Rusia bolnavă

Cuvânt înainte

Avem o carte preponderent de sondare a mentalităţii ruse, care este rezultatul unei radiografieri a societăţii pe mai multe paliere, dintre care se detaşează cel istoric şi cel religios. Pentru a aproxima atitudinea lui Merejkovski faţă de Rusia, ne permitem un citat mai lung din altă lucrare: „Atâta timp cât de pe buzele ruse nu se va smulge recunoaşterea greşelilor trecutului, atâta timp cât din viscerele ruseşti nu va răbufni strigătul de durere şi căinţă pentru nedreptatea prezentului, al cărui ecou să umple şi să unească milioanele de frăţie armonioasă, nu putem vedea mântuirea decât în Hristos ca unic etalon de nezdruncinat şi nevremelnic al idealurilor sociale. Numai cu Hristos poate fi depăşită antinomicitatea destinelor lumii, omenirii şi personalităţii”^[1].
Rusia bolnavă este scrisă în primii ani după evenimentele revoluţionare din 1905‑l907, în cursul cărora autorul a avut o participare activă, mai ales în ce priveşte punerea acestei revoluţii sub semnul lui Hristos^[2]. Este o carte importantă tocmai pentru că oglindeşte deziluziile unei naturi pasionale, care, în centrul istoriei şi al religiei, pune mereu fapta. Fireşte, acum, după Arhipelagul lui Soljeniţîn, pamfletele lui Merejkovski par simple exerciţii de stil, „nelibertatea” dezavuată în ele, Rusia ţaristă ca „închisoare a popoarelor” apărând chiar foarte apropiată de ceea ce s‑ar putea numi „stat de drept”. În privinţa „demascării” ororilor contemporaneităţii, putem spune că – aşa cum au dovedit‑o deceniile bolşevice – întotdeauna este loc de mai rău.
Aşa cum rezultă din titlu, Merejkovski consideră că naţiunea sa este bolnavă. Asupra acestei „boli” (numită uneori „ideea rusă” sau „sufletul rus”) au cugetat mulţi filosofi, precum N. Berdiaev, V. Rozanov, K. Leontiev etc. Numai glosele pe marginea Legendei Marelui Inchizitor a lui Dostoievski ar putea alcătui tomuri întregi, pentru că încă din secolul al XVI‑lea Rusia s‑a simţit purtătoare de Hristos. Cunoscuta teorie „Moscova – a treia Romă” preconiza ideea de „popor ales”, care va dăinui până la sfârşitul veacurilor, având de spus un cuvânt deosebit omenirii şi divinităţii. Boala pe care o descoperă, o amendează şi o deplânge Merejkovski este tocmai incompatibilitatea dintre „cuvânt” şi „faptă”, lansarea în discursuri lungi şi încrezătoare, nesusţinute de‑a lungul timpului de „acţiunea întru Hristos”; pledoaria lui – în fond optimistă – este în favoarea purificării societăţii şi sufletului individual, a reprimării tentaţiilor de „rob” şi a împlinirii idealurilor de libertate umană.
De la „Sfânta Rusie”, de la „Maica‑Rusie”, la „Maica‑Purcea”, Merejkovski vede un traseu datorat acelei „feminităţi” a sufletului rus pe care o semnala Berdiaev.
„Revolta în genunchi”, „reacţiunea revoluţionară”, lupta cu Hristos împotriva lui Hristos – sunt numai câteva din meandrele mentalităţii ruse pe carc Merejkovski le divulgă cu amărăciune şi speranţă.
Pentru noi, cei care ştim cum s‑a agravat ulterior „boala Rusiei”, este foarte important să‑i cunoaştem antecedentele şi simptomele din trecut, cunoaştere la care această carte ne va fi foarte utilă.

E.I.

CURCUBEE HIBERNALE

La 9 ianuarie 1905, deasupra Petersburgul au fost vizibile curcubee. Gura lumii punea în legătură măreţele evenimente din ziua respectivă cu aceste semne cereşti.

(Dintr‑un letopiseţ viitor)

