Națiune, modernizare și elite românești

Națiune, modernizare și elite românești de Mircea Platon

Strălucita pledoarie a scriitorului și istoricului Mircea Platon pentru reconstruirea demnității naționale se constituie într-o lecție de istorie a cărei menire este revivifierea rădăcinilor tradiției naționale și întoarcerea cu fața spre modelele fondatoare ale României moderne. Altminteri spus, lectura corectă a istoriei făcută de un cărturar, pentru care erudiția, verticalitatea și onestitatea sunt calități intrinseci, ne oferă soluțiile necesare pentru a depăși un impas la suprafață insurmontabil. Dacă ai demnitatea rădăcinilor proprii, problemele se transformă în situații ce-și impun de la sine soluționarea.

Istoria citită corect îți oferă răspunsurile la toate întrebările. Aproape.

Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară

„Oriunde viaţa se manifestează puternic, acolo au intrat ideile în joc”, scria A.D. Xenopol în 1869 (anul morţii lui Asachi), referindu-se la inevitabila „trezire” a sufletului naţional datorată vârtejurilor culturale şi ciocnirilor civilizaţionale care frământau colţul de Europă din care făcea parte şi România şi la obligativitatea lucidităţii istorice în astfel de împrejurări: „Suntem în o epocă de criză, la primele luciri ale unei civilizaţiuni începânde, însă în îm­prejurări cari o grăbesc cu o răpejune nespusă. Ideile ce ne pătrund sunt multe şi varii, culese din izvoare deosebite: amintirea străbunilor romani, filosofia germană, siste­mele politice născute din revoluţiunea franceză, suflul unei vieţi orientale, toate stau faţă, se amestecă sau se combat. Sub influenţa luptei, sufletul naţiunii se trezeşte; pulsul vieţii sale bate tot mai iute, dară nu mai puternic nici mai regulat; căci direcţiunile produse de ideile deosebite sunt şi ele deosebite, ca izvoarele de unde purced, şi ele se încrucişează, se luptă întinzând viaţa însăşi, dară răpindu-i ţelul adevărat şi împrăştiind astfel puterea care ar trebui con­densată la un loc […]. Punctul vital ce ar trebui să ne ocupe este cercetarea serioasă a căii adevărate, în care mai la urmă va trebui să intre dezvoltarea noas­tră; să o aflăm pentru a şti să alegem, între direcţiunile ce se manifestează, care este aceea ce trebuie susţinută, – sau să le respingem pe toate şi să aplicăm puterile noastre spre una nouă, care ar avea pentru sine adevărul”¹. Xenopol lua în calcul şi existenţa măruntei politici de interese, a egoismului îngust care poate poza în manifestare a virilităţii, deşi nu e decât un indicator al letargiei, al lipsei de vigoare, dar rămânea încrezător în fundamentala deşteptare a României, în capacitatea naţiunii române de a acţiona pentru dezvoltarea ţării conform unui plan, unui set de principii: „Recunoaştem că multe din direcţiunile ce se mani­festează la noi sunt mai degrabă productul simţimintelor, al interesului, decât acel al principiilor; dar nu trebuie să mergem prea departe cu aceasta. Oriunde viaţa se manifestează puternic, acolo au intrat ideile în joc” („Istoriile civilizaţiunii”).

Apariţia revistei Convorbiri literare a confirmat faptul că, la mijlocul secolului al XIX-lea, energiile naţionale erau destul de puternice pentru a face să intre în joc ideile şi, mai mult, instituţiile capabile să articuleze naţiunea română pe baza unui proiect coerent şi realist de dezvoltare organică. Convorbiri literare, al cărei prim număr a apărut la 1 martie 1867, era tocmai o astfel de instituţie: o instituţie culturală, revistă a Societăţii Junimea, care a pus la punct practic paradigma culturii române moderne în tot ce a avut ea mai bun.

Într-adevăr, după cum poate constata oricine (va) parcurge volumele Corpusului de texte ilustrative din Convorbiri literare², această primă generaţie de junimişti a abordat de o manieră comprehensivă şi consecventă problemele României atunci recent formate. Unghiurile de atac erau diferite – drept, literatură, economie politică, agricultură, educaţie, istorie, filologie, etnografie şi folclor, chestiuni sociale cum ar fi egalitatea femeilor, ştiinţe naturale şi exacte –, dar scopul era unul singur: dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică permiţând articularea solidă a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale. Enciclopedismul convorbiriştilor era unul naţional şi, deci, în esenţă, umanist, istorico-filologic, după cum o arată şi A. D. Xenopol, care, observând că „legea slăbiciunii conştiinţei omeneşti” face astfel încât în albia sufletească a unui om sau a unui popor să nu curgă la un moment-dat decât un „singur şir de gânduri” şi mai observând şi că spiritul epocii lui era cel ştiinţific, nota în 1869: „Dacă spiritul timpului e în adevăr cel ştiinţific, atunci trebuie pe de o parte să nu ne opunem lui, pe de alta să căutăm a dezvolta pe cât se poate elementele individuale, naţionalitatea, pentru a paraliza astfel până la un punct influenţa universală a ştiinţei. Am arătat că o condiţiune absolută a vieţii, a progresului este dualismul unită­ţii şi varietăţii… Aceasta este o lege universală, de la corpurile cereşti în care menţine ordinea, până la sufletele omeneşti în care e condiţiunea progresului… Ştiinţa şterge varietăţile… Cultura elementelor care dezvoltă individualitatea trebuie să le menţie. Acestea sunt însă: limba, dreptul şi moravurile, literatura şi artele frumoase. Că aceasta e absolut necesar pentru menţinerea civilizaţiunii se recunoaşte din însuşi fenomenul timpului nostru cari s-a numit principiul naţionalităţilor…” Rolul umanioarelor în afirmarea identităţii naţionale îl afirma şi G. Panu, care, deşi combătea excesele Şcolii Ardelene/Latiniste, era conştient de rolul pe care îl joacă istoriografia şi filologia: „Politica întrebuinţă dară ca arme de apărare diversele ramuri a literaturei şi aceasta îşi făcu din patriotism scopul ei principal. De aice resultă că toate scrierile acelei epoce sunt pecetluite cu caracterul naţional. Mijlocul prin care un popor îşi arată esistenţa sa înaintea lumei este istoria, şi proba cea mai vie a originei sale este limba, de aici urmează că toţi oamenii învăţaţi de atunci deveniră istorici şi filologi sau gramatici” („Studii asupra atârnărei sau neatârnărei politice a Românilor în deosebite secule”).

