Democraţia prin încercări şi erori

Democraţia prin încercări şi erori de Octavian Opriş

Hegel şi Marx

Hegel şi Marx au dezvoltat în scrierile lor concepţii şi idei sistematic articulate despre societate şi politică, influenţând gândirea socială a contemporanilor cu efecte importante asupra posterităţii, atât sub raport teoretic, cât şi practic. Inspirând importante mişcări politice, ideologii şi teorii, numele celor doi gânditori germani au fost evocate în nesfârşite polemici politice şi filosofice până în timpurile noastre. Mişcări politice contradictorii îşi fundamentau concepţiile invocând filosofia hegeliană sau viziunea marxistă. Încrâncenarea pătimaşă a disputelor politico-ideologice va crea dificultăţi în a distinge adevărul de eroare, poziţia raţională, echilibrată faţă de atitudinea pătimaşă, iraţională, părtinitoare a „adepţilor fanatici”. Din acest haos al interpretărilor partizane, ideile celor doi gânditori au fost deformate, obturându-se sensuri şi semnificaţii ale textelor celor doi autori.

Vom încerca să evocăm contrapunctic ideile fundamentale despre societate ale lui Hegel şi Marx, pentru a înţelege ce-i uneşte şi ce-i desparte pe cei doi autori. Hegel şi Marx au o viziune filosofică diferită, iar semnificaţia faptelor concrete sau istoria capătă interpretări în funcţie de perspectiva originală a fiecăruia dintre ei. Hegel avea o gândire speculativă dotată cu flexibilă şi subtilă metodă dialectică, în care regăsim influenţa lui Heraclit, Platon, Aristotel şi teologia creştină. Viziunea dinamică şi contradictorie a lumii era dublată de o solidă construcţie sistematică a ontologiei sale raţionaliste. Natura, Societatea, Individul şi Istoria sunt cuprinse într-un întreg coerent, articulat, iar fiecare zonă antică este supusă unei penetrante analize logice într-o perspectivă axiologică. Marx a fost la început hegelian, influenţa filosofului dialectician marcându-i tinereţea, el însuşi făcând parte din rândul tinerilor hegelieni. Dar Marx avea mai puţin înclinaţie speculativă, fiind câştigat mai mult de aspectele practice ale existenţei, interesându-se de economie, societate, politică şi istorie. „Critica filosofiei hegeliene a dreptului” a însemnat despărţirea lui Marx de filosofia speculativă a lui Hegel. Critica făcută de Marx lui Hegel este un atac împotriva idealismului filosofic cu argumente empirice, dar care nu afectau în esenţă edificiul speculativ al filosofului de la Berlin. Este la fel cum am căuta să demonstrăm inconsistenţa unui sistem matematic prin argumente empirice. Am considerat necesar a invoca liniile generale ale concepţiei social-politice a celor doi gânditori pentru a reliefa ce-i apropie şi ce-i desparte.

Este necesar a evoca poziţia lui Marx faţă de filosofia socială a lui Hegel pentru a înţelege limitele şi importanţa filosofiei speculative a socialului, punctele de contact şi perspectivele complementare. Înţelegând raportul lui Marx cu filosofia politică a lui Hegel, sperăm a înlătura prejudecăţi şi reticenţe cu privire la semnificaţia filosofiei politice hegeliene. Aprecierile şi critica făcută de Marx filosofiei hegeliene a dreptului îşi păstrează parţial actualitatea, indicând limitele filosofiei speculative asupra socialului, demonstrând lipsa eficacităţii practice a concepţiei metafizice a societăţii, care, mulţumindu-se cu arhitectura echilibrată şi abstractă a conceptelor, ignoră relativitatea şi imperfecţiunea realităţii empirice. După Marx a apărut o bogată literatură marxistă, reluând aceleaşi obiecţii şi aprecieri, fără a depăşi critica de fond făcută de Marx lui Hegel. De aceea, atitudinea lui Marx este relevantă pentru înţelegerea unor laturi importante ale gândirii hegeliene, dar şi pentru interpretarea marxistă a lui Hegel.