Cred că am febră. Deci, să nu vă miraţi dacă vorbele mele vor semăna a delir. Care nu delirează astăzi? V‑aţi obişnuit cu asta. Şi dacă tot mai des vorbele oamenilor cu judecata sănătoasă seamănă a delir, poate că în delir se va descoperi un grăunte de sens…
Bine, ajunge. Prefeţele sunt în general inutile. Mai bine să încep imediat. Numai că nu ştiu cum s‑o fac cât mai politicos.
Plimbarea cotidiană mi‑o fac în Grădina de vară, pe lângă căsuţa lui Petru cel Mare. Acolo, în crengile teilor bătrâni sunt o mulţime de cuiburi de ciori. Atunci când ucigaşii lui Pavel I^[3] au trecut noaptea, pe aleea din mijloc, ce duce spre Castelul Mihailovski, s‑a iscat un croncănit atât de asurzitor, încât complotiştii s‑au temut ca nu cumva să se trezească împăratul care dormea. Ciorile croncănesc şi deasupra capului meu. O legendă spune că această pasăre înţeleaptă trăieşte sute de ani. Poate că unele dintre ele şi‑l amintesc pe Petru.
Şi iată, în ultimul timp, în croncănitul lor mi se năzare o proorocire nefastă, aceeaşi pentru care, în anul 1703, la întemeierea oraşului, oamenii erau biciuiţi, trimişi pe galere, li se sfâşiau nările şi li se retezau limbile: „Petersburgului îi e scris să fie pustiu”.
„Trei pescari bătrâni care, înainte de întemeierea Petersburgului, trăiseră pe locul unde a apărut oraşul, povesteau în 1721 că în urmă cu treizeci de ani, fusese o inundaţie atât de mare, încât, până la Nienschanz, toată ţara fusese acoperită de ape; ziceau că asemenea calamităţi se repetă cam din zece în zece ani. De aceea, primii locuitori de pe malul Nevei nu‑şi clădeau aici niciodată case temeinic, ci doar mici colibe pescăreşti. De îndată ce apăreau semnele vreunei furtuni mari, ţăranii îşi stricau colibele, iar bârnele şi scândurile le alăturau una de alta ca nişte plute, legându‑le de copaci; ei înşişi, aşteptând să scadă apa, se salvau pe dealul Duderova” (Trecutul Petersburgului, de academicianul Pekarski^[4]).
Crezând această proorocire, ruşii mânaţi cu sila în „Paradis” spuneau că aici nu se poate trăi, că oraşul va fi luat de ape sau înghiţit de pământ.
În toamna lui 1905, păşeam odată pe Nevski Prospekt. Deodată toate becurile electrice s‑au stins. S‑a făcut întuneric, de parcă cerul negru s‑ar fi prăbuşit. Nişte adolescenţi derbedei au început să fluiere ascuţit şi s‑au auzit zgomote de sticlă spartă. Dinspre podul Anicikin spre strada Liteinaia fugeau mulţimi negre. O doamnă foarte bătrână, care şontâcâia, mi‑a strigat chiar sub nas: „Nu vă duceţi, acolo se trage!” Şi, într‑adevăr, am auzit sau mi s‑a părut că aud împuşcături. Mi‑era groază ca în coşmar. Şi mi‑am amintit un vis. De altminteri, n‑are rost să povestesc vise. Doar două cuvinte. Conturul negru al unui oraş îndepărtat, pe cerul întunecat: mormanele clădirilor, turnuri, cupole de biserici, coşuri de fabrici. Deodată, peste această negreală au început să alerge focuri, precum nişte scântei pe o bucată de hârtie carbonizată. Am aşteptat, ştiam că, încă o clipă, şi întregul oraş va sări în aer, iar cerul negru se va împurpura de o zarişte urieşească.
Am părăsit în acelaşi an oraşul, când aproape totul se sfârşise; m‑am întors în această toamnă, chiar în toiul reacţiunii, chiar în toiul holerei. Ambele par să nu aibă sfârşit. În fiecare zi, în paginile ziarului „Novoe vremea” se tipăreşte un Memento mori: „s‑au îmbolnăvit şaptesprezece oameni, au murit nouă”. Se pare că pe întregul Petersburg, ca pe un flacon cu otravă, şi‑a făcut apariţia un cap de mort. Oamenii informaţi ne încredinţează că, pasămite, holera nu se va sfârşi niciodată şi gurile Nevei vor deveni nelocuite precum gurile Gangelui: „Petersburgului îi e scris să fie pustiu”.
Dar nici holera, nici reacţiunea, nici zvonurile monstruoase despre sinucigaşi, despre „singuratici”, despre „hăitaşii de pisici”, nici măcar această teribilă tristeţe de pe chipuri – tristeţe, desigur, total rusească, dar care tocmai aici, la Petersburg, atinge nişte grade nemaipomenite de nebunie (nimeni nu observă propria lui nebunie sau pe a celorlalţi pentru că, se pare, toţi îşi ies din minţi încetul cu încetul) – nu, nu toate acestea, ci altceva mă sileşte să încerc iarăşi cunoscutul „sentiment al sfârşitului”, să văd pe chipul Petersburgului ceea ce medicii numesc facies Hyppocratica, „faţa morţii”.
„Am remarcat, spune Peciorin^[5] în Fatalistul^[6] lui Lermontov că adeseori pe chipul omului care trebuie să moară peste câteva ore există o ciudată pecete a sorţii sale inevitabile.”
Ceea ce m‑a uimit cel mai mult la Petersburg a fost că chipul lui nu s‑a schimbat deloc. Petersburgul de atunci şi de acum sunt ca două picături de apă. Ce‑i drept, s‑a gârbovit cumva, s‑a ramolit, a ajuns ca un câine bătrân. Dar nimic nu s‑a împuţinat şi nimic nu s‑a adăugat. Doar tramvaiele electrice, cinematografele şi geamătul fantomatic al lui Vasili Blajinul de la Moscova. Însă doar atât e prea puţin chiar şi pentru octombrişti şi pentru înnoitorii paşnici.
Trebuie să trăieşti câţiva ani în Europa ca să simţi că Petersburgul nu e încă un oraş european, ci un uriaş sat ciuhon^[7] din piatră. O Europă care nu s‑a săturat de dănţuit, o Europă stricată. Şi dacă seamănă a oraş străin, seamănă doar în sensul în care lacheul Smerdeakov^[8] „seamănă cu străinul cel mai nobil”. Cum se cântă într‑o ciastuşcă:

