Nietzsche şi muzica

Nietzsche şi muzica de Cristina Maria Sârbu

INTRODUCERE

Dedicăm această cercetare legăturii de mare profunzime pe care filosoful german Friedrich Nietzsche a avut-o, pe plan spiritual, cu genialul compozitor, german şi el, Richard Wagner. Această legătură – unică în felul ei –, care i-a marcat profund pe cei doi creatori şi a determinat apariţia unor scrieri filosofico-muzicale de referinţă atât pentru ştiinţa filosofiei cât şi pentru arta muzicii, a implicat puternic şi o a treia persoană, pe soţia lui Richard Wagner, Cosima Wagner, născută Liszt. Ea ajunge să ocupe un loc central şi în viaţa lui Nietzsche, în tripla ipostază de soţie a prietenului, de om de cultură şi fineţe spirituală şi, în final, de femeie preţuită şi iubită ca nici o alta, ideal inaccesibil. Am păstrat mereu în centrul atenţiei figura poetului, filosofului şi compozitorului Friedrich Nietzsche pentru care muzica a existat atât „înainte” cât şi „după” episodul Wagner. Este impresionantă legătura celui care mânuieşte cuvântul cu atâta forţă, fermitate şi convingere cu inefabila lume a sunetelor celor mai profunde sentimente.

Înainte de a începe expunerea, deşi cele trei „personaje” principale implicate în „poveste”, sunt, cu siguranţă, bine cunoscute, considerăm totuşi necesar, să oferim o concisă „fişă de dicţionar” menită a reîmprospăta memoria cititorului nostru. Obiectiv, dimensiunile prezentării filosofului, poetului şi compozitorului Friedrich Nietzsche vor fi mai mari, căci lucrarea de faţă urmăreşte pas cu pas întreaga viaţă a creatorului pentru care muzica a fost, întotdeauna, un element vital.

Cercetătorii afirmă că, în sinteza istoriei culturii europene, filosoful german reprezintă „…un teribil punct de interogaţie pe drumul determinat de către moştenirea antică şi de două milenii de creştinism – pe care omul european se află angajat până în prezent”.1 Semnalând şi analizând „decadenţa” culturii vremurilor sale, Nietzsche încearcă să găsească o cale prin care omenirea să se salveze de la pieirea „iminentă” şi această soluţie nu poate fi, în convingerile sale, decât o „cultură naturală” care să îl remodeleze şi să îl reformeze pe individ în întregul său omenesc alcătuit din cele două jumătăţi corp/spirit. Pentru aceasta, viaţa trebuie trăită intens, tensionat, plenar, „aici”, în această lume, şi „acum”, adică în prezent. De la această convingere până la negarea credinţei, a bisericii, a creştinismului nu mai este decât un pas pe care Friedrich Nietzsche, fiu de pastor protestant, nu ezită să îl facă rămânând apoi, consecvent, pe această poziţie, până la sfârşitul vieţii. Căutând o modalitate prin care Viaţa să învingă Moartea, Nietzsche apelează la creatorii de excepţie, la genii care, capabili să potenţeze la maximum trăirea, devin eterni şi înfruntă timpul. Următoarea verigă în lanţul gândirii lui Friedrich Nietzsche duce de la geniu la supra-om.

Antichitatea este o generoasă sursă de cunoaştere şi de inspiraţie. Filosoful nu încearcă însă o re-interpretare a trecutului din perspectivă contemporană, ci, dimpotrivă, crede într-o percepţie mult mai profundă şi mai completă a epocii contemporane în comparaţie cu spiritualitatea antică pe care o vede determinată de dualitatea antinomică dintre apollinic (Apollo = raţiune, claritate, lege şi ordine, armonie senină…) şi dionysiac (Dionyssos = revărsare sufletească fără de măsură, iraţional, confuz, liber în afara ordinii, fără de cenzură, în comunitate şi înfrăţire cu natura, exaltare ce se manifestă prin cântec şi dans…). Alăturându-se lui Schopenhauer, Nietzsche afirmă că muzica păşeşte înaintea sculpturii căci ea exprimă o dimensiune mai adâncă a sufletului, temporalitatea fiind, pentru existenţă, mai importantă decât spaţialitatea.

Este momentul să recunoaştem că, dacă în calitate de filosof, Friedrich Nietzsche este foarte cunoscut, Friedrich Nietzsche – compozitorul şi teoreticianul artei sunetelor se află încă într-un anonimat aproape total deşi muzica este omniprezentă în miile de pagini de corespondenţă ca şi în aproape toate scrierile sale. Problemele muzicii contemporane, estetica artei sunetelor alcătuiesc o permanentă bază pentru filosofia sa. Nu o dată, Nietzsche s-a referit la faptul că a renunţat la a fi muzician pentru a deveni filosof dar că muzica a rămas puternic implicată în întreaga lui existenţă.

