Identitatea românească. Felul de a fi român de-a lungul timpului de Ioan-Aurel Pop
Cuvânt-înainte
În anul 2018 – când s-au împlinit o sută de ani de la „Marea Unire”, petrecută la sfârşitul „Marelui Război”, în urma căreia a rezultat „România Mare” – întrebările despre trecutul românilor au sporit, au devenit mai incitante şi chiar mai greu de rezolvat prin răspunsuri adecvate. Până şi aceste epitete de „mare”, care însoţesc actele de voinţă naţională de acum un secol, sunt de natură să-i descumpănească pe unii sau să-i umple de mândrie pe alţii. Războiul a fost „mare”, unirea a fost „mare”, iar România tot aşa! Cum s-a putut ajunge atunci la aceasta? Unii au numit, într-adevăr, ţara noastră din 1918 „România Mare”. Nu era, însă, nimic neobişnuit, deşi sintagma aruncă o umbră de îndoială asupra realizărilor de atunci. Nu era neobişnuit, fiindcă toate naţiunile din regiunea central-sud-est europeană visau (după modelul marilor puteri occidentale, mai ales) să devină „mari”, iar unele aveau şi tradiţie în acest sens. Astfel, Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan fusese „mare” încă din secolele medievale, când cuprinsese între frontierele sale circa 350 000 de km pătraţi, cu ieşire ori cu pretenţii de ieşire deopotrivă la Marea Adriatică şi la Marea Neagră. Apoi, după destrămarea regatului la 1526-1541, visul refacerii Ungariei Mari a intrat în conştiinţa publică. La fel s-a întâmplat – în împrejurări şi timpuri diferite – cu Grecia Mare, cu Bulgaria Mare, cu Serbia Mare sau cu Albania Mare. Pe de altă parte, ceea ce au înfăptuit românii la sfârşitul Primului Război Mondial a fost, într-adevăr, spectaculos şi neobişnuit. Era clar pentru orice observator de dinainte de 1914 că orice alegere ar fi făcut România în legătură cu alianţele sale şi că orice rezultat ar fi avut confruntarea mondială, ţara carpato-dunăreană nu ar fi putut câştiga decât frânturi din ceea ce spera. Dacă se alia cu Antanta (Tripla Înţelegere), România nu ar fi putut primi Basarabia, iar dacă se alătura Puterilor Centrale (Triplei Alianţe) pierdea ocazia de a câştiga Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Întâmplări imprevizibile au făcut însă ca, până la urmă, România să obţină mai mult decât părea omeneşte posibil, adică să se întregească aproape deplin ca stat naţional unitar. Ţara şi-a mărit mai mult decât de două ori teritoriul şi populaţia, ajungând, la scară europeană, o putere mijlocie. Într-adevăr, faţă de 1914, România de la finele anului 1918 era „mare”, iar noile sale dimensiuni au fost consfinţite pe plan internaţional de către marile puteri prin Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Războiul a fost „mare”, fiindcă nu fusese unul mai mare, cel puţin pentru europeni, în trecut. Prin urmare, sintagma „Marele Război” nu a fost inventată de români, ci doar folosită şi de ei, deşi elita patriotică şi naţională i-a spus de la sine zbuciumului armat din 1914-1918 „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Unirea a fost „mare” din aceleaşi motive, invocate mai sus, plus altele. Mai întâi, mai fuseseră uniri româneşti de-a lungul timpului, unele vremelnice sau eşuate din faşă, altele temeinice, precum cea din 1859, a Ţării Româneşti (de fapt, a Olteniei şi Munteniei) şi Moldovei (de fapt, a părţii din Moldova dintre Carpaţi şi Prut, fără Ţara de Sus sau Bucovina, de unde pornise Ţara Moldovei şi unde erau plasate vechile capitale ale ţării, dar cu o prelungire la est de Prut şi la nord de Dunăre, în vechiul Bugeac, unde erau ţinuturile Cahul, Ismail şi Bolgrad). Între timp, se mai alipise României şi Dobrogea, la 1878, ca şi Cadrilaterul, în 1913. Astfel, în mod indiscutabil, unirea de la 1918 a fost cea mai importantă (substanţială) din toată istoria noastră şi, în ciuda unor pierderi teritoriale şi de populaţie majore de după 1944, cea mai trainică. De aceea, actul a intrat, pe bună dreptate, în conştiinţa publică românească drept Marea Unire.
