Dunarea. Poveste şi adevăr

Dunarea. Poveste şi adevăr de Zanfir Ilie

Dunărea, poveste şi adevăr…

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns… Cunoscutul vers din „Scrisoarea III” a lui Eminescu localizează o așezare bulgărească de pe malul drept al Dunării, intrată în istorie ca loc de înfruntare a otomanilor cu oștile Apusului hotărât să oprească ascensiunea Semilunii. Dar câte așezări de la izvoarele sale și până la istovirea în mare nu atinge cu spiritul său Dunărea?!… Botezată în fel și chip de neamurile Europei, Istris, Danaistru, de către greci, Danubius, de latini, Duna, de maghiari, Dunav, de croaţi, Danube, de francezi și englezi, Tuna, de turci, fluviul este al doilea ca lungime (după Volga) din Europa și singurul pe bătrânul continent care curge de la Vest la Est, (un fel de răzvrătire în faţa veșnicei orientări a Estului către Vest), zăbovind cel mai mult în cursul lui pe tărâmurile românești.

Sunt multe orașe scăldate de Dunăre, înainte de a se defini în cea mai frumoasă Deltă a Europei. Primul de luat în seamă și cel mai aproape de izvor este, în Germania, orașul Sigmaringen, localitate care, situată în fosta regiune Hohenzollern, are o rezonanţă aparte în istoria românilor, pentru că aici, aproape de izvoarele fluviului, s-a născut, la 16 aprilie 1839, Carol I, întâiul lor rege… La ieșirea din ţara lui Goethe, Dunărea trece prin Passau, în care se poate găsi o similitudine românească, de data aceasta, chiar cu Galaţiul… Passau este numit în germană și Dreiflüssestadt, adică „orașul celor trei ape”, una fiind fluviul, celelalte râurile Inn și Ilz, care confluează aici. Şi ce altceva decât „orașul celor trei ape” poate fi însuși Galaţiul, dacă alăturăm Dunării, Siretul și Prutul?

Fluviul străbate în continuare alte cetăţi ale istoriei și ale culturii europene, în Austria, trecând mai întâi pe lângă Linz, oraș în care Mozart a scris, în 1783, Simfonia a 36-a (zisă și „Simfonia Linzului”), unduindu-și apoi valurile albastre pe lângă Viena, capitala muzicii clasice și a operei… În Slovacia, scaldă Bratislava, capitală europeană renumită pentru multiculturalitatea sa. Mai aproape de noi, în Ungaria, Dunărea îi desparte capitala în Buda și Pesta, iar, mai jos, atinge mica așezare Mohacs, având rezonanţe de tragedie în istoria ungurilor, pentru că, acolo, la 1526, Suleiman Magnificul l-a învins pe ultimul lor rege. De la Baziaș încoace, Dunărea devine românească și, până la vărsare, cel mai mare oraș pe care îl binecuvântează cu trecerea sa este Galaţiul…

„La mila 80” – cum este marinărește reperat Galaţiul – și pe malul stâng al Danubiusului – „orașul teilor” –, cum l-au numit poeţii, istoria se desfășoară într-o succesiune de epoci și timpuri structurate printr-o continuitate pe care cel mai bine ar putea s-o simbolizeze trei piese importante ale patrimoniului său cultural: Castrul roman de la Tirighina, Biserica Precista și Muzeul de Artă Vizuală, primul ilustrând o antichitate daco-romană, al doilea un ev mediu eminamente creștin și, al treilea, o contemporaneitate spirituală de certă valoare naţională și europeană. Şi, deși la prima vedere între cele trei nu ar fi de găsit legături și asemănări structurale, ele se constituie într-o trinitate spirituală emblematică pentru tot ceea ce înseamnă Galaţiul, ca așezare și spirit.

Istoricii convin că denumirea Castrul roman de la Tirighina- Barboși are drept suport o fostă cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ, dacii fiind primii locuitori ai Galaţiului – s-ar putea spune –, apoi venind romanii care au construit peste cetatea lor. Ceramica dacică, vestigiile castelului roman, cele două necropole, cele trei depozite de amfore, monedele din vremea lui Augustus și Nero vorbesc de la sine despre continuitatea vieţuirii în această zonă. Cert este că aceste construcţii antice succesive pe înălţimea care domină împrejurimile scăldate de Dunăre, Siret și Prut, au constituit baza tuturor dezvoltărilor urbanistice ulterioare și că Galaţiul a însemnat întotdeauna, aici, la sudul Moldovei și la întretăiere de căi nautice și terestre, nu numai un punct strategic, dar și un continuu izvor de civilizaţie. Era firesc faptul ca un Miron Costin să-și fi oprit atenţia asupra acestui monument, amintindu-l în lucrarea sa „Cartea pentru descălecatul dintăiu a Ţării Moldovei”.

