O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti

O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti de Nicolae Breban

„Numai cultura, carevasăzica, ne poate lecui de această «nesiguranţă identitară» şi numai ea poate înnobila istoria noastră de care, s-a putut constata, prozatorul maramureşean nu-i mulţumit… Face şi alte profeţii, atunci când în capitolul final vorbeşte despre specificul naţional, dar despre toate acestea vom putea discuta cu alt prilej. Este o temă pe care noi, românii, o aducem mereu în discuţie fie pentru a o sataniza, fie pentru a o apăra. Observ că N. Breban n-o respinge, de plano, cum fac globaliştii, nici «n-o sminteşte» cu un discurs encomiastic, cum fac localiştii. El procedează corect, aşa cum procedează orice intelectual lucid şi responsabil, adică analizează un concept (un concept esenţial) şi încearcă să-i vadă viitorul… Este trist, şi are de ce, când se gândeşte la lumea politică de azi şi la retorica resentimentului şi a răzbunării care domină lumea intelectuală… Să mai spun că are şi în acest caz dreptate, că după douăzeci de ani de libertate intelectualii români, cu precădere scriitorii (ei, care s-au ţinut bine sub regimul totalitar), se detestă cu o grea sinceritate? Îmi amintesc de o propoziţie din Eminescu (reproduc din memorie): «Nu eşti liber, dacă nu eşti drept». Se poate spune şi invers: «Nu eşti drept, dacă nu eşti liber». Liber, în cazul oamenilor de litere, de prejudecăţi, de complexe şi idiosincrazii, de eşecurile şi vexaţiunile pe care ţi le-a provocat istoria şi pe care spiritul nu poate să le stăpânească.” (Eugen Simion)

Identitatea românească

Încă o dată, romancierul care sunt se simte ispitit să iasă din lumea sa amplă, ficţională, în încercarea de a descrie o altă lume, cea care trece în ochii tuturor drept reală – lumea politicii, socială, istorică, evenimenţială. Ispitit încă o dată de cântecul de sirenă – mai degrabă alarmant decât atrăgător! – al crizelor prin care a trecut comunitatea de limbă şi de istorie căreia aparţin. Astfel, aflat în depărtare, în orgoliosul Paris al Franţei, alarmat grav – dar altfel decât nu puţini care credeau că România se află într-un impas fatal! – de ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste, am scris Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, încercând nu atât o analiză a prezentului politic al deceniului nouă românesc, cât mai ales încercând să înţeleg, în maniera mea, felul în care reacţionăm noi, românii, şi mai ales elitele noastre, politice, culturale, la un tip sau altul de dictatură, indiferent de secol sau de culoarea politică a puterii politice.

Apoi, după Revoluţie, am propus eseul Vinovaţi fără vină, alarmat de data aceasta de confuziile destul de grave pe care le trăiau mulţi dintre cei care aveau frâiele puterii – ale executivului, dar şi cele indirecte, ale influenţei prin mass-media şi alte mijloace! – în detectarea relelor şi obstacolelor care ne împiedică să păşim mai decis pe calea democraţiei. În acest eseu atrăgeam deja atenţia asupra faptului că în analiza publică sunt luate în discuţie mereu şi mereu doar relele de suprafaţă şi contondente, ca să le zic aşa, ignorându-se cele de fund, organice, după părerea mea, care ţineau de o recentă, prea-recentă constituire a noastră într-un stat modern şi unitar al României – caz comun cu cel al Italiei şi Germaniei moderne! – fapt care a condus şi în istoria acestor ţări citate mai sus, dar şi în cazul nostru, la unele grave derapaje şi crize ale drumului spre democraţie. În acest eseu abordam între altele şi problema identităţii ca una încă reală, acut reală şi departe de a fi rezolvată, într-o manieră sau alta.

Chiar şi în eseul publicat de curând la Editura Ideea europeană! – Trădarea criticii, deşi acolo mă ocup mai ales de problema receptării literaturii naţionale de cei în drept s-o facă – ating în finalul cărţii şi această problemă, cea a identităţii, care, cum o vedem azi, interesează acut şi alte state europene, mai vechi, mai stabile şi mai orgolioase decât al nostru în ceea ce priveşte statutul lor în istorie şi conştiinţă – mă refer la Franţa.

