Bizanț, Romanitate orientală și români în evul mediu

Cuvânt înainte

Dacă facem o comparație cu cele 24 de studii ale volumului Byzantina et Daco-Romana, publicat de Editura Omonia in anul 2008, care constituia o excepție de la situația generală prin faptul că majoritatea studiilor erau publicate într-o limbă străină, doar nouă apărând în limba română, putem observa că toate cele 28 de studii incluse în volumul de față sunt în română, adresându-se în primul rând cititorilor nativi ai acestei țări, fără a-i exclude însă nicidecum pe cititorii străini interesați, pentru uzul cărora fiecare studiu este urmat de un rezumat într-o limbă de circulație.

Studiile incluse în acest volum se bazează pe achiziții recente ale cercetărilor, unele intreprinse chiar de către autorul lor, cum ar fi cele referitoare la mitropolitul Dionisie al Țării Românești (1672), sau pe informații inedite din biblioteci ori arhive românești și străine, cum ar fi cele privind binefacerile acordate de Neagoe Basarab mănăstirii Kosinitza din Macedonia Orientală, provenite din fondul de manuscrise grecești ale Centrului „Ivan Dujčev” al Academiei Bulgare de la Sofia, sau documentele românești și grecești privitoare la trecutul bisericii Zlătari din București, odinioară închinată Patriarhiei din Alexandria.

Selecția celor 28 de studii adunate aici se încadrează în tematica enunțată prin titlu, care la rândul ei e divizată în trei părţi mai importante, fiecare din ele având o unitate intrinsecă, anume: (I) „Ipostaze ale romanității orientale în sursele bizantine”, cu numai trei studii care depășesc însă media de ansamblu a întregului volum, apoi (II) „Suveranul în Bizanț, Țara Românească și Moldova”, cu 12 studii întinse pe un volum dublu de pagini față de prima parte, precum și (III) „Modele bizantine în viața și organizarea religioasă din Țara Romanească și Moldova”, cu 13 studii, care luate împreună ocupă aproape același volum de pagini ca și partea a doua.

Între cele 13 studii din ultima parte, două au mai apărut și în volumul Byzantina et Daco-Romana, dar am considerat includerea lor și aici ca fiind absolut necesară pentru mai buna înțelegere a grupajului de câte patru studii pe care fiecare din ele îl deschide, fiind urmat de alte trei studii pe aceeași temă. E cazul să subliniem aici că orice istoric încearcă un sentiment de aleasă mulțumire sufletească și mai ales profesională atunci când stări de fapt sau mai cu seamă de mentalitate, care prezintă îndeobște o mai mare permanență și pe care le-a intuit inițial, îşi află deplina confirmare în cercetările ulterioare, indiferent dacă acestea sunt intreprinse de el, ca în cazul de față, sau poate chiar de către confrații săi de breaslă. Dacă ambele studii la care ne-am referit aici au mai apărut în volumul menționat, în schimb prima contribuție din partea a doua este inedită.

Privite în ansamblu, toate studiile incluse în volum sunt diferite ca întindere, cum este și firesc de altfel, cele sub 10 pagini fiind puține la număr, iar cel mai extins depășind 40 pagini, de unde apreciem că și sub raport cantitativ ele apar destul de echilibrate, cu o medie generală de aproape 17 pagini pentru fiecare. Am urmărit realizarea aceluiași echilibru și la scara redusă a fiecărui studiu în parte, atât la nivelul concluziilor parțiale, cât și al celor generale, pe care fiecare cititor va fi în măsură a le trage după ce va fi citit volumul în întregimea lui, în ordinea logică și cronologică a dispunerii fiecărui studiu în parte. Este totuși evident că specialiștii se vor adresa unuia sau altuia dintre studii în particular, în funcție de interesul cercetărilor de moment întreprinse de fiecare dintre ei într-o situație dată. Să nu uităm însă că așa cum savoarea unei cronici medievale se degajă plenar doar la citirea ei integrală, tot așa și farmecul fenomenelor de odinioară poate fi perceput cu adevărat citind un volum de studii în întregimea lui, întocmai ca o carte de nuvele ale lui Prosper Merimee.