Generaţia de intelectuali şi oameni politici tineri şi maturi din epoca interbelică a fost copleşită de Marea Unire, pe care a interpretat-o ca fiind actul fundamental de voinţă naţională, recunoscută şi aprobată pe plan internaţional. Cu excepţia minorităţii ungare – niciodată resemnată în legătură cu graniţa de vest (cu apartenenţa Transilvaniei şi a regiunilor adiacente la România) –, singura formaţiune politică antiunionistă şi, prin urmare, anti-România interbelică a fost Partidul Comunist Român, fondat în 1921 ca secţie română a Internaţionalei a III-a Comuniste de la Moscova. Acest partid a fost trecut în ilegalitate în 1924 tocmai fiindcă milita pentru autonomia provinciilor româneşti „până la despărţirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine. Se afirmau toate acestea în urma directivelor venite de la Moscova, deşi toate provinciile istorice unite cu România la 1918 aveau majorităţi româneşti. Prevederile acestea „programatice” ale PCR erau însă contrare Constituţiei Regatului României, adoptate în 1923, şi, prin urmare, această excrescenţă străină, manifestându-se ca anticonstituţională, a fost ilegalizată. Entuziasmul Marii Uniri a primit o lovitură substanţială în 1940, când România a pierdut Basarabia, Bucovina, Herţa (în iulie), circa jumătate din Transilvania, mai exact nord-estul provinciei, în sens larg (în august) şi sudul Dobrogei (în septembrie). Dar, în acelaşi timp, s-a reactivat şi mişcarea de emancipare naţională şi de refacere a României interbelice. Regimul comunist, pregătit între 1944-1947 şi instaurat ferm în 1948, a cunoscut trei etape mari: 1) 1948-1964, perioada proletcultistă şi stalinistă dură („obsedantul deceniu” din literatură); 2) 1964-1975 spre 1980, perioada comunismului românesc „cu faţă umană” şi 3) a doua parte a anilor ’70-1989, perioada comunismului „naţional”, în fapt, naţionalist, cu degradarea completă a stării populaţiei. În prima etapă, România Mare era tratată ca un „stat imperialist burghezo-moşieresc”, care „cucerise” teritorii străine, profitând mai ales de „slăbiciunea Rusiei Sovietice”, istoria românilor era minimalizată şi dispreţuită, elevii şi studenţii învăţând mai ales „trecutul plin de slavă” al „poporului frate rus” şi al popoarelor URSS. În a doua etapă s-a revenit la un anumit echilibru în tratarea actelor unirii din 1918, deşi unirea Bucovinei şi, mai ales, a Basarabiei erau prezentate (pentru public) superficial şi foarte pe scurt. În fine, în ultima etapă (cea de dinainte de 1989), de exacerbare a naţionalismului, când istoria devenise un instrument al propagandei de partid pentru mase şi când tot trecutul românilor trebuia să fie imaculat şi plin de victorii, unirea din 1918 devenise aproape încununarea „luptei de veacuri a poporului român” pentru „permanenţă, continuitate şi unitate”. „Adevărata” încununare era „revoluţia de eliberare socială şi naţională…” de la 23 august 1944. În acest context, „cel mai iubit conducător”, „geniul Carpaţilor” îşi asuma cele mai mari merite, ca şi cum spiritul său veghease din timpuri imemoriale asupra destinului poporului român.
Abia după 1989, s-a putut vorbi şi scrie din nou liber – aşa cum se întâmplase înainte de comunism – despre Marea Unire. În contextul acestei libertăţi, percepute de mulţi fără limite, s-au exprimat despre soarta românilor în istorie şi, implicit, despre actele din 1918 foarte mulţi oameni, de toate meseriile şi pregătirile. Lucrul în sine a fost de lăudat, pentru că a generat o dezbatere, până la un punct, interesantă şi utilă. Acest fenomen a avut şi are încă şi anumite limite grave. Mai întâi, pronunţându-se cu toţii despre trecut, ca şi cum cunoaşterea vieţii de demult ar fi la îndemâna oricui, istoria s-a bagatelizat, a dobândit dimensiuni de poveste, de mit, de legendă, de cozerie chiar, nu la gura sobei sau la cafenea, ci pe internet. În al doilea rând, vocea specialiştilor – singura autorizată prin pregătire să se rostească în cunoştinţă de cauză despre faptele de odinioară – a fost aproape complet obturată de „voci” paralele, gălăgioase, incitante, obraznice şi chiar jignitoare. De această situaţie de marasm şi dezorientare au profitat din plin unii contemporani, români sau străini – necunoscători, naivi, ignoranţi notorii, semidocţi, doritori de faimă sau răuvoitori – care au adoptat adevărate strategii, la vedere sau insidioase, de impunere a punctelor lor de vedere. Pentru un om fără educaţie istorică, fără pregătirea necesară în domeniul tehnicilor (metodelor descifrării trecutului) şi fără cultura istorică vastă indispensabilă, anumite procese istorice precum romanizarea, geneza etnică şi statală, formarea şi afirmarea naţiunilor etc. sunt procese aproape imposibil de înţeles. La fel, pentru un om fără formaţie temeinică în fizică, noţiunile de câmp magnetic, de gravitaţie, de atracţie universală, de microcosmos şi de macrocosmos pot avea necunoscute notabile şi pot duce la interpretări eronate.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.