În textul care urmează, voi străbate, oarecum ca un istoric, unele etape şi zguduiri ale istoriei naţionale, după constituirea noastră într-un stat unitar şi modern la 1918, la Alba Iulia, dar pe aceste crize, boli sau catastrofe, cum vreţi să le numim, le voi trata mai ales cu uneltele analistului psihologic şi ale comentatorului epic care mă simt. Încercând cu puterea de abstracţie care mi s-a conferit prin naştere, dar şi printr-un lung exerciţiu profesional, să mă detaşez calm şi atent de realitatea imediată, cea care întunecă şi nu rareori falsifică binişor optica multor actanţi, ca să le zicem aşa, ai prezentului. Şi de aceea, în finalul cărţii citate mai sus, Trădarea criticii, am intitulat ultimul capitol Stafia libertăţii, propunând o metaforă globală şi ilustrativă, sugestivă, pentru ceea ce trăim noi, românii, de vreo două decenii, de la miraculosul 22 Decembrie ΄89. Deoarece autorul care sunt încă nu poate să creadă că ceea ce trăim noi şi construim în aceste două decenii de libertate, de precară democraţie şi confuzie a valorilor şi a modelelor sociale şi umane este ceea ce vrea şi doreşte cu adevărat, în esenţa sa, comunitatea noastră, cea românească. De unde, nu-i aşa, instalarea unui tot mai adânc şi general spirit sceptic, ne-cooperant, nu numai al multor tineri ce-şi folosesc libertatea de călătorie pentru a-şi căuta destinul pe alte plaiuri, dar şi al multora, legaţi de pământ, de cultul istoriei şi al strămoşilor, poate chiar şi de mândria de a aparţine unei naţiuni care şi-a cucerit dreptul de a fi, posesoare a unui teritoriu bogat şi capabilă de creaţie înaltă culturală, capabilă, credem noi încă o dată, de a crea forme reale de civilizaţie şi democraţie.

Mişcarea legionară, dictatura lui Carol II, cele două, comuniste, ale lui Gh. Dej şi Ceauşescu, ca şi convulsiile, ca să le zicem aşa, post-revoluţionare, iată câteva din momentele istoriei oarecum recente ale României care ne vor da ocazia să ne spunem părerea şi să încercăm a propune, cu prudenţa şi calmul care ne-au caracterizat, cred eu, uneori, dar şi cu acel gram de onestitate care, vai, lipseşte adesea, chiar şi la vârf sau la vârfuri – o analiză, o descriere şi, în fapt, o interpretare, adesea alta decât cea vehiculată în exces de unele capete influente sau de mediile de informare. (Ele însele aflate la rândul lor într-o etapă primă, credem noi, incapabile de a-şi aroga misia pe care o pretind de a informa, veghea şi instrui, după modelul colegilor de prestigiu din presa apuseană; încă aservite prea mult publicităţii, deci comerţului, prea direct dependente de ceea ce se vinde, propunând obositor false modele care ar trebui să-i atragă mai ales pe consumatorii de joasă şi amestecată categorie. Chiar şi canalele televiziunii de stat, bugetare, care, în loc să le imite pe cele comerciale, ar trebui să îndrume norodul şi să ne ajute să vedem cât de cât mai clar, nu numai fără amestecul şi interesul direct al politicii, dar şi scutindu-ne de reflexele grosolane şi păgubitoare ale oricărei, ample, răsturnări de situaţie şi de valori.)

2

Pentru a înţelege oarecum ce se întâmplă cu un organism amplu şi complex, nu avem decât să-l comparăm cu o identitate mai simplă cea care încape mai comod în optica privirii noastre analitice: dacă nu înţelegem sau interpretăm fals şi la nesfârşit ceea ce se întâmplă cu o naţiune, nu avem decât să facem o simplificatoare şi poate salvatoare comparaţie cu un individ, cu reacţiile şi cu vederile unui individ mediu, cu o persoană, lucru care ne poate ajuta în a distinge mai clar şi mai repede ceea ce se întâmplă. Or, după lunga mea experienţă cu oamenii vii, dar şi cu cei ce-mi populează lumea mea ficţională, romanescă, am putut constata, nu rareori cu o mărită surpriză, caracterul paradoxal al crizei, aproape al oricărei crize – şi anume faptul că ea poate arăta tot atât de bine o dublă faţă: una negativă, dar şi una benefică. O criză ne poate învăţa însă şi faptul că în lumea reală, dar şi în cea a lumii marilor creatori de lumi epice, care ne sunt modele vii şi intuitive de câteva secole, nu rareori, soluţia sau soluţiile unor impasuri sau crize ce par de neocolit, blestemate sau fatidice, se află mai aproape decât credem.