Hegel, la fel ca şi Marx, şi-a propus să înţeleagă contradictoria realitate umană, istoria, cultura pentru a releva legile care guvernează viaţa socială şi a căror cunoaştere este necesară fiinţării societăţii. Folosind dialectica ca metodă de înţelegere raţională a lumii, Marx va construi o „ştiinţă a socialului”, continuând spiritul dialectic hegelian cu toată opoziţia de principiu care-l desparte de filosoful german. Hegel a considerat că libertatea, morala, dreptul, economia, politica pot fi înţelese printr-o ştiinţă universală, capabilă a releva sistematic adevărul fiinţei noastre sociale şi pentru aceasta a construit o metafizică animată dialectic, voind să aducă fiinţei totală transparenţă şi să elucideze complicata realitate umană. Marx este pătruns de importanţa ştiinţei socialului, dar refuză metafizica, preferând analiza atentă a faptelor pentru a surprinde legile care determină acţiunile oamenilor, plecând de la fenomen pentru a ajunge la esenţă. „Critica filosofiei hegeliene a dreptului” este momentul decisiv pentru formarea intelectuală a lui Marx, delimitându-se polemic de sistemul idealist hegelian şi de concepţia social-politică pe care o implica. Marx nu a fost un exeget al filosofiei hegeliene, dar critica sa de principiu arată limitele idealismului hegelian atunci când se aplică societăţii. Marx polemizează cu o doctrină ce se vrea ştiinţifică şi perfectă, dar căreia îi scapă esenţialul despre societate, drept, stat sau morală. Pentru a critica filosofia politică hegeliană trebuie atacate premisele filosofice şi de aceea Marx a arătat inconsistenţa idealismului hegelian care angajează consecinţe teoretice şi practice contradictorii când se aplică societăţii empirice.

Dar la Hegel, dincolo de concepţia speculativă a socialului, trebuie să admirăm pătrunzătoare intuiţii şi analize logice excelente pe care Marx le-a apreciat, fiind dezamăgit de complicarea adusă de explicaţiile fundamentate pe principiile şi textele Logicii şi Enciclopediei. Marx a înţeles că între realitatea socială şi Idee există un dezechilibru pe care Hegel nu l-a înţeles şi i-a dat o explicaţie speculativă. Arhitectura conceptuală a filosofiei hegeliene, echilibrată dialectic şi susţinută speculativ, se opune domeniului socialului şi al istoriei care nu confirmă exigenţele raţionale ale sistemului filosofic. O filosofie pentru care ideea şi realitatea sunt termeni echivalenţi, care printr-o curioasă dialectică devin interschimbabili, nu este departe de sofistică. Dacă „orice este real, este raţional”, putem constata în orice imperfecţiune, perfecţiunea ideii putând justifica totul. Marx a înţeles consecinţele politice ale gândirii hegeliene şi a căutat să dezvăluie implicaţiile teoretice şi sociale.

Hegel a vrut să demonstreze că acţiunile sociale, istoria statelor, libertatea omului nu sunt doar un joc al hazardului, ci manifestarea necesară a raţiunii ce păşeşte în lume. Indivizi, popoare sau state istorice sunt manifestări parţiale ale Spiritului în necontenita sa devenire. Pentru a înţelege societatea, morala, politica sau dreptul va trebui să sesizăm esenţa acestor fenomene limitate şi trecătoare. Hegel a crezut că filosofia sa idealistă este cheia universală a înţelegerii istoriei şi explicării societăţii. Pentru filosoful german, Ideea este demiurgul realului, iar manifestările diverse ale naturii şi societăţii sunt exteriorizări ale ideii în eterna sa mişcare. Faptele în imediatitatea lor nu pot fi înţelese decât raportate la ideea ce le stă la bază. Lumea ideilor determină lumea lucrurilor, inversând raportul dintre ireal şi real, dintre planul abstract al conceptelor şi lumea concretă. Pentru Hegel, lumea ideilor nu este rezultatul reflectării abstracte a realităţii, ci realitatea empirică este reflexul veşnic imperfect al Ideii. Realitatea empirică are o carenţă ontologică; este etern neîmplinită, căci adevărata realitate o posedă doar ideea. Adevărul despre politică, morală, drept sau stat nu trebuie căutat şi dedus din realitate, pentru că aceasta nu este decât „coaja” care acoperă ideea. Hegel va refuza cunoaşterea empirică, ignorând întemeierea inductivă şi preferând deducţia speculativă. Adevărul trebuie căutat doar în plan conceptual, iar garanţia că ne aflăm în posesia adevărului ne-o dă filosofia speculativă. Hegel va opera doar cu conceptele dreptului, statului sau moralei, mişcându-se în planul abstract al noţiunilor, construind o concepţie politică coerentă întemeiată pe adevărurile Ştiinţei Logicii şi Enciclopediei.