Între anii 1643 și 1647, pe când Moldova se afla sub domnia lui Vasile Lupu, s-a construit, pe faleza superioară a Dunării gălăţene, Biserica Precista, acum un monument de seamă al arhitecturii medievale, cu elemente moldo-vlaho-transilvănene, pe atunci nu numai un lăcaș de credinţă, dar și unul de apărare, precum și, cu multe secole înainte, vechiul castru roman. Ceea ce le leagă în timp, într-o istorie comună, vine nu numai din rosturile lor primordiale, ci și dintr-o unitate structurală dintre cele mai trainice și anume chiar a materialelor de construcţie. Este știut că la ctitoria bisericii de pe faleză s-au folosit piatră masivă și cărămizi recuperate din ruinele castrului roman, dar și nisip de pe plajele Dunării, realizându-se ceea ce foarte rar mai poţi întâlni în altă parte, un monument peste monument, o istorie peste istorie, mai ales că și aici, precum în cazul cetățuii dacice înainte de castellum, exista o biserică din lemn și vălătuci, peste care s-au înălţat noile ziduri…

Mai bine de trei secole de istorie s-au scurs peste zidire și de cele mai multe ori evanghelia creștină era însoţită de adevărate strategii de apărare în faţa cotropitorilor, mai întotdeauna prezenţi pe aceste meleaguri, clădirea având, din proiectare, și rol de redută în faţa unor atacuri, de tăinuire a obiectelor de cult și a valorilor dobândite. Legenda vorbește chiar despre existenţa unui tunel de subtraversare a fluviului, dar, dincolo de ea, dotările bisericii vorbesc de la sine despre ideea de fortificaţie medievală. Astfel, podul întărit al bisericii este alcătuit din două părţi, una deasupra naosului și cealaltă deasupra altarului, prevăzute cu un coridor de strajă și cu 28 de metereze. Îmbinarea funcţiei principale de lăcaș al credinţei creștine cu aceea de fortificaţie militară este o caracteristică unică a acestei construcţii, care, de altfel, după consolidarea din anii 1952-1956, a funcţionat ca muzeu de artă religioasă medievală. Abia după 1989, biserica a fost redată practicării cultului creștin-ortodox, după ce, între 1991 și 1994, ea a trecut printr-un nou proces de restaurare, care avea să-i redea cât mai fidel înfăţișarea originală. După terminarea renovării, la 30 noiembrie 1994, de Sfântul Andrei – patronul spiritual al municipiului Galaţi, Biserica Precista, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sfinţită de ÎPS dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, lăcașul de cult și monumentul istoric totodată intrând într-o nouă eră…

Până în anul 1878, Eparhia Dunării de Jos funcţionase la Ismail, dar, după cedarea sudului Basarabiei, intrat sub stăpânirea rușilor (astăzi este la ucraineni), ea se va muta la Galaţi unde se punea problema unui sediu de funcţionare. Așa s-a construit, între anii 1897 și 1900, cu mari eforturi financiare din partea Ministerului Cultelor și a administraţiei locale, înălţătorul palat episcopal de pe strada Domnească, remarcat, pentru arhitectura sa impunătoare, de însuși Nicolae Iorga. Din 1967, clădirea a fost redestinată înfiinţării primului – și unicului – muzeu de artă contemporană din România, cel de al treilea important reper spiritual al Galaţiului, important pentru că, dacă biserica cu metereze de pe Faleză a cuprins în sine elemente de apărare militară, palatul episcopal a găzduit pur și simplu arta… Muzeul, devenit, din 1990, de Artă Vizuală, păstrează importante colecţii de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă (tapiserie, ceramică, sticlă). O parte mai restrânsă a colecţiilor de pictură, sculptură și grafică o constituie câteva piese din secolul al XIX-lea (Aman, Rosenthal, Grigorescu) și din perioada interbelică (Victor Brauner, Theodor Pallady, Petrașcu, Tonitza etc.), cea mai mare parte a patrimoniului fiind format din piese de artă contemporană românească, realizate în special între 1967-2000 (Horia Bernea, I. Gheorghiu, I. Sălișteanu, Marin Gherasim, Ana Lupaș, Gheorghe Apostu, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba etc.). Totodată merită menţionat faptul că muzeul deţine bunuri culturale clasate în Tezaurul patrimoniului cultural naţional.

Recent, Palatul Episcopal, viitor Muzeu al spiritualității ortodoxe, a revenit Arhiepiscopiei Dunării de Jos, intrând în lucrări de consolidare și restaurare, iar Muzeul de Artă Vizuală, funcţionând în continuare în același spaţiu, se va muta într-o clădire nouă, modernă, ce se va construi, în mare parte din fonduri europene, pe un teren din apropiere… Şi iată cum spirala istoriei orașului de la Dunăre se înalţă pe structuri solide și pe continuitatea organică a acestora, pe cetatea dacică se înalţă castelul roman, biserica-redută Precista se zidește din temeliile castrului roman, iar biserica străbună găzduiește, în palatul său de reședinţă, cel dintâi și singurul muzeu de artă contemporană românească, pentru ca, în timpuri mai noi, și Episcopia devenită arhiepiscopie să-și regăsească locul dintâi, iar noul muzeu să se recompună într-un spaţiu nou și modern, special construit și de importanţă și de valoare europeană…