Comentatorii de astăzi – şi nu numai ei – sunt tentaţi, în general, să lege scrierile muzicale ale lui Friedrich Nietzsche numai de strânsele sale relaţii cu compozitorul Richard Wagner. Preocupările muzicale ale lui Nietzsche sunt însă mult anterioare întâlnirii cu Wagner (1868) iar muzica pe care filosoful a scris-o este foarte departe de paginile Maestrului de la Bayreuth.

De la 9 ani, Friedrich Nietzsche a primit, în casa părintească, instrucţie muzicală. În scurt timp devine un interpret destul de agil. Robert Schumann este compozitorul cel mai apropiat sufletului său, iar Beethoven reprezintă o culme absolută. În cercurile de prieteni, tânărul era apreciat ca un improvizator inspirat şi sensibil. În compoziţie a fost autodidact având ca modele doar partiturile maeştrilor. Foarte devreme însă a simţit nevoia să se exprime prin sunete şi… a început pur şi simplu să scrie muzică. Lipsa studiului sistematic şi-a pus puternic amprenta pe compoziţiile sale care, atunci când nu este vorba de lieduri cu o structură fixă impusă de textul literar, sunt, ca formă, dezechilibrate, imperfecte, nesigure… Compozitorul Nietzsche este condus către muzică de nevoia imperioasă de a exterioriza sentimente, stări şi conflicte sufleteşti puternice într-o manieră – este de înţeles – din ce în ce mai… „impresionistă”. Cele mai reuşite lucrări sunt miniaturile lirice pentru pian. Nu a ezitat să îşi încerce puterile cu forme simfonice şi vocal-simfonice mari. Dar, în aceste forme mari şi pretenţioase, neştiinţa şi nesiguranţa se fac şi mai puternic simţite.

Pe lista opusurilor muzicale ale lui Friedrich Nietzsche figurează cca. 80 de lucrări încheiate sau fragmente şi schiţe. Amintim câteva titluri ce pot orienta cititorul – lieduri pentru voce şi pian, piese scurte pentru pian (Dans ţigănesc, Marş ungar, Luna deasupra Pustei, Dansuri poloneze), melodrama pentru recitator şi pian Ineluşul rupt, poemul muzical pentru vioară şi pian Noapte de Crăciun, corul Kyrie, cvartetul de coarde cu acompaniament de pian Zile însorite de toamnă, apoi Meditaţia Manfred (pentru pian la patru mâini), Sonorităţile unei nopţi de Crăciun cu procesiune, dans ţărănesc şi clopote (pentru pian la patru mâini), Rugăciune pentru viaţă (voce şi pian), Imn vieţii (cor mixt şi pian), Marea Sonată (schiţă pentru pian)…

Muzica a jucat un rol imens în viaţa filosofului încă din primii ani ai copilăriei. Doar muzica a rezistat chiar şi colapsului nervos din 1889. La peste un an de la declanşarea groaznicei boli, în luna martie a anului 1890, Nietzsche mai cântă la pian, pe de rost, fragmente din sonate de Beethoven şi, cu puţin timp înainte de moarte (1900), pierdut în nebunia lui, din tot ceea ce se întâmplă în jur percepe doar muzica.

Am amintit deja numele compozitorului Richard Wagner în legătură directă cu cel al filosofului Friedrich Nietzsche. Urmarea firească ne cere acum să conturăm – esenţializat – şi portretul acestui muzician extraordinar, revoluţionar al teatrului liric şi autor al unor partituri nemuritoare, arhitect al unei săli cum nu există alta, celebra Festspielhaus de pe colina oraşului german Bayreuth, în apropiere de Nürnberg.

Ca şi Nietzsche, şi tânărul Richard Wagner a fost silit să opteze între – în cazul său – literatură (dramaturgie) şi muzică. Va reuşi să îmbine în mod creator multiplele sale talente scriindu-şi singur libretele (poezie), punându-şi singur în scenă lucrările (mişcare, decor) şi compunând o muzică plină de originalitate şi forţă expresivă, muzică prin care se îndepărtează de melodica minunată dar… goală a operei italiene recreând, după modelul grec, ceea ce s-a numit Gesamtkunstwerk – opera totală, în care sunetul, cuvântul, gestul şi imaginea se completează, se potenţează în mod creator într-un tot unitar indestructibil. Datorită compozitorului Richard Wagner relaţiile armonice se sparg şi se extind până la limita atonalităţii, limbajul se transformă spectaculos, iar orchestra, până la el doar simplu acompaniator al vocilor, capătă un rol major nu numai de susţinător al încărcăturii afective a sunetului dar şi de comentator ce uneori infirmă conţinutul replicilor rostite de către cântăreţi, dezvăluind celor iniţiaţi adevăruri ascunse.

Ca şi Nietzsche, mai vârstnicul Richard Wagner are un idol, pe acelaşi Ludwig van Beethoven. Ca şi Nietzsche, mai vârstnicul Richard Wagner visează la eroul puternic şi pur, singurul în stare să salveze omenirea.