Scopul și însemnătatea fundamentală a studiilor bizantine rezidă în marea lor capacitate de a oferi repere pentru încadrarea trecutului nostru în fluxul general al evoluției istorice, de a ne facilita plasarea unor fapte, fenomene sau procese pe coordonatele perene ale istoriei universale, ca și de a oferi răspunsuri corespunzătoare la eterna poveste însăilată în scenarii atât de diferite, în fața „tăcerii impresionante” a surselor privitoare la viața și existența românilor în „mileniul întunecat” al marilor migrații, Imperiul bizantin fiind situat cel mai mult în apropierea lor, nu numai ca timp, ci și ca spațiu de desfășurare.

Derutați de apariția târzie, în secolul al XIV-lea, a statelor românești medievale, ca și a numelui românilor în sursele medievale, mai ales la început, chiar din veacurile al X-lea și al XI-lea, diferit de cel pe care ei înșiși și-l dădeau, unii istorici au văzut o „enigmă” și un „miracol istoric” în absența etnonimului „român” din toate sursele care relatează aceste fenomene, pierzând însă din vedere faptul că, nesuportând existența altor „români” în afara lor, bizantinii considerau romanitatea (cu termenul „roman” care o definea) drept un monopol exclusiv al lor, întrucât în permanență ei și-au spus „romani” sau „romei”.

În lungile și înverșunatele dispute pe care le-au avut nu numai cu împărații din Apus, ci și cu țării ortodocși din Peninsula Balcanică, bizantinii s-au dovedit concesivi doar în a recunoaște altora titlul împărătesc la nevoie, dar nicidecum și calitatea de împărat „roman”, pe care și-o atribuiau doar lor în exclusivitate.
În virtutea acestei viziuni sau optici politice, ei excludeau de la bun început existența altor „romani”, chiar dacă aceștia se aflau în sfera lor de stăpânire sau de influență, preferând a-i desemna prin tot felul de noțiuni arhaizante ca acelea de sciți, daci, bessi, geți, masageți, mysi (sau „mysieni”), ori prin alte ipostaze (unele operând încă din Antichitatea târzie), legate de condiția lor reală, cum ar fi cele referitoare la dezertori, fugari, hoți, iscoade, mixobarbari, spioni, tâlhari etc. Deci în spatele acestor termeni sunt de căutat românii sau romanitatea orientală a acelor vremuri tulburi, atunci când lipsește din surse etnonimul „vlah(i)”, care le era aplicat de către străini.

Prin parcurgerea acestei cărți, cititorul poate înțelege mai bine realități și fenomene existente încă de la sfârșitul Antichității, dar metamorfozate ulterior în diverse manifestări și evoluții sensibil schimbate de noul spirit creștin al lumii medievale, poate sesiza aspecte neînțelese la prima vedere și nebănuite altminteri, poate „naviga” între realitățile „virtuale” ce reies din reconstituirea trecutului, ajungând în măsură să-și explice mai convingător realități ulterioare, ale căror ecouri ajung uneori până în zilele noastre. Sunt de dat aici ca exemple simboluri sau detalii ale ceremonialului de curte cu începere din Antichitatea târzie până în perioada premodernă a istoriei europene, precum ceremoniile consulare, ipostazele vulturului imperial roman în epoca bizantină și după aceea, poziția suveranului medieval față de reprezentanții autorității religioase în Răsăritul, ca și în Apusul creștin, ca de altfel și a autorităților religioase față de puterea laică, nuanțele diferite constatate în această privință între cele două entități ale lumii creștine medievale, rolul specific de punte de legătură între ele pe care l-a deținut spațiul românesc.

Într-adevăr, multe detalii ținând de aspectele aici enumerate au cunoscut forme specifice de manifestare și în istoria noastră medievală. Redactate în limba romană, contribuțiile din acest volum interesează în mod preponderent istoria românească, privită într-un larg context european, motiv pentru care se adresează în egală măsură și publicului ori specialiștilor străini, determinându-ne să însoţim fiecare studiu de un rezumat englez sau francez destul de cuprinzător al conținutului său românesc. În sfârşit, e de evidențiat importanța latinei populare pentru numele rezervat instituției domniei în Evul Mediu românesc, subiect reliefat și prin comparațiile convingătoare cu lumea romanică din Apusul Europei.

Pentru a ajuta cititorul să-și cristalizeze mai ușor ideile care merită reținute, eventual chiar din citirea fiecărui studiu în parte, am urmărit respectarea criteriului cronologic, precum și a unei anume unități tematice în cadrul fiecăreia din cele trei părți ale volumului, din convingerea că reconstituirea cât mai fidelă a realităților din trecut e calea cea mai directă care ne poartă către adevărurile perene, din care s-au inspirat rânduielile și principiile lumii actuale.