Dacă boierul are lănţişor,
Înseamnă că n‑are ceas.
Dacă boierul e în galoşi,
Înseamnă că fără cizme‑a rămas.

Da, Petersburgul nu s‑a schimbat şi în această neschimbare, în această stabilitate este „chipul morţii”.
Călcând prin mâzga incredibilă, negru‑cafenie, prin ceaţa incredibilă, galben‑întunecată, mă gândesc exact ca acum trei ani; trei ani înseamnă trei secole: mi se părea că în aceşti trei ani au avut loc evenimente mai mari decât în vremea tulbure^[9], mai mari decât reforma lui Petru şi anul 1812. Însă ne dăm seama că nu s‑a întâmplat nimic. A fost ca şi cum n‑ar fi fost. Şi nu cumva ajunge? Toate vocile Petersburgului imploră: n‑a fost! Dar eu ştiu, îmi amintesc. Trebuie să‑mi ies din minţi ca să uit. Tocmai în punctul acesta începe delirul meu, spaima mea, al meu „sentiment al sfârşitului”. Şi tot în asemenea momente mi‑l amintesc pe Dostoievski:
„Dimineaţă a Petersburgului putredă, umedă şi ceţoasă… De o sută de ori, în această ceaţă, am avut o iluzie ciudată, dar obsedantă: ce‑ar fi dacă această ceaţă s‑ar împrăştia şi s‑ar duce în sus? Oare n‑ar dispărea împreună cu ea şi acest oraş putred, mocirlos, nu s‑ar ridica odată cu ceaţa şi ar dispărea ca fumul, oare în locul lui n‑ar rămâne fosta mlaştină finică şi, poate, în mijlocul ei, de frumuseţe, n‑ar rămâne Călăreţul de bronz pe calul lui răsuflând din greu, înspumat?… Uite că toţi oamenii forfotesc şi se agită, dar de unde să ştim că totul nu‑i decât visul cuiva? Subit, se va trezi acel cineva căruia i se năzăresc toate acestea şi brusc totul va dispare”.
A fost ca şi cum n‑ar fi fost.

Note:
^[1] D. Merejkovski, Polnoe sobranie socinenii, Moskva, 1914, t. 1, s. 90.
^[2] Vezi Emil Iordache, „Odiosul” Merejkovski, în vol. D. Merejkovski, Gogol şi diavolul, Ed. Fides, Iaşi, p. 9.
^[3] Pavel I, ţar al Rusiei (1754‑1801); datorită firii sale crude şi suspicioase, se presupune că ar fi fost ucis într‑un castel botezat cu numele Sf. Arhanghel Mihail (de aici – Castelul Mihailovski).
^[4] Pekarski, Piotr Petrovici (1820‑1872), istoric, autor, printre altele, al lucrărilor: Ştiinţa şi literatura în timpul lui Petru cel Mare, Istoria Academiei de ştiinţe etc.
^[5] Peciorin: personaj din romanul lui M.I. Lermontov, Un erou al timpului nostru.
^[6] „Fatalistul” – capitol din acelaşi roman.
^[7] ciuhon – nume pe care ruşii îl dau finlandezilor.
^[8] Smerdeakov – personaj din romanul Fraţii Karamazov de F.M. Dostoievski.
^[9] Vremea tulbure – perioadă a istoriei ruse (1601‑1613), marcată de sfârşitul dinastiei Riurikovicilor şi instaurarea dinastiei Romanovilor; datorită intervenţiilor polonezilor şi cazacilor, datorită falşilor ţari, vremea tulbure a fost un interval istoric confuz şi atroce.