuvelei, spune autoarea, o anume febră a derulării acţiunii, accente care nu rareori ne amintesc de frazele fierbinţi, aparent dezlânate, îmbibate de o ciudată iritare, ca un semn tot mai convingător, persuasiv aproape, al misterului, al revelaţiei, ce tresare, aproape pulsează din text, semne mai degrabă ale celuilalt Rus, autorul lui Ivan Karamazov sau al prinţului Mâşkin. Nuvela este repovestită cu minuţie, cu o fină subliniere a acelor momente, stări şi fraze ce sar cumva din curgerea, altfel solemnă, liniştită, din alte cărţi ale contelui Tolstoi.
Suntem aproape duşi de mână nu atât spre finalul nuvelei, spre deznodământul, de altfel, tot mai previzibil. Autoarea face, mai ales, o reală operă de hermeneut, punând accentele şi subliniind apăsat – ea însăşi parcă prinsă de febra transformării unui ins mediocru, previzibil, într‑un erou tragic! – formele, intensul dramatism al revelaţiei „morţii personale” a funcţionarului. Descoperirea acestuia că moartea, ca fenomen general şi abstract, cea de care putea suferi oricine din lumea sa, aşa cum i s‑a întâmplat cuiva apropiat, cunoscut, „lui Caius”, moartea poate lua deodată, cu o rară brutalitate neanunţată, forme ce‑l vizează direct, transformându‑se dintr‑o vagă, generală ameninţare sau dintr‑un proces ce are loc, ca şi altele, în lumea reală, socială, într‑o formă de atac, ameninţătoare în extrem, duşmănoasă, teribilă, vizându‑l „de data aceasta” numai pe el, pe Ivan Ilici. Scoţându‑l cu un fel de cinism impersonal – cu atât mai sinistru! – şi cu o brutalitate crescândă dintr‑o lume ce părea reală, previzibilă, într‑alta: ascuţită, distrugătoare, fără cea mai mică urmă de umanitate. Paradoxul acestei nuvele, crede Aura Christi, este tocmai descoperirea vieţii, a viului!, numai prin apariţia, impozanţa morţii, a fenomenului morţii, despuiat, iată, de orice generalitate şi semne de rudenie cu viaţa cunoscută înainte, o catastrofă, un taifun ucigător care se îndreaptă implacabil spre o singură ţintă: sinele lui Ivan Ilici. Scoţându‑l cu o nemaipomenită duritate din rândul celorlalţi, în care părea a‑şi fi găsit decenii la rând starea, echilibrul, trimiţându‑l brusc, cu o necruţătoare adresă, în existenţa reală, aspră şi lucidă, de o luciditate a cărei lumină se învecinează cu sclipirea orbitoare a unei stele, dăruindu‑i Viul, darul insuportabil al Realului, tocmai în ceasurile în care îl trimite în nefiinţă.
Autoarea se îmbolnăveşte parcă, în acest studiu, al morţii lui Ivan Ilici, de stupoarea eroului nuvelei, dar, credem noi, şi de febra stilistică a autorului, greu depistabilă în curgerea calmă, solemnă, a marilor sale romane. În acest fel, Aura Christi, prin această „dublă empatie” faţă de tragismul eroului – al cărui gâfâit de spaimă îl resimţim, aproape din povestirea povestirii, dar, fapt nou, „curios”, chiar şi gâfâitul autorului, febra şi surescitarea sa stilistică, altădată, spuneam, atât de bine absorbită în maestra, unica stăpânire de sine stilistică a gigantului Rus. Renunţând la distanţa, „uscăciunea”, curente la nu puţini comentatori ai acestei nuvele, autoarea Religiei viului ne arată, adesea convingător, măiestrit fără îndoială, o nouă poziţionare a hermeneutului. Pe care am putea‑o numi, în anumite cazuri, „îmbolnăvirea de text”, ca un semn, ca o formă de retrăire nu numai a epicului pur, ci şi a revelaţiei, a misterului existenţial, pe care îl ascunde, devoalându‑l, pe care îl încifrează, descriindu‑l, orice mare creator. Astfel, în momentele de graţie, în acest amplu, bogat, extrem de divers studiu, autoarea nu se teme să redevină Poet, să‑şi sfâşie simbolic, cu un patetism pe care nu‑l ascunde, toga de comentator rece, distant, amestecându‑se cu întreg trupul minţii nu numai în vâltoarea epică, retrăind suferinţa, uimirea paralizată, deznădejdea sau triumful unei victorii nesperate, „gesticulaţiile” eroilor, astfel, înviaţi încă o dată.
Acest ton, de empatie vie, febrilă, îi reuşeşte rareori comentatorului, chiar şi unuia cu faimă. Nu întâmplător este citat printre alţii, Miguel de Unamuno cu studiul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho. Profesorul de la Salamanca, într‑adevăr, în eseurile sale reuşeşte să părăsească ţinuta solemnă, uscată, a oricărui erudit exeget, pentru a se amesteca corps et âme, în comentariul tot mai inflamat, fără să se teamă că‑şi va pierde un gram din prestanţă, din credibilitate. Eseistul devine în acest mod – întâlnit, e drept, prea rar în miile de pagini eseistice ale continentului – un creator la rându‑i, credem noi, dislocând cu seninătate acea graniţă ce pare adesea de fier, între comentariu, doctă analiză pe text, şi creaţie, ficţiune, „inspiraţie”. Cucerind astfel un fel de „demenţă vizionară”, ar putea exclama un hâtru!
Suntem pe deplin convinşi că Nietzsche şi Marea Amiază sau această absolut originală, curajoasă Religie a Viului se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci va propune şi un alt stil al interpretării, repetăm încă o dată, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplică, vine în urma unor mari hermeneuţi, exersându‑se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, încă o dată, îi este dăruit literalmente Aurei Christi, căci ea nu ezită să se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glacială, a unor texte, care, deşi scrise şi publicate cu un secol sau două înainte, ne apar mereu în faţă cu o luminiscenţă aburită, intensă, inconfundabilă, ca cea a unor culmi înzăpezite, eterne, ca acel spectacol al înălţării în zare a unui colos fals blând, precum Fujiyama, dându‑ne mereu impresia de fugă şi de apropiere, de mişcare a acelor corpuri stelare, făcute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaimă admirativă, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzaţiei estetice”, ale participării intime, totale, la Creaţie, abandonând mereu, la nu ştiu care margine de drum, ticurile, convenţiile numeroase, mărunte, care ne apără adesea, uneori chiar şi eternul „bun‑simţ”.
În acest fel, drumul „înainte şi îndărăt” al autoarei, al autorului de azi, de la creaţie spre analiză şi comentariu, şi, încă o dată, fuga în ficţiune şi visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iată, un stil. Un nou mod de apercepţie, de existenţă, o „cheie practică”, adesea eficientă, de a ne apropia încă o dată de acele culmi înzăpezite, aparent intangibile, pe care le‑am evocat mai sus şi care plutesc mereu pe linia orizontului minţii, oferindu‑se fără greş numai acelor priviri care nu pot trăi fără ele.
O hrană reală, a minţii şi sufletului, alături de muzică, înlocuindu‑ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufocă şi cărora nu le găsim întotdeauna înţelesul. Deoarece, adevăraţii poeţi ştiu! – sensul unor lucruri, ca şi al unor fiinţe care ne apar într‑o lumină ciudată nu rareori se găseşte în altă parte! Ailleurs!

Nicolae BREBAN
Iunie, 2011