Libertate, morală şi politică

Libertate, morală şi politică de Octavian Opriş

Filosofia Libertăţii la Hegel

Dificultatea lecturii şi înţelegerii filosofiei lui Hegel este notorie. Exprimarea barocă, greoaie, termeni speciali inventaţi de filosof pentru precizarea conceptului la care se adaugă limba germană cu subtilităţile şi dificultăţile cunoscute, toate cuprinse într-un sistem de mare coerenţă şi complexitate, sunt obstacole în calea accesului la gândirea speculativă a marelui filosof german. Exegeza enormă care acoperă opera lui Hegel obturează de multe ori înţelegerea filosofiei hegeliene. Peste dificultăţile textului lui Hegel s-a aşezat crusta de multe ori deformantă a comentatorilor. Un exemplu îl constituie constatările şi aprecierile lui Marx şi întreaga tradiţie exegetică marxistă care a vulgarizat şi criticat pătimaş, simplificând din perspectiva unui partizanat politic opera gânditorului german.

Hegel este un filosof sistematic, opera sa se articulează coerent cuprinzând în fina sa textură sublimate, cristalizate în noţiuni şi concepte întreaga diversitate a lumii, a omului şi a culturii. Arhitectura logică a operei hegeliene este construită printr-o reţea de interdependenţe şi articulaţii logice dificil de urmărit.

Gândirea politică a lui Hegel a fost poate cea mai afectată de lipsa de înţelegere a sistemului speculativ din care făcea parte, în care un rol determinant l-a avut şi partizanatul politic al „interpreţilor” şi mediocritatea exegezelor. În optica deformantă a unor comentatori hegelieni, filosoful ar fi fost un „apologet al statului prusac autoritar”, un duşman al libertăţii şi ideolog al totalitarismului etc. În mintea unor asemenea exegeţi, a vorbi despre libertate la Hegel este un non-sens; firesc ar fi trebuit să vorbim despre o filosofie a supunerii şi a statului autoritar.

Pentru o dreaptă şi corectă înţelegere a libertăţii şi politicii la Hegel este necesară o pătrundere în sistemul filosofic şi a înţelegerii raţionale a acestuia. Hegel a elaborat poate cea mai raţională concepţie despre libertate fundamentată riguros în filosofia sa dialectică. De aceea am considerat necesară o scurtă expunere a ontologiei hegeliene pentru a înţelege libertatea în toată bogăţia articulaţiilor şi consecinţelor asupra condiţiei umane.

Hegel vrea să înţeleagă substratul universal al lucrurilor, fiinţa supremă a cărei realitate nelimitată se manifestă în existenţele particulare şi relative. Acesta este Absolutul: obiect principal al meditaţiei metafizice.

Pentru Hegel, Absolutul are o existenţă obiectivă nefiind creaţia inteligenţei sau imaginaţiei noastre şi nici o realitate transcendentă şi incognoscibilă. Din contră, Absolutul este cea mai concretă realitate, este fiinţa în infinitatea manifestărilor sale, cuprinzând fenomenele particulare în existenţa lor efemeră, gândirea şi acţiunile oamenilor, societatea cu complicata sa structură; altfel spus, nu-i rămâne nimic exterior.

Această realitate supremă, cuprinzând întregul existenţei, îşi va găsi reflexul în conştiinţa filosofică sub forma unui corp coerent de principii şi concepte articulate logic, focalizându-se în gândirea noastră. Astfel, „reflexia filosofică devine un sistem, un întreg organic de concepte a cărui lege supremă este raţiunea” (Hegel – „Studii filosofice”, pag. 149).

În concepţia hegeliană, Absolutul este sistemul filosofiei în bogăţia articulaţiilor sale, cuprinzând abreviat întreaga complexitate a lumii. În acest sistem filosofic până şi negândirea este gândită, toată experienţa umană, natura, cultura îşi vor găsi reflexul şi semnificaţia. Filosofia hegeliană este conştiinţa Absolutului sub forma riguroasă a unui sistem perfect articulat logic conferind semnificaţie fiinţei.

Gândirea este rezultatul autoreflexiei Absolutului: altfel spus, Absolutul a ajuns, prin Om, la forma sa supremă care- i permite să-şi sesizeze articulaţiile, contemplându-se.

Hegel va denumi Absolutul Idee; această noţiune va fi mereu prezentă în opera filosofului, cu toate că sensul originar deseori ne scapă. Ideea nu-i o realitate statică şi transcendentă; dimpotrivă, ea se manifestă în fiecare existenţă particulară, fiind întregul care le cuprinde şi cauza lor.