Tocmai de aceea, spiritul critic al echipei de la Convorbiri literare nu va da naştere unui discurs de-mitizant mistificator şi dezintegrant, aşa cum e cel la care sunt expuşi românii de douăzeci şi cinci de ani încoace, ci la un discurs lămuritor, la despăienjeniri ale istoriei, limbii şi culturii naţionale care puteau să-i ajute pe români să evite fundăturile în care îi împingeau apostolii unor patriotisme vetuste sau internaţionalisme provinciale. De exemplu, circumstanţele care impuseseră reprezentanţilor Şcolii Ardelene să insiste pe măreţia obligatoriu de obârşie romană a neamului românesc nu mai existau în România lui Carol I. În articolul „Studiul istoriei la români”, G. Panu ridiculizează afectările latiniste ale unor istorici ardeleni precum August Treboniu Laurian, care încâlcea istoria românilor de dragul etimologiilor fanteziste: „Moldova se derivă de la Molis Dava, Milcovul de la Melo-cavus, Calmaţuiu de la Calametum etc. Ceea ce este de admirat, în toate aceste derivări, este ghibăcia cu care apropie potrivirea întâmplătoare a sonurilor, o ştiinţă foarte desvoltată la d-nialor. În istoria d-lui Laurian, Alexandru Lăpuşneanu murind fu îngropat la «Monasterul Stellatina»”.

Junimiştii înţelegeau valoarea politică a istoriografiei Şcolii Ardelene în contextul secolului al XVIII-lea, dar căutau să facă, în condiţiile oferite de România Mică sub domnia lui Carol I, operă naţională pe baze care, dacă nu pot fi numite neapărat „ştiinţifice”, să excludă arbitrariul – fie el şi al etimologiilor forţate – în folosul lucidităţii consecvente, principiale, singura pe baza căreia se putea elabora o ortodoxie publică funcţională: „Temelia tuturor acestor cărţi şi a altora nefiind adevărul, ci împodobirea neamului Românesc cu tot ce poate fi mai frumos şi glorios, vedem la fiecare pagină povestindu-se lucruri, nu ştim de unde scoase; vedem combinaţii făcute pentru a se regula cum ar fi trebuit să fie soarta trecută a poporului, iar nu a se povesti cum a fost”³.

¹ Toate citatele din acest capitol sunt reproduse după Mircea Platon, Liviu Papuc (editori), Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Vol. I. Partea a doua. Primul deceniu, 1867-1877. În continuare, volumul va fi citat în forma Corpus I.2.
² Până acum au apărut patru volume, după cum urmează: Antonio Patraş, Liviu Papuc (editori), Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Vol. I. Partea întâi, 1867-1900 (prescurtat Corpus I.1); Corpus I.2 menţionat în nota anterioară; Mircea Platon, Liviu Papuc (editori), Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Vol. I. Partea a treia. Decada Independenţei, 1877-1886 (prescurtat Corpus I.3); Mircea Platon, Liviu Papuc (editori), Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Vol. I. Partea a patra. România în Belle Epoque, 1887-1899 (prescurtat Corpus I.4). Toate volumele au apărut la Editura Convorbiri literare din Iaşi.
³ G. Panu: „În o stare normală de lucruri, ele poate nu s-ar fi născut sub această formă. Dar ce era de făcut, când străinii ridicau asemene curioase chestiuni şi le deslegau într-un chip duşmănesc pentru Români? Discuţia nu putea să nu ia o astfel de îndreptare, de vreme ce multe din micile patimi politice zilnice se ridicau la valoarea de teorii istorice pe socoteala Românilor. Când se pretindea că Românii sunt cei mai mişei diutre toate popoarele, era firesc ca Petru Maior să pună în cartea sa un capitol intitulat „Bărbăţia Românilor”, unde să înşire vitejiile lor din diferite timpuri, capitul care în alte împrejurări desigur nu şi-ar fi avut locul.