Ideea se autodezvoltă prin contradicţiile ce-i sunt imanente, parcurgând diferite forme şi etape până ajunge a se cunoaşte pe sine devenind Spirit. Atunci Ideea va fi cu adevărat concretă, îmbogăţită cu întreaga sa dezvoltare; iar acest conţinut îşi va găsi reflexul în gândire, care a rememorat, recuperând sintetic şi abreviat, întreaga dezvoltare a fiinţei. Acesta va fi conţinutul discursului logic. De aceea, pentru Hegel, a urmări articulaţiile gândirii înseamnă a parcurge structura esenţială a fiinţei. Astfel logica devine ontologie.

Ideea se manifestă sub forma exterioară şi neadecvată a Naturii (Ideea în forma alterităţii), apoi revine la sine, devenind Spirit şi încheindu-şi ciclul istoric.

Ontologia hegeliană este structurată teleologic, deoarece formele fiinţei sunt dinamizate de o mişcare către scop; fiecare dintre ele sunt etape necesare în drumul Ideii către sine. Mişcarea universală de eliberare progresivă a Ideii realizată cu necesitate conferă sens Libertăţii în filosofia hegeliană. Semnificaţia fiecărei structuri particulare este dată de raporturile întreţinute cu întregul din care face parte şi, în acelaşi timp, de importanţa pe care o are în procesul teleologic declanşat de Idee.

Suntem tentaţi a considera că Ideea logică determină prin jocul său dialectic apariţia formaţiilor concrete, iar lumea empirică este rezultatul unei abstracţii. Lectura atentă a operei hegeliene demonstrează contrariul. Ideea logică nu-i decât reflexul mental al Absolutului, rezultatul mişcării ascendente în care acesta şi-a creat organul pentru a se contempla. Empiric vorbind, evoluţia naturii de la realitatea mineralului până la fiinţa vie, a cărei supremă realizare este Omul, a însemnat o creştere a reflexivităţii, o perfecţionare culminând cu apariţia gândirii în care se va rezuma întreaga dezvoltare a fiinţei. Acesta este sensul hegelian al întoarcerii Ideii la sine: autoreflexia Absolutului prin intermediul conştiinţei. Sub acest aspect, Ideea logică este rezultat, nu fiinţare apriorică şi cauză a lumii.

Libertatea este centrul concepţiei social-politice hegeliene în jurul căreia se articulează filosofia practică. Revenind la contextul speculativ al filosofiei hegeliene, amintim că mişcarea Ideii către sine parcurge forma unui silogism în care cei doi termeni extremi (Ideea logică şi Spiritul) sunt mediaţi de către natură.

Locul Libertăţii nu este în natură, căci aceasta este „exterioritatea însăşi”, esenţa sa nu este „în sine”, fiind determinată de Idee, neavând scop propriu. Depăşirea determinismului naturii şi atingerea Libertăţii este un proces dialectic realizat de specia umană, care trece astfel de la naturalitate la spiritualitate şi libertate.

Omul este supus naturii, determinat la acţiune de instincte şi nevoi, luptându-se cu o natură ostilă, capricioasă, voind să-şi menţină cu orice preţ fiinţa. Prin inteligenţă şi voinţă omul devine activ, impunând lumii marca fiinţei sale. Hegel va considera esenţială pentru om reflexivitatea şi acţiunea care îl vor propulsa dincolo de necesităţile naturale pentru a institui lumea spiritului liber.

Categoria fundamentală pentru lumea spiritului este Libertatea, această calitate a omului fiind şi modalitatea supremă de existenţă a Ideii. Fără îndoială, la Hegel, Libertatea este Ideea revenită la sine, autonomia spiritului care nu mai este constrâns de necesitatea naturii. Dar Libertatea este posesia umanităţii, căci în specia umană Ideea s-a regăsit pe sine. Libertatea este calitatea esenţială a omului ca gen, ca universal, este o categorie ontologică care-l separă de animal şi îl situează în sfera culturii. Libertatea este a spiritului, dar spiritul se actualizează prin OM.

Libertatea va impune lumii o nouă structură şi un ritm nou, instituind o zonă ontică construită prin gândirea şi fapta omului. Libertatea fiind trecerea Ideii din forma sa naturală la fiinţarea sa ca spirit nu trebuie înţeleasă ca o negare a naturii, ci doar ca o depăşire (aufheben), conservare şi trecere în plan superior. Lumea spiritului se construieşte pe fundamentul ontologic al naturii, iar Libertatea va fi, pentru Hegel, prelungirea şi manifestarea superioară a necesităţii. Natura şi cultura întreţin o legătură imanentă fiind manifestări ale Ideii, trepte necesare de ajungere a Ideii la sine printr-o mişcare circulară de proporţii universale. Pentru filosoful german, Libertatea şi necesitatea nu se exclud, ci se completează mutual, libertatea impunându-se cu necesitate şi necesitatea împlinindu-se ca libertate.

Vom întâlni celebra expresie hegeliană „viclenia raţiunii” care domină lumea asigurându-ne că victoria raţiunii se realizează prin cele mai felurite mijloace, paradoxal, folosindu-se de forţe iraţionale, de instincte şi pasiuni. Aparent, viaţa socială este o ţesătură complicată de acţiuni, o competiţie vizând interesele egoiste, dar, în spatele acestor imprevizibile şi deconcertante acţiuni şi fapte stă imperativul superior al realizării spiritului, la care este angajată, mai mult sau mai puţin conştient, întreaga umanitate.

Libertatea este un proces determinat de jocul opoziţiilor, în care un rol important îi revine negativităţii. Forţele pozitive sunt determinate, circumscrise de conflictul pe care îl angajează cu forţele negative. Pentru Hegel, „negativul este tot atât cât pozitivul”. Raţiunea se va impune printr-o luptă permanentă cu iraţionalitatea, hazardul şi accidentalitatea. Dar opoziţia faţă de raţiune este de fapt propriul ei joc, acel altul pe care şi-l opune pentru a-l putea apoi învinge. Este metoda pe care o experimentase deja Fichte prin dialectica Eului şi non- Eului. Raţiunea îşi creează obstacole pentru a le înlătura şi triumfa, iar acest joc va determina progresul, oferindu-ne o perspectivă inedită asupra Libertăţii şi istoriei.

Oamenii sunt mereu nemulţumiţi că idealurile lor nu se realizează în puritatea lor contrastând cu realitatea şi, de aceea, vor fi dispuşi să acţioneze pentru a modifica starea prezentă către un ideal care va rămâne veşnic neîmplinit. Această iluzie despre ideal şi libertate modifică orizontul axiologic al oricărei societăţi realizând dinamica istorică a libertăţii.

Pentru Hegel, această iluzie este consecinţa neînţelegerii raportului dintre finit şi infinit, dintre individ şi istorie. Fiecare acţiune particulară este implicată într-un vast proces teleologic a cărui ţintă este Ideea absolută, o instaurare progresivă a Libertăţii ce se întinde la infinit. Dar infinitul există doar prin ce-i finit şi trecător, astfel că libertatea spiritului se realizează prin sacrificiul fiecărui individ, al fiecărei generaţii, al fiecărui popor. Această frământare, această luptă pentru ideal este regizată de Idee pentru a-şi împlini devenirea sa. Dar idealul nu-i decât latura formală şi abstractă a libertăţii, ea nu este decât o posibilitate, nu o realitate efectivă.

Libertatea este încununarea necesităţii, forma sa extremă, altfel spus, necesitatea ajunsă prin gândire la autoreflexie. Dar a înţelege determinismul naturii nu înseamnă a fi cu adevărat liber. Acesta este doar momentul său reflexiv, o priză de conştiinţă, sau cum spunea Spinoza, „libertatea ca necesitate înţeleasă”. Lumea va fi cunoscută de către om pentru a permite acţiunea dând astfel gândirii concretizare pentru a modifica configuraţia obiectuală a lumii; iar această trecere de la gândire la acţiune va da libertăţii efectivitate.

Prin gândire şi voinţă omul depăşeşte relativitatea existenţei sale fenomenale şi extincţiunea în timp. Fiecare individ va lupta pentru supravieţuire, dar nu va putea depăşi finitudinea sa de fiinţă biologică. Şi totuşi, moartea, negativitatea, nu va neantiza fiinţa umană, ci doar va delimita frontiera dintre finit şi infinit, dintre natură şi spirit.

Prin sacrificiul generaţiilor s-a creat şi conservat spiritul însuşi, căci indivizii mor, dar specia trăieşte prin operele de cultură şi civilizaţie în care s-au cristalizat fantezia, gândirea şi munca generaţiilor care au trecut şi a celor prezente. Şiretenia raţiunii a regizat acest spectacol magnific ai cărui actori sunt efemerele fiinţe umane ce par să acţioneze dintr-un elementar instinct de conservare, dar care le angajează într-un proces universal cu efecte ce depăşesc viaţa egoistă a indivizilor.

Omul luptă pentru a vieţui, dar efectele acţiunii sale se constituie sub forma culturii şi civilizaţiei, depăşind determinismul naturii, constituindu-se ca lume a „spiritului liber” cum o